Viața Profetului Muhammad – partea 1

 

Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se pare, din motive religioase.

yemenDeterminat de convingerile sale religioase, el a vrut sa-i evanghelizeze  pe acesti acesti rataciti in cultul pagan. Stiind ca arabii venerau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a o mare catedrala si a invitat triburile sa vina acolo in pelerinaj in loc sa se mai invarta in jurul celebrei Ka’aba din Mecca[2]. Arabii nu au raspuns acestei invitatii, ba mai mult decat atat, se pare ca un beduin a urinat in interiorul catedralei.

Cuprins de furie, Abraha s-a hotarat sa distruga imediat Ka’aba. Qurayisitii, foarte puternici si foarte temuti in razboaiele intertribale, nu avusesera niciodata de a face cu o armata imperiala organizata si bine echipata, mai ales avand in vedere ca aceasta armata era precedata de mai multi elefanti, animale fioroase, nemaivazute pana atunci in peninsula. Abdul-Muttalib, capetenia clanului Qurays, a gasit o solutie convenabila – sa negocieze cu Abraha pentru ca el sa nu se atinga de bunurile lor. Cat despre Ka’aba, ea avea Stapanul ei care o ocrotea, Allah.

Relatarile tuturor cronicarilor, confirmate mai  tarziu de Coran, semnaleaza ca elefantul urias care mergea in fruntea oastei a refuzat sa intre in Mecca si ca  in clipa aceea s-au ivit din cer pasari in stoluri care au aruncat asupra lor cu pietre din lut ars. Intreaga armata a murit, cadavrele soldatilor cazand la pamant si semanand cu un „ogor mancat”[3]. Dupa o alta relatare, nu a fost vorba de stoluri de pasari, ci de o ploaie de pietre de o natura neidentificabila. Dupa toate aparentele, o epidemie a facut ravagii in randurile armatei abisiniene si ale elefantilor in anul 570 d.Ch. Acesta a fost numit „anul elefantului”.

În anul elefantului, copilul care avea să se numească Muhammed şi care avea să devină Profetul uneia dintre marile religii ale lumii- Islamul-  a fost născut într-o familie care aparţinea de clanul Qurayş, tribul conducător al Meccăi, un oraş din Hijaz din partea de nord-vest a Arabiei.

Odată cu declinul zonei de sud a Arabiei, Mecca, aşezarea originală a Kaabei – un chivot cu origini străvechi -, a devenit un important centru comercial al secolului al şaselea, puterea sa economica fiind comparabila cu cea a sassanizilor, bizantinilor şi etiopienilor. Astfel, oraşul era locuit în special de familii de comercianţi puternici printre care oamenii din Qurayş erau predominanţi.

Soucre Link

Views: 0

Musulmanul

  Atât în lumea înconjurătoare, cât şi în propria noastră lume mică întâlnim nenumărate pilde de manifestare a puterii divine, a lui Allah. Acest imens Univers, ordinea perfectă existentă în el constituie dovada incontestabilă a existenţei şi măreţiei lui Allah. Judecata Lui este judecata perfectă. Tot ce există în acest Univers se află sub imperiul […]

Atât în lumea înconjurătoare, cât şi în propria noastră lume mică întâlnim nenumărate pilde de manifestare a puterii divine, a lui Allah. Acest imens Univers, ordinea perfectă existentă în el constituie dovada incontestabilă a existenţei şi măreţiei lui Allah. Judecata Lui este judecata perfectă. Tot ce există în acest Univers se află sub imperiul voinţei Lui. Asemenea tuturor celorlalte lucruri şi fiinţe, şi omul, încă de la crearea sa, datorează supunere voinţei Lui.

Pe lângă faptul că l-a înzestrat pe om cu capacitatea de a acumula cunoştinţe, cu aptitudinea de a raţiona şi judeca, şi cu intuiţia de a distinge ceea ce este adevărat de ceea ce este neadevărat, eronat. Allah i-a mai dat, în cadrul unor anumite limite şi libertatea de voinţă şi acţiune. Adevărata încercare a omului reprezintă, de fapt, această libertate. Aici i se verifică cunoştinţele, judecata, puterea lui de a discerne adevărul de neadevăr, libertatea lui de voinţă şi acţiune. Deoarece constrângerea anulează scopul acestei verificări, iar omul nu este constrâns să aleagă o cale sau alta. Este normal ca atunci când individul este constrâns să răspundă într-un anumit fel la întrebările date, verificarea respectivă să nu aibă nici un fel de finalitate. Dacă i se crează posibilitatea să răspundă liber la întrebări, conform cunoştinţelor şi convingerilor proprii, numai atunci i se poate aprecia adevărata valoare a aceluia. Succesul la acest examen constituie accesul spre evoluţii viitoare.

Dar dacă răspunsul la această verificare este eronat, atunci eșecul va frâna evoluţia pe mai departe a acestui om. Situaţiile cu care se confruntă omul în lume sunt identice cu situaţia descrisă mai sus. Allah i-a dat omului libertate de voinţă şi acţiune, pentru a putea alege modul de viaţă care i se potrivește cel mai mult. În această situaţie, el este liber să aleagă Islamul sau necredința.

Pe de altă parte ne confruntăm cu situația în care omul care nu poate să înţeleagă nici propria sa geneză şi nici pe cea a Universului. Comite erori în procesul de cunoaştere a adevăratului său Stăpân şi a însuşilor Lui, şi, alegând calea răzvrătirii, abuzează de libertatea care i s-a dat.

Există oameni care trec cu bine peste acest test, peste această încercare, deși nu sunt supuși niciunui fel de constrângere. Ei îl recunosc drept Creator pe Dumnezeu și se roagă doar la El, Îl venerează doar pe El.  Nu comit erori în distingerea binelui de rău şi, deşi sunt liberi să facă şi rău, ei aleg calea binelui, calea adevărului, deși sunt liberi să aleagă orice cale doresc.

El trece acest test şi pentru că a ştiut să aplice, aşa cum se cuvine, inteligenţa şi toate celelalte aptitudini ale sale, folosindu-și ochii pentru a vedea realitatea, urechile pentru a auzi adevărul, inteligenţa pentru a naşte idei și opinii juste, iar inima şi sufletul le-a dedicat pentru a urma calea cea dreaptă. Comportându-se astfel, el vrea să demonstreze nu numai faptul că este un frecvent căutător de adevăr, ci şi faptul că este un bun cunoscător al acestui Adevăr şi că se închină acestui Adevăr. Fără îndoială că un asemenea om se află pe calea cea dreaptă şi va avea parte de realizări şi pe lumea aceasta, dar şi în lumea cealaltă.

Un asemenea om va alege calea cea dreaptă în toate domeniile cunoaşterii şi ale comportamentului uman. Omul care cunoaşte însuşirile Creatorului său va ști ce înseamnă adevărul.

În domeniul cunoaşterii se va strădui să învețe legile naturii, să scoată la iveală comorile ascunse ale lumii, să stăpânească energiile necunoscute până acum ale minţii şi ale materiei. Şi toate acestea le va face numai şi numai pentru binele umanităţii. Va face tot ce-i stă în putinţă pentru a explora cele mai tainice cunoştinţe şi energii şi pentru a reda omenirii tot ce este folositor pe pământ şi în cosmos. În toate etapele investigaţiilor sale, conştiinţa existenţei lui Allah îl va feri de a comite gesturi iresponsabile şi de a aplica metodele ştiinţifice în scopuri distructive. El nu va putea gândi nici măcar o clipă că este stăpânul descoperirilor sale, că el de unul singur poate schimba natura şi că este animat de nişte puteri divine. El nu va avea porniri criminale în ceea ce priveşte viitorul omenirii. Doar oamenii de ştiinţă fără nici o credinţă pot să aducă regnul uman în pragul pieirii totale. În contrast cu aceştia, un om de ştiinţă musulman va avea complet alt comportament. Cu cât va avea cunoştinţă mai profundă în domeniul cunoaşterii lui Allah cu atât se va prosterna plin de recunoştinţă în faţa Lui. Pentru că Allah l-a învrednicit cu multă putere şi ştiinţă, de aceea el este conştient de faptul că trebuie să dea totul din el pentru propăşirea sa şi a semenilor săi. Nu va fi deloc îngâmfat, ba din contră, va fi foarte modest. În loc de patima dominării oamenilor, credinciosul va fi animat de dorinţa de a fi folositor semenilor săi. Libertatea lui nu va fi una necontrolată, ci va fi călăuzită de nişte principii morale unanim acceptate. Astfel, ştiinţa dobândită de el nu va fi un instrument pentru distrugere, ci un instrument datorită căruia va fi posibilă realizarea prosperităţii morale şi materiale a întregii omeniri, aceasta fiind singura cale prin care omul îşi exprimă recunoştinţa faţă de Allah. Un om de știință musulman va diferi de un om de știință oarecare în primul rând prin motivația, determinarea și perspectiva sa.

