Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Învelișul atmosferic în istorie

Adnan Ash-Shareef   Istoria  descoperirii informaţiilor despre  învelişul  atmosferic  al pământului   Până în secolul  XVII, cunoştintele omenirii despre  învelişul  atmosferic al  pământului  erau  neînsemnate. Ele  se  limitau  la ceea  ce  le   parvenise  de la  Aristotel  şi de  la  învăţaţii  din  Grecia  antică. Aceştia  îşi închipuiau  căUniversul  este alcătuit  din  patru  straturi:  stratul  pământului  solid,  […]

Adnan Ash-Shareef

 

Istoria  descoperirii informaţiilor despre  învelişul  atmosferic  al pământului

 

791C609_1895_ltPână în secolul  XVII, cunoştintele omenirii despre  învelişul  atmosferic al  pământului  erau  neînsemnate. Ele  se  limitau  la ceea  ce  le   parvenise  de la  Aristotel  şi de  la  învăţaţii  din  Grecia  antică. Aceştia  îşi închipuiau  căUniversul  este alcătuit  din  patru  straturi:  stratul  pământului  solid,  stratul  apei, stratul  aerului  şi stratul focului.  Ceea ce depăşea  aceste  straturi  era,  pentru  Aristotel  şi  adepţii lui,  o lume  alcătuită din  elementul  ceresc  pe care  l-au  numit  eter. Prospectarea primului  strat  al  învelişului  atmosferic  a început în anul 1644, când savantul italian Torricelli a descoperit  principiul  barometrului, care a dovedit  că aerul  are  greutate. Apoi, în anul 1777, Lavoisier a descoperit că aerul este un amestec gazos, alcătuit din  oxigen în procent de 21%, azot în procent de 78% şi gaze  rare în procent  de 1%.  În secolele XVIII, XIX şi XX, odată cu descoperirea  aerostatului, avionului  şi  a sateliţilor  artificiali, omul a aflat multe lucruri sigure despre diversele straturi ale  învelişului  atmosferic  care  înconjoară  pământul   şi pe care savanţii l-au  împărţit  în  cinci  zone  cu şapte  straturi, dispuse  de jos în sus astfel:

1 – Zona troposferei, adică în care  se produc schimbările. Aceasta este  bolta  albastră  a cerului, care se înalţă imediat  deasupra  noastră şi prin  care  se  zăresc  stelele  şi  celelalte  corpuri  cereşti.    Coranul    cel  Sfânt    a  numit-o  “cerul cel mai de jos “:

“Şi am împodobit  Noi cerul cel mai de jos cu candele, în chip de strajă. Aceasta  este orânduiala Celui Puternic   şi Atoateştiutor” (Fussilat: 12);

“Oare  nu se uită ei spre cerul de deasupra lor cum  l-am  înălţat  Noi şi l-am înfrumuseţat Noi şi cum nu are el nici un fel de  crăpături?” (Oaf :6); “Noi am împodobit cerul  cel mai  apropiat  cu podoaba stelelor “(As-Saffat:6).

Această zonă este compusă în  cea mai mare parte din aerul care alcătuieşte un strat ce se ridică până la  înălţimea de 15 kilometri  în zona  ecuatorului  şi 8  kilometri la  poli.

2 – Zona stratosferei, adică    sfera    straturilor    care    se  întind    de  la    15 kilometri până la 50 de kilometri deasupra suprafeţei mării. În această zonăexistă stratul de ozon – un  gaz  alcătuit  din trei  atomi  de oxigen. Acest strat a fost descoperit în secolul XX de savanţii Fabry (1931), Chapman  şi alţii şi a fost  fotografiat  de sateliţii artificiali  cu câţiva  ani  în urmă, care  au găsit    în  el    o  mare    gaură,  în  regiunea  Polului  Sud,  datorată poluării mediului, aşa cum  vom  explica  mai jos.

