Tag: oameni

Conștiința

F. Gulen   Conştiinţa, care este definitorie în a-l face pe om să fie şi să se simtă fiinţă umană, este un mecanism spiritual care voieşte, simte, percepe şi este înto­deauna deschis către eternitate. Voinţa, simţirea, mintea şi inima, care sunt „simţurile” sau facultăţile perceptivităţii spiritului, sunt şi cele mai puternice forţe ale conştiinţei, prin […]

F. Gulen

 

Conştiinţa, care este definitorie în a-l face pe om să fie şi să se simtă fiinţă umană, este un mecanism spiritual care voieşte, simte, percepe şi este înto­deauna deschis către eternitate.

Voinţa, simţirea, mintea şi inima, care sunt „simţurile” sau facultăţile perceptivităţii spiritului, sunt şi cele mai puternice forţe ale conştiinţei, prin care omul poate atinge perfecţiu-nea omenească în această lume şi fericirea veşnică şi vederea Atotputernicului în lumea viitoare.

Constiinţa este o oglindă limpede şi luminoasă a existenţei lui Allah, şi tot ea este fără de pereche în a-L recunoaşte şi a-L face cunoscut şi altora, dar numai dacă are ochi care să ştie să privească.

Conştiinţa colectivă este un judecător drept şi nemincinos, şi de aceea trebuie să-i acceptăm judecăţile şi să o recunoaştem ca arbitru în disputele noastre.

Cu cât este omul mai disciplinat din punct de vedere inte­lectual şi spiritual, cu atât gândurile şi acţiunile sale sunt mai consecvente şi mai armonioase, şi cu cât conştiinţa omului este mai deschisă către tărâmurile de dincolo, cu atât purtă-rile sale sunt mai bine inspirate şi călăuzite de Divinitate.

Deoarece conştiinţa este facultatea de simţire şi de percepţie a spiritului, ea a fost mereu privită ca fiind deschisă către tă-râmurile de dincolo, în afara spaţiului, guvernată de criterii trainice şi la fel de curată ca îngerii.

Există mulţi judecători şi mai toţi judecă pe baza aceloraşi surse, dar judecăţile lor pot fi diferite; conştiinţa este însă un judecător cu o asemenea forţă de pătrundere încât poate da judecăţi pe baza adevărului şi judecăţile sale nu trădează ni-ciodată pe nimeni.

Conştiinţa colectivă este percepţia, discernământul şi înţelegerea la nivelul marii majorităţi, şi de aceea rareori greşeşte, mai ales atunci când cunoaşterea sa se sprijină pe o sursă de inspiraţie Divină.

Datoria este ceea ce ne porunceşte Allah şi ceea ce Profeţii îndeplinesc şi împărtăşesc altora. Ea trebuie acceptată şi îndeplinită de fiecare. Allah, Adevărul, este Judecătorul Abso­lut, iar conştiinţa este cea mai limpede oglindă a Lui. Ea reflectă totul cu o asemenea claritate şi forţă încât numai spai­ma de a nu putea putea privi adevărul în faţă o poate umbri, dar şi aceasta numai rareori.

Source Link

Views: 4

Istoria teoriei evoluționismului

Adnan Oktar   Acum aproape 5.000 de ani, pe fertilele pământuri ale Orientului Mijlociu, religiile păgâne au apărut în Mesopotamia. Acestea au dat naştere unei serii de mituri şi superstiţii referitoare la originea vieţii şi a  Universului. Una dintre acestea era credinţa în evoluţie. Potrivit scrierii sumeriene epice − Anuma Harish, viaţa a apărut pentru prima […]

evolutionism istorie

Adnan Oktar

 

Acum aproape 5.000 de ani, pe fertilele pământuri ale Orientului Mijlociu, religiile păgâne au apărut în Mesopotamia.

Acestea au dat naştere unei serii de mituri şi superstiţii referitoare la originea vieţii şi a  Universului. Una dintre acestea era credinţa în evoluţie.

Potrivit scrierii sumeriene epice − Anuma Harish, viaţa a apărut pentru prima oară în apă, în mod spontan, speciile evoluând una din cealaltă.

Mulţi ani mai târziu, mitul evoluţionismului a găsit teren propice în cadrul altei civilizaţii păgâne − Grecia antică. Unii dintre filosofii Greciei antice, care se autointitulau materialişti, acceptau doar existenţa materiei, considerând-o sursa vieţii. Prin urmare au recurs la mitul evoluţionismului, moştenit de la sumerieni, pentru a-şi explica modul în care fiinţele au luat viaţă. Astfel, Grecia antică a devenit punctul de intersecţie al filosofiei materialiste cu mitul evoluţionismului.

Mai tîrziu, păgânii romani se vor strădui să menţină acest patrimoniu.

Aceste două  concepte, provenind din culturi centrate pe adorarea idolilor, au fost introduse în lumea modernă în secolul al XVIII-lea.

Unii intelectuali europeni, influenţaţi de surse antice greceşti, au adoptat materialismul, îmbrăţişând o credinţă comună: nu erau de acord cu ideea unei religii monoteiste.

Cartea „Sistemul naturii”, scrisă de faimosul materialist Baron d’Holbach, a fost considerată principala sursă a ateismului. În acest context, biologul francez Jean Baptiste Lamarck a fost prima persoană care a caracterizat în detaliu teoria evoluţionismului.

Teoria lui Lamarck, care ulterior va fi respinsă, susţinea că fiinţele vii au evoluat de la individ la individ, prin mici diferenţieri, de-a lungul timpului. Charles Darwin a fost cel care a repetat şi promovat ideile lui Lamarck, dar într-o formă uşor schimbată.  El şi-a prezentat ideile în Anglia, în anul 1859, prin publicarea cărţii „Originea speciilor”. Cartea lui Darwin era de fapt o versiune detaliată a mitului evoluţionismului, introdus iniţial de sumerieni.

În teoria sa se susţinea că toate speciile diferite proveneau dintr-un singur strămoş comun, apărut în apă, din întâmplare, din care, mai apoi, au evoluat toate celelalte specii, tot la întâmplare. Această aserţiune a lui Darwin nu era formulată pe baze ştiinţifice şi de aici şi refuzul oamenilor de ştiinţă ai vremii de a se alătura ideii sale. În special paleontologii erau conştienţi că întreaga teorie era, în mare parte, rodul imaginaţiei lui Darwin. Fosilele au demonstrat că fiinţele vii nu au suportat un proces de evoluţie, de la primitiv la complex.

Chiar şi organismele vii care au trăit acum sute de milioane de ani prezentau aceleaşi caracteristici anatomice complexe precum corespondentele lor din zilele noastre.

Nu s-au găsit urme ale formelor de tranziţie presupuse de teoria lui Darwin şi care ar fi trebuit să unească speciile între ele. În anii următori, alte premise ale teoriei au fost respinse, rând pe rând.

Biochimia a demonstrat că viaţa este mult prea complexă pentru a apărea în mod întâmplător, aşa cum a susţinut Darwin. S-a constatat că până şi formarea în mod întâmplător a celei mai simple molecule de proteină este imposibilă, … ce să mai spunem de celulă? Anatomia, pe de altă parte, arată că organismele au o alcătuire proprie şi au fost create separat.

Pe scurt, teoria lui Darwin nu avea un fundament ştiinţific, dar, totuşi, a obţinut rapid sprijin politic, deoarece oferea aşa-numitele „baze ştiinţifice” pentru marile puteri ale secolului al XIX-lea.

 

 

Sursa: amr.ro

Source Link

Views: 3

Iubirea

    Dragostea este elementul esenţial al oricărei fiinţe, este lumina cea mai vie, forţa capabilă să reziste la orice şi să înlăture orice obstacol. Dragostea înalţă sufletul care o soarbe şi îl pregăteşte pentru călătoria spre eternitate. Sufletele care au aflat eternitatea prin dragoste încearcă să sădească şi în alte suflete ceea ce au dobândit […]

 

 

Dragostea este elementul esenţial al oricărei fiinţe, este lumina cea mai vie, forţa capabilă să reziste la orice şi să înlăture orice obstacol. Dragostea înalţă sufletul care o soarbe şi îl pregăteşte pentru călătoria spre eternitate. Sufletele care au aflat eternitatea prin dragoste încearcă să sădească şi în alte suflete ceea ce au dobândit prin apropierea lor de eternitate. Îşi închină viaţa acestei sfinte datorii. O datorie pentru care îndură orice greutăţi până la capăt, şi aşa cum rostesc „dragoste” cu ultima lor suflare, tot aşa exhală „dragoste” când sunt chemate la Judecata de Apoi.

iubireaSufletele lipsite de dragoste nu pot atinge orizontul perfecţiunii umane. De-ar trăi şi o mie de ani, nu ar face nici un singur pas pe calea perfecţiunii. Oamenii lipsiţi de dragoste şi prinşi în laţul propriului egoism nu sunt în stare să iubească pe nimeni altcineva şi se săvârşesc fără a cunoaşte vreodată dragostea sădită adânc în orice fiinţă.

Copilul când se naşte este primit cu dragoste şi creşte într-o atmosferă de afecţiune, înconjurat de suflete iubitoare. Chiar dacă mai târziu în viaţă nu va mai cunoaşte o astfel de dragoste, va tânji după ea şi o va căuta mereu.

Soarele poartă semne ale dragostei: apa se evaporă, ridicându-se spre ele, se transformă în picături, în înalt, şi picăturile se întoc vesele pe pământ, pe aripile dragostei. Mii de flori răsar apoi cu dragoste, oferindu-şi zâmbetele primprejur. Picăturile de rouă de pe frunze strălucesc cu dragoste şi scânteiază vesele. Oile şi mieii zburdă cu dragoste, iar păsările cerului şi pământului ciripesc cu dragoste, unindu-şi vocile în imnuri ale dragostei.

Fiecare fiinţă se alătură marii orchestre a dragostei din univers, cântând simfonia ei proprie şi încercând să înfăţişeze, prin proprie voinţă sau atitudine, o ipostază a dragostei profunde care există în lume.

Dragostea are rădăcini atât de adânci în sufletul omenesc încât îi face pe mulţi să-şi uite căminul, şi multora le aduce pierzanie. Cei care nu au reuşit să-şi descopere dragostea care este parte din fiinţa lor văd în astfel de manifestări ale dragostei semne de nebunie!

Altruismul este un simţământ omenesc înalt care izvorăşte din dragoste. Toţi cei care se adapă la acest izvor devin mari eroi al omenirii. Ştiu să-şi smulgă din suflet orice simţământ de ură sau de duşmănie. Sunt eroi ai dragostei, care trăiesc şi după moarte. Aceste suflete înalte, care zi de zi aprind noi făclii ale dragostei în lumea lor interioară şi fac din inimile lor un izvor de dragoste şi de altruism, sunt întâmpinate cu braţele deschise şi mult iubite de oameni; au primit de la Marele Judecător dreptul la viaţă veşnică. Nici moartea şi nici Ziua de Apoi nu vor putea şterge urmele lăsate de ei.

Mama care îşi dăruieşte viaţa pentru copilul ei este o eroină a iubirii. Oamenii care îşi închină vieţile fericirii celorlalţi sunt mari devotaţi. Dar cei care trăiesc şi îşi dăruiesc viaţa pentru omenire sunt cinstiţi ca monumente ale nemuririi, puse la loc de cinste în inimile întregii omeniri. În mâinile unor astfel de oameni, dragostea devine un elixir magic care doboară orice obstacol. Devine cheia care deschide orice uşă. Mai devreme sau mai târziu, oamenii care posedă acest elixir şi această cheie vor deschide uşile către toate colţurile lumii şi vor răspândi mireasma păcii pretutindeni, prin candelele de dragoste pe care le ţin în mâinile lor.

Cea mai scurtă cale către inimile oamenilor este calea dragostei, calea Profeţilor. Cei care o urmează rareori întâmpină vreo stavilă. Chiar dacă unii, puţini la număr, li se împotrivesc, mii de alţi semeni de-ai lor îi primesc cu braţele deschise. Şi odată ce au fost bine primiţi datorită dragostei, nimic nu-i mai poate opri din a-şi atinge ţelul suprem, care este mulţumirea lui Allah.

Fericiţi şi dăruiţi cu mari daruri sunt cei care se lasă călăuziţi de dragoste. Nefericiţi sunt cei care trăiesc ca nişte orbi şi ca nişte surzi, necunoscători ai dragostei adânc sădite în sufletele lor!

O, Allah, Cel Preaînalt! Azi, când ura şi duşmănia îşi încolăcesc pretutindeni vălurile de întuneric, alergăm către dragostea Ta nesfârşită şi plângem la uşa Ta, rugându-Te să umpli de dragoste şi de simţăminte umane inimile robilor tăi nemiloşi şi făptuitori de rele!

Source Link

Views: 1