Un musulman va trebui cerceteze în mod realist ramura ce constitue obiectul investigaţiei ştiinţifice, în felul acesta el obținând rezultate corecte. Astfel, el va extrage învăţăminte din experienţa diverselor popoare din istorie şi va stabili corect cauzele evoluției sau dispariției unor civilizaţii. În felul acesta el va şti să evidenţieze experienţa înaintaşilor şi va trage învăţămintele potrivite cercetând cauzele care au condus la prăbuşirea acestor civilizaţii. În domeniul politic, singurul ţel pentru el va fi crearea unui asemenea sistem de conducere care să rezulte ăn triumful păcii, frăţiei şi virtuții, unde oamenii între ei sunt precum fraţii, în care există respect faţă de om, unde să nu existe exploatare şi nici o formă de sclavie, ci de respect şi consideraţie faţă de drepturile omului şi, de asemenea, unde cei aflați în slujba statului nu vor avea altă grijă decât slujirea corectă a poporului. În domeniul justiţiei, menirea unui musulman este de a lupta pentru ca justiţia să fie exponentul dreptăţii şi să fie apărătorul egal al tuturor oamenilor, fără niciun fel de discriminare.

Viaţa morală a unui musulman va fi animată, în permanenţă, de teama de a nu greși în fața lui Allah, de respect faţă de canoanele islamului, de dreptate şi corectitudine. Musulmanul nu uită nicio clipă că va veni o zi când se va întoarce la Creatorul său şi că va trebui să dea socoteală privind viaţa pe care a dus-o. Inevitabilitatea faptului că într-o zi i se va cere socoteală trebuie să-i stea musulmanului mereu întipărită în minte. Să medităm puțin la soliditatea morală a omului care trăieşte cu un asemenea mod de gândire! Viaţa lui va fi plină de puritate şi evlavie, dragoste şi sacrificii, el devenind în acest fel o binefacere pentru omenire. Mintea lui nu va fi poluată cu gânduri infame şi cu pasiuni aberante, el ştiind să-şi măsoare cuvintele şi să nu mintă niciodată. Îşi va câştiga existenţa pe căi drepte şi cinstite şi va prefera foamea, decât mâncarea obţinută prin exploatare şi pe căi ilicite. Chiar dacă va plăti scump pentru aceasta, nu se va împăca niciodată cu fapta rea și va fi un exemplu de bunătate şi gentileţe şi chiar cu preţul vieţii sale va fi de partea celui care are dreptatea de partea sa. Un astfel de om va fi întotdeauna o forţă demnă de luat în seamă , el devenind un om demn de tot respectul şi cinstea semenilor săi.

Nimeni altul nu va putea fi mai puternic decât el, pentru că el nu-și va manifesta teama și frica absolut față de nimeni în afară de Allah şi nu va cere ajutor la nimeni,în afară de Allah.

Credinciosul va deveni cel mai bogat om din lume, în sensul de mulțumire, pentru că va duce o viaţa simplă şi, de aceea, fericită. Lăcomia de orice natură fiind străină de el, se va mulțumi cu ceea ce va câştiga cinstit şi nici nu se va uita la bogăţia obţinută pe căi necinstite.

Credinciosul va deveni omul cel mai demn de încrederea şi cinstea semenilor săi pentru că el nu va trăda pe cei care au încredere în el şi nu se va abate niciodată de la adevăr. El va respecta cuvântul dat şi va fi corect în relaţiile cu alţii, în toate acțiunile sale fiind corect şi drept, pentru că el este convins că Allah este pretutindeni şi că ştie totul.

După ce înţelegem adevăratul caracter al unui musulman, ajungem la convingerea că el nu se poate împăca cu o viaţă mizerabilă, Islamul dăruindu-i nişte însuşiri care îl fac invicibil.

În cele din urmă, după o viaţă cinstită şi demnă, el se va întoarce la Creatorul său, a Cărui răsplată va fi cu bunurile cele mai alese, pentru că el şi-a îndeplinit cu bine misiunea şi a trecut victorios testul cel mai important. Viaţa lui pe pământ a fost o reuşită, iar în lumea de apoi va avea parte de un trai înbelşugat, bucurie şi fericire.

Acesta este Islamul, religia care nu are vreo legătură directă cu numele vreunei persoane, al vreunui popor sau vreunei ţări. Este o religie Universală, religia întregii umanităţi. În orice epocă, în orice ţară, în sânul oricărui popor au existat şi există atâţia oameni care au avut credinţa în Allah şi şi-au contopit viaţa cu această religie, Islamul devenind modul lor de viață.

Soucre Link

Views: 3

Viața Profetului Muhammad – partea 1

  Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se […]

 

Cronicarii arabi relateaza in unanimitate[1] ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se pare, din motive religioase.

yemenDeterminat de convingerile sale religioase, el a vrut sa-i evanghelizeze  pe acesti acesti rataciti in cultul pagan. Stiind ca arabii venerau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a o mare catedrala si a invitat triburile sa vina acolo in pelerinaj in loc sa se mai invarta in jurul celebrei Ka’aba din Mecca[2]. Arabii nu au raspuns acestei invitatii, ba mai mult decat atat, se pare ca un beduin a urinat in interiorul catedralei.

Cuprins de furie, Abraha s-a hotarat sa distruga imediat Ka’aba. Qurayisitii, foarte puternici si foarte temuti in razboaiele intertribale, nu avusesera niciodata de a face cu o armata imperiala organizata si bine echipata, mai ales avand in vedere ca aceasta armata era precedata de mai multi elefanti, animale fioroase, nemaivazute pana atunci in peninsula. Abdul-Muttalib, capetenia clanului Qurays, a gasit o solutie convenabila – sa negocieze cu Abraha pentru ca el sa nu se atinga de bunurile lor. Cat despre Ka’aba, ea avea Stapanul ei care o ocrotea, Allah.

Relatarile tuturor cronicarilor, confirmate mai  tarziu de Coran, semnaleaza ca elefantul urias care mergea in fruntea oastei a refuzat sa intre in Mecca si ca  in clipa aceea s-au ivit din cer pasari in stoluri care au aruncat asupra lor cu pietre din lut ars. Intreaga armata a murit, cadavrele soldatilor cazand la pamant si semanand cu un „ogor mancat”[3]. Dupa o alta relatare, nu a fost vorba de stoluri de pasari, ci de o ploaie de pietre de o natura neidentificabila. Dupa toate aparentele, o epidemie a facut ravagii in randurile armatei abisiniene si ale elefantilor in anul 570 d.Ch. Acesta a fost numit „anul elefantului”.

În anul elefantului, copilul care avea să se numească Muhammed şi care avea să devină Profetul uneia dintre marile religii ale lumii- Islamul-  a fost născut într-o familie care aparţinea de clanul Qurayş, tribul conducător al Meccăi, un oraş din Hijaz din partea de nord-vest a Arabiei.

Odată cu declinul zonei de sud a Arabiei, Mecca, aşezarea originală a Kaabei – un chivot cu origini străvechi -, a devenit un important centru comercial al secolului al şaselea, puterea sa economica fiind comparabila cu cea a sassanizilor, bizantinilor şi etiopienilor. Astfel, oraşul era locuit în special de familii de comercianţi puternici printre care oamenii din Qurayş erau predominanţi.

 

Soucre Link

Views: 0