3 – Zona mezosferei, ce se întinde între 50-80 kilometri deasupra  suprafeţei  mării. În ultima ei secţiune se află  primele  straturi  ionizate,  numite ştiinţific stratul D sau stratul Kennely – Heaviside, după numele  savanţilor  care l-au  descoperit.

4 – Zona termosferei, adică sfera  caldă, care  se  întinde  între  80 – 500 kilometri deasupra suprafeţei mării. În ea există două  straturi    de  gaze ionizate: stratul F1, la înălţimea de 200 kilometri de deasupra  suprafeţei mării şi stratul F2, la înălţimea de 300 kilometri deasupra  suprafeţei mării, numite  şi straturile Appleton, după numele descoperitorului  lor,  care a  obţinut  premiul  Nobel pentru  fizică  datorită acestei descoperiri în anul 1947.

5 – Zona exosferei , adică sfera  exterioară,    care    se  întinde  la  înălţimea de peste 500 kilometri deasupra suprafeţei mării, până la câteva mii de kilometri, neavând limite precise cu spaţiul exterior. Sateliţii artificiali au descoperit recent în această zonă două straturi: un  strat inferior compus din heliu şi numit heliosferă, descoperit de  sateliţii artificiali Echo l si Explorer VII, în anii 1961 şi 1963, şi  un strat  superior  compus din hidrogen, numit protonsferă, care se întinde până la înălţimea de 70000 kilometri deasupra suprafeţei mării, înainte  de a se topi în ceea ce se numeşte vidul cosmic, existent între corpurile  cereşti şi care nu este un vid total, aşa după cum s-a considerat până de curând. Aşadar, constatăm că omul a văzut deasupra sa în decursul ultimului secol şapte ceruri unul peste altul, aşa după cum se menţionează în ultima dintre sursele ştiinţifice, respectiv:

1 – Stratul de aer care se întinde  de la suprafaţa  mării până la înălţimea de 15 kilometri .

2 – Stratul de ozon existent  la înălţimea de 24 kilometri deasupra suprafeţei mării.

3 – Primul strat ionizat, sau stratul D, existent la înălţimea de 90 kilometri faţă de suprafaţa mării.

4 – Cel de al doilea strat ionizat sau stratul F1, existent  la înălţimea de 200 kilometri faţă de nivelul mării.

5 – Stratul ionizat F2, situat la înălţimea de 300 kilometri faţă de nivelul suprafeţei mării.

6 – Stratul de heliu, situat la înălţimea de peste 500 kilometri faţă de suprafaţa mării.

7 – Stratul de hidrogen, care se întinde departe în spaţiul extraterestru, la peste 1000 kilometri faţă de suprafaţa mării.

Comentariu:

Aşa după cum am menţionat mai înainte, vom discuta în detaliu despre cuvintele “cer ”  şi “ceruri” care au în Coranul cel Sfânt câteva sensuri, dar noi le-am limitat aici la desemnarea învelişului atmosferic care înconjoară pământul . Dorim, în acelaşi timp, să atragem atenţia asupra următorului principiu coranic: fiecare dintre versetele sfinte în care se vorbeşte despre ceruri începe cu întrebarea “oare nu au văzut?” sau cu întrebarea “oare nu a văzut?”  sau cu propoziţia “le vom arăta lor”. Aceasta înseamnă  că omul va vedea, mai devreme sau mai târziu, conţinuturile  ştiinţifice ale acestor versete, căci omul nu a văzut, de pildă, că învelişul atmosferic al pământului este alcătuit din şapte straturi decât în secolul XX.

 

 

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 1

Poluarea Pământului și a mărilor

    Adnan Ash-Sharif     “STRICĂCIUNEA S-A ARĂTAT PE USCAT ŞI PE MARE, DIN PRICINA A CEEA CE SĂVÂRŞESC MÂINILE OAMENILOR, PENTRU CA [ALLAH] SĂ-I FACĂ PE EI SĂ GUSTE O PARTE DIN CEEA CE AU FĂCUT EI. POATE CĂ EI SE VOR ÎNTOARCE!” Şi de îndată ce pleacă, străbate pământul, căutând să semene […]

 

 

Adnan Ash-Sharif

 

 

“STRICĂCIUNEA S-A ARĂTAT PE USCAT ŞI PE MARE, DIN PRICINA A CEEA CE SĂVÂRŞESC MÂINILE OAMENILOR, PENTRU CA [ALLAH] SĂ-I FACĂ PE EI SĂ GUSTE O PARTE DIN CEEA CE AU FĂCUT EI. POATE CĂ EI SE VOR ÎNTOARCE!”

Şi de îndată ce pleacă, străbate pământul, căutând să semene stricăciune şi să nimicească semănăturile și dobitoacele. Allah însă nu iubeşte stricăciunea! (Al-Baqarah 2:205).

Pădurile ecuatoriale reprezintă “plămânul verde al pământului”, aşa după cum le-au numit savanţii ecologişti, dar, de zeci de ani, omul distruge în fiecare minut treizeci de hectare din ele, adică 157 mii de kilometri pătraţi anual. Dacă lucrurile vor continua astfel, la începutul secolului al XXI-lea, nu vor mai exista decât 11 milioane de kilometri pătraţi din ele. Africa a pierdut, în decursul ultimei jumătăţi de secol, 80% din pădurile ecuatoriale, fiind urmată de Asia – îndeosebi Malaezia şi Indonezia, şi apoi de America de Sud, în care pădurile ecuatoriale reprezintă jumătate din resursele forestiere mondiale, având o vârstă de aproximativ 150 milioane de de ani. În pădurile sud-americane, trăiesc 3 milioane de specii vegetale şi animale, care se reduc într-un ritm de o specie, în fiecare 15 minute, datorită distrugerii mediului de către om, în decursul secolului al XX-lea.

Consecinţele se văd în deşertificarea crescândă a solului, în secetă, în scăderea resurselor alimentare, în creşterea foametei în cele mai multe ţări din lumea a treia, devenite sărace din cauza lăcomiei omului puternic şi a împilării de către el a semenului său slab, a omului care se consideră astăzi civilizat şi-i caracterizează pe ceilalţi ca fiind săraci sau în curs de dezvoltare. El este vinovat de epuizarea bunurilor pământului, de sărăcirea resurselor lui economice şi de menţinerea populaţiei lui în întunericul ignoranţei, în sărăcie şi înapoiere.

Dezastrul se va abate, mai devreme sau mai târziu, asupra tuturor, dacă omul nu va opri, înainte de a fi prea târziu, consecinţele distrugătoare asupra balanţei mediului terestru, pe care le-au produs cerinţele civilizaţiei sale materiale de un secol şi mai bine; naşterea unui singur copil în S. U. A. constituie, pentru resursele pământului şi pentru poluarea mediului, o povară egală cu cea provocată de naşterea a două sute de copii în India, carnea şi proteinele consumate de un individ din ţările bogate, echivalează cu ceea ce consumă cincizeci de indivizi din ţările sărace, dar, cu toate acestea, unii specialişti din domeniile alimentaţiei şi mediului pun distrugerea mediului şi reducerea resurselor, pe seama ţărilor din lumea a treia.

Poluarea pamantuluiOmul, îndeosebi omul civilizaţiei din secolul al XX-lea, nedrept, neştiutor, adversar învederat, stricător pe pământ şi vărsător de sânge, aşa cum l-au caracterizat versetele sfinte, nu s-a limitat la poluarea pământului, la epuizarea bunurilor lui şi la dezechilibrarea balanţei exacte a compoziţiei învelişului atmosferic care protejează pământul, ci a transformat râurile şi fluviile, lacurile, mările şi oceanele în locuri în care aruncă gunoaiele şi reziduurile uzinelor şi ale vapoarelor sale, în depozit pentru reziduurile uzinelor sale atomice şi poligon pentru experimentarea armelor sale distrugătoare.

În anul 1979, de pildă, omul a aruncat milioane de tone de reziduuri petroliere, 50 tone de derivate toxice ale mercurului, 250. 000 tone de derivate toxice ale plumbului, milioane de tone de resturi şi reziduuri ale uzinelor sale şi, în consecinţă, s-au modificat temperatura şi salinitatea apei fluviilor şi mărilor, iar acest lucru s-a repercutat negativ asupra resurselor animale şi vegetale marine şi asupra climatului. În ultimii treizeci de ani, resursele animale marine de peşte s-au redus la 30%, au dispărut 94% din balene, numărul păsărilor marine a scăzut la jumătate, a dispărut cea mai mare parte a recifilor coralieri, iar partea rămasă a devenit bolnavă şi poluată. Oare aude cineva avertismentul pe care l-a lansat, în urmă cu zece ani lumii, cercetătorul oceanolog al faunei marine Yves Cousteau, care a zis: ,,Ciclul apei şi viaţa sunt inseparabile. Este clar că, dacă vrem să salvăm omenirea, este necesar, mai întâi, să salvăm oceanele!”

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 3

Deplasarea continentelor

Adnan Ash-Sharif   Şase versete se referă la întinderea pământului, atrăgând atenţia cercetătorului asupra importanţei acestui adevăr ştiinţific din domeniul geologiei pe care omul nu l-a cunoscut decât cu un sfert de secol în urmă :  El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi si râuri. Şi din toate rodurile […]

Adnan Ash-Sharif

 

Şase versete se referă la întinderea pământului, atrăgând atenţia cercetătorului asupra importanţei acestui adevăr ştiinţific din domeniul geologiei pe care omul nu l-a cunoscut decât cu un sfert de secol în urmă :

 El este Cel care a întins pământul şi a aşezat pe el munţi si râuri. Şi din toate rodurile a făcut pe el câte o pereche, El lasă ca noaptea să acopere şi să ascundă ziua. În acestea sunt semne pentru cei care cugetă (Ar-Ra’d : 3).

Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am lăsat să crească de toate, cu măsură cumpănită (Al-Hijr: 19).

 Iar pământul l-am întins Noi şi am aruncat pe el munţi neclintiţi şi am lăsat să crească pe el din fiecare soi minunat. (Qaf: 7).

 Şi pământul, după aceea, l-a întins (An-Nazi’at: 30).

 Şi pe pământ şi pe ceea ce l-a făcut întins ( Aş-sams: 6).

 Şi la pământ, cum este el întins ? (Al-Ghaşiya: 20).

Din teoria faliilor tectonice elaborată de savanţii Placet (1658), Taylor (1910) şi îndeosebi Wegener (1918), adoptată de majoritatea geologilor în a doua jumătate a secolului XX ca un adevăr ştiinţific ferm, a derivat ideea deplasării continentelor şi a plăcilor tectonice mişcătoare, după care continentele globului pământesc, cu uscatul şi oceanele lor, se urcă pe nişte plăci mari din scoarţa terestră aflate în mişcare permanentă, îndepărtânduse şi ciocnindu-se, astfel încât pământul se extinde în unele zone ale sale sau se întrepătrunde în alte zone, acolo unde se scufundă unele cu altele. Acest lucru se produce de sute de milioane de ani şi până astăzi foarte lent.conts_onmove

Ca urmare a crăpării pământului, întinderii lui, s-a separat blocul african de blocul sud-american şi între ele a apărut Oceanul Atlantic, care continuă să se extindă în fiecare an cu aproximativ 1-5 centimetri, iar după îndepărtarea blocului african de blocul arab a rezultat Marea Roşie, care continuă să se lărgească şi astăzi; astfel Peninsula Arabă se îndepărtează de Africa şi se apropie de Iran, în fiecare an, cu aproximativ 1-5 centimetri. De zeci de ani, privirile geologilor sunt aţintite asupra zonei Djibuti din Africa – ţară arabă situată între Somalia şi Etiopia, la ieşirea din Marea Roşie, întrucât savanţii se aşteaptă să ia naştere un nou ocean, care va avea lăţimea Oceanului Atlantic în următoarele două sute de milioane de ani. Aceasta din cauza faliei care se întinde de la Golful Tojora, care are ieşire la Golful Aden, până în centrul podişurilor stâncoase şi al deşerturilor nisipoase din interiorul continentului Africa, numite “Jubbat al-Kharab”.

Motivul acestei evoluţii constă în curentele uriaşe de lichide şi de gaze cu temperatură şi presiuni ridicate, care urcă vertical din centrul pământului spre suprafaţa lui, crăpându-l, apoi se răcesc şi revin în interiorul lui, pentru a-şi relua din nou mişcarea în sus şi aşa mai departe. Savanţii compară Pământul cu un vas plin de apă pe un foc permanent şi aşa cum apa fiartă din straturile de jos se ridică la suprafaţă pentru a se răci şi apoi se lasă din nou la fund, tot la fel şi straturile din interiorul pământului se află într-o mişcare permanentă. De asemenea, geologii compară blocurile pământului cu nişte scânduri de lemn care plutesc pe faţa mării, îndepărtându-se sau apropiindu-se unele de altele şi chiar suprapunându-se unele peste altele şi au denumit această mişcare “tangoul pământului”.

Comentariu:

Crăparea pământului şi întinderea lui sunt astăzi constante ştiinţifice fundamentale acceptate în explicarea originii continentelor, mărilor, munţilor, valurilor şi cutremurelor, în formarea lor şi în răspândirea vieţuitoarelor. Expansiunea Universului este şi ea o constantă ştiinţifică fundamentală, acceptată în explicarea originii planetelor, stelelor şi galaxiilor. Dar Coranul cel Sfânt s-a referit la aceste constante ştiinţifice, căci Allah Preaînaltul a grăit :

Iar cerul l-am înălţat cu puterea Noastră şi Noi îl lărgim. (Adh-Dhariyat: 47);

Şi pe pământul cu crăpături. (At-Tariq: 12).

Cu toate acestea, unii cercetători entuziaşti ai Islamului ne oferă, din când în când, articole şi titluri dăunătoare, fără intenţie de bună seamă, aşa cum sunt: “Conceptele coranice nu sunt ştiinţe, iar Coranul cel Sfânt nu e o lucrare de ştiinţă“, “Avertizăm asupra amestecului Coranului în ştiinţele naturale, precum fizica, astronomia şi altele”, „Coranul este doar o carte de religie şi călăuzire”. Dar ce înseamnă pentru ei ştiinţa? Probabil vor să spună că Sfântul Coran nu este o lucrare de ştiinţă detaliată, după care să se poată preda aşa cum se predă după lucrările de geologie sau despre Univers, dar aceasta nu trebuie să ne împiedice să-i explicăm musulmanului obişnuit conţinuturile ştiinţifice ale versetelor sfinte ale lui Allah.

Pe de altă parte, datoria şi probitatea ştiinţifică impun ca lucrările despre ştiinţele naturale care consacră în paginile lor paragrafe speciale istoriei descoperirilor ştiinţifice să menţioneze faptul că Sfântul Coran a fost primul care a vorbit despre expansiunea Universului şi crăpăturile pământului. Iar dacă cele mai multe surse ştiinţifice au omis să facă astfel de precizări până în momentul  de faţă, acest lucru este din cauza noastră, fiindcă nu am comunicat comunităţilor ştiinţifice şi nu le-am informat despre aceste constante ştiinţifice coranice miraculoase din domeniile ştiinţelor materiale. Aceasta reprezintă o neglijenţă din partea celor care se ocupă de propovăduirea Islamului şi-i rugăm să fie atenţi la aceste aspecte.

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 3