Tag: profetul

Personalități ale lumii despre Profetul Muhammad

Personalități ale lumii despre Profetul Muhammad   In cele ce urmeaza veti putea citi opinii ale unor mari personalitati ale lumii in ceea ce il priveste pe Profetul Muhammad – caracterul lui, mesajul lui, societatea si civilizatia cladita de el. Astfel,  cunoscutul istoric Lamartine, vorbind despre esenţa măreţiei omeneşti, se întreba: „Dacă măreţia ţelului, neînsemnătatea […]

Personalități ale lumii despre Profetul Muhammad

In cele ce urmeaza veti putea citi opinii ale unor mari personalitati ale lumii in ceea ce il priveste pe Profetul Muhammad – caracterul lui, mesajul lui, societatea si civilizatia cladita de el.

Astfel,  cunoscutul istoric Lamartine, vorbind despre esenţa măreţiei omeneşti, se întreba: „Dacă măreţia ţelului, neînsemnătatea mijloacelor şi rezultatele uimitoare ar fi cele trei criterii ale geniului omenesc, atunci cine poate avea curajul să compare orice mare om al istoriei moderne cu Muhammad? Cei mai renumiţi au creat fie armate, fie legi şi imperii. Nu au reuşit să creeze mai mult decât forme materiale ale puterii care adesea s-au ruinat chiar sub ochii lor. Acest om a mişcat din loc nu numai armate, legi, imperii, popoare şi dinastii, ci milioane de oameni, ocupând o treime din suprafaţa locuită atunci pe glob, şi, mai mult decât atât, el a preschimbat credinţe, religii, idei şi suflete…”

Istoricul M. H. Hart a scris: „Decizia mea de a-l pune pe Muhammad în fruntea clasamentului celor mai influente personalităţi i-ar putea surprinde pe unii cititori şi ar putea fi pusă la îndoială de către alţii, însă el a fost singura personalitate din istorie care a excelat atât pe plan religios, cât şi pe plan politico-social.” (Michael Hart, Cei 100 – O ierarhizare a celor mai influente personalităţi din istorie).

Thomas Carlyle, în cartea sa, Heroes and Herowships, este pur şi simplu uimit, astfel încât se întreabă: „Cum a putut un singur om să unească triburile războinice şi beduinii nomazi într-una dintre cele mai puternice şi civilizate natiuni în mai puţin de douăzeci ani?”.

Mahatma Gandhi, vorbind despre Muhammad, afirma în Tânăra Indie: „… Am vrut să îl cunosc pe cel mai bun dintre cei care stăpânesc astăzi sufletele a milioane de oameni… Sunt convins acum că nu spada a asigurat supremaţia Islamului, ci simplitatea şi ştiinţa Profetului, dorinţa sa de a rămâne în umbră, evidenţiindu-şi numai învăţătura, scrupulozitatea predicilor sale, devotamentul lui exemplar faţă de prieteni şi adepţi, cutezanţa şi curajul celui ce nu a cunoscut teama, încrederea absolută în Dumnezeu şi în propria sa misiune. Acestea şi nu spada au învins toate obstacolele din cale. Când am închis cel de-al doilea volum (al biografiei Profetului), am simţit că aş fi putut citi oricât despre viaţa sa exemplară.”

 Diwan Chand Sharma scrie: „Muhammad a fost generozitatea însăşi, iar influenţa lui s-a simţit şi nu a putut fi uitată de cei din preajma sa.” (Profeţi ai Orientului: Calcutta, 1935).

Bernard Shaw spunea despre el: „Trebuie să îl numim Salvator al umanităţii… Convingerea mea este că, dacă un om ca el şi-ar fi putut asuma conducerea lumii moderne, ar fi reuşit să-i rezolve toate problemele, aducând mult dorita pace şi fericire.”  (The Genuine Islam; Singapore, vol. 1, no. 8, 1936).

Edward Gibon şi Simon Ockley afirmau despre Islam: „CRED ÎNTR-UN SINGUR DUMNEZEU ŞI ÎN MUHAMMAD CA FIIND TRIMISUL SĂU – crezul cel mai simplu şi invariabil al Islamului.
Imaginea lui Dumnezeu nu a fost întinată prin întruparea într-un idol vizibil, onoarea Profetului nu a depăşit niciodată măsura virtuţilor omeneşti, perceptele lui de viaţă au fost un exemplu urmat de discipolii săi pe care i-a determinat să trăiască în limitele raţiunii şi religiei.” (Hystory of the Empires: London, 1870).

Vorbind despre egalitate în faţa lui Dumnezeu, cunoscuta poetă indiană Sarojini Naidu, referindu-se la Islam, spunea: „A fost prima religie care a practicat şi demonstrat democraţia, pentru că acolo, în moschee, când se aude chemarea la rugăciune pentru adunarea credincioşilor, democraţia Islamului este personificată de cinci ori pe zi, iar ţăranul stă alături de rege şi spun împreună: «Numai Dumnezeu este Cel Atotputernic». Sunt uimită de fiecare dată, ca la început, de această unitate indivizibilă a Islamului, care face din oricare om, în mod natural, un frate.” (Idealurile Islamului: Madras,1918).

Prof. Hurgronje spunea: „… liga naţiunilor fondată de Profetul Islamului a pus principiul unităţii şi frăţiei între oameni pe un fundament universal, ca şi cum ar fi aprins o lumină călăuzitoare pentru celelalte naţiuni.” Şi tot el continua: „Adevărul este că nicio naţiune din lume nu a reuşit să realizeze ceea ce a realizat Islamul, în sensul ideii de Ligă a Naţiunilor.”

sursa: Centrul Cultural Islamic „Islamul Azi”

Source Link

Views: 0

De ce nu au crezut unii în Muhammed 2

    Simţul rivalităţii Muğîre b. Şu’be relatează: “Stăteam împreună cu Ebu Gehl. Veni Mesagerul lui Allah şi ne comunică unele lucuri. Ebu Gehl zise cu obrăznicie: “Muhammed! Dacă faci aceste lucruri ca să ai martori dincolo că ne-ai adus la cunoştinţă, nu te osteni deloc, eu voi depune mărturie, dar acum nu mă tulbura.” […]

 

 

Simţul rivalităţii

Desert-Animals-10Muğîre b. Şu’be relatează: “Stăteam împreună cu Ebu Gehl. Veni Mesagerul lui Allah şi ne comunică unele lucuri. Ebu Gehl zise cu obrăznicie: “Muhammed! Dacă faci aceste lucruri ca să ai martori dincolo că ne-ai adus la cunoştinţă, nu te osteni deloc, eu voi depune mărturie, dar acum nu mă tulbura.” Mesagerul lui Allah se despărţi de noi. Eu l-am întrebat pe Ebu Gehl: “Tu într-adevăr crezi în El?”

Mi-a răspuns: “Cred că într-adevăr este profet, dar între noi şi haşemiţi există o rivalitate de mult timp. Ei se laudă că au măreţie, că sunt păzitorii locurilor sfinte de la Mecca. Şi acum, când afirmă că şi profetul este din rândurile lor, eu nu mai pot rezista.”

Qureișiții se adunaseră şi în urma unor dezbateri, iau hotărârea de a-l tri-mite pe Utbe b. Rabî’a la profet. Acesta urma să încerce a-l convinge să renunţe la cauză. Această persoană făcea parte din clasa intelectualilor, stăpânea bine literatura arabă, era un om avut. Se duce la El şi, încercând speculaţii logice, întreabă: “Muhammed! Tu eşti cel fericit sau tatăl tău, Abdullah?” Mesagerul lui Allah nu răspunse nimic, dimpotrivă, prin tăcerea sa, dădu cel mai bun răspuns acestui neghiob. Utbe continuă: “Dacă accepţi că el este mai fericit decât tine, cu siguranţă că se închină divinităţilor pe care tu i-ai defăimat. Dimpotrivă, dacă te crezi mai fericit decât el, atunci vorbeşte şi eu să te ascult!”

Mesagerul lui Allah l-a întrebat: “Ai terminat tot ceea ce aveai de spus?” “Da”, zise Utbe şi tăcu. Profetul căzu în genunchi şi începu să recite din sura “Fussılet” (Au fost lămurite), versetul 13: ” Dacă ei se întorc, spune-le: “Eu v-am prevenit asupra trăznetului care va fi asemenea trăznetului care i-a nimicit pe adiţi şi tamudiţi.”

Atunci Utbe n-a mai rezistat şi a început să tremure ca scuturat de friguri. Ducându-şi mâinile la buzele sfinte, sleit de puteri, zise: “O, Muhammed, taci! Taci în numele lui Allah în care crezi!”, apoi plecă.

Mai marii din Mecca aşteptau rezultatul. Lui Ebu Gehl nu-i plăcuse starea în care se întorsese Utbe. Zise celor din jur: “Nu s-a întors la fel cum a plecat.” Utbe se dusese direct acasă. Versetele pe care le ascultase îl loviseră precum fulgerul. Mai târziu la uşa lui veni Ebu Gehl, cel care era stăpânit de diavol, căci se temea că Utbe îşi exprimase mărturia de credinţă, ştiindu-i părţile slabe. Trebuia să lovească în orgoliul lui. Trecu la acţiune şi zise: “Utbe, am înţeles că Muhammed te-a lăudat foarte tare. În cinstea ta a dat o masă, unde ai mâncat şi ai băut, iar tu, nemairezistând la atâtea laude, ai rostit mărturia de credinţă. Aşa vorbeşte lumea.” Utbe se înfurie, i se umflară venele: “Cu toţii ştiţi că eu n-am nevoie de bucatele Lui, deoarece sunt cel mai bogat dintre voi, dar cele spuse de Muhammed m-au cutremurat. Ceea ce citea nu erau versuri şi nu semănau cu vorbele unui prezicător. Nu ştiu ce să zic, căci este un om cu vorba dreaptă. Ascultându-i vorbele, m-am temut să nu pătimim şi noi ce au pătimit adiţii şi tamudiţii…”

 

Alte cauze

Aceste mărturii, confesiuni, nu erau proprii doar unui număr mic de oa-meni. În general, în conştiinţă, convingerea este aceeaşi. Dar influenţe negative precum teama, lăcomia, ambiţia şi îndărătnicia îi făceau să nu creadă. Iată, Coranul redă starea lor şi, ca o consolare pentru Domnul nostru, porunceşte:

“Ştim că te mâhneşte ceea ce spun. Ei nu pe tine te socot mincinos, ci, cei nedrepţi, se leapădă de semnele lui Allah.” (Al-An’am [Vitele], 6/33).

Ei îţi reproşează multe, iar aceste imputări te necăjesc. Să nu te întristeze spusele unor învinşi, ale unor oameni lipsiţi de noroc, egoişti ce nu pot renunţa la obiceiurile lor. Ei cu adevărat nu te acuză pe tine de minciună. Niciunul din ei nu se va ridica să-ţi reproşeze că spui minciuni. Deoarece, şi ei ştiu că eşti scutit de a spune minciuni. Ei sunt cei care te-au numit “devotat”. Priveşte cât sunt de proşti; ei nu cred în lucrurile pe care ţi le reproşează ţie şi cu toate raţionamente-le şi mintea lor, au curaj să facă aşa ceva. În cazul acesta pentru ce să te necă-jeşti!?

Dacă există cineva care ar trebui să se necăjească, acela ar fi cel care, fiind împotriva Persoanei care ţine hăţurile lumii de azi şi de apoi, nu a putut profita, deschizând calea beneficiului.

 

sursa: fgulen.com

Source Link

Views: 2

Sinceritatea

  F. Gulen   Să fii sincer înseamnă ca tot ceea ce faci, să faci pentru Allah şi, în acelaşi timp, ceea ce nu faci, să nu faci tot pentru Allah. Profeţii sunt personalităţi care au atins un asemenea grad de sinceritate în faptele lor. În realitate, omul, o-dată cu strădania de a munci, poate […]

 

F. Gulen

 

Să fii sincer înseamnă ca tot ceea ce faci, să faci pentru Allah şi, în acelaşi timp, ceea ce nu faci, să nu faci tot pentru Allah. Profeţii sunt personalităţi care au atins un asemenea grad de sinceritate în faptele lor. În realitate, omul, o-dată cu strădania de a munci, poate să ajungă la un punct al sincerităţii. Numai că, ultimul punct la care pot ajunge ceilalţi oameni, pentru profeţi este punctul de început. De regulă, ei au ajuns în stadiul pur al sincerităţii, la ceea ce emana din interiorul lor.

Concretizând această caracteristică la unii profeţi, Coranul relatează:

“Aminteşte-l pe Moise în Carte! El a fost curat ca trimis, ca profet.” (Meryem [Maria], 19/51).

Şi despre Măreţul Iosif: “…el a fost dintre robii Noştri cei curaţi.” (Yusuf [Iosif], 12/24).

Despre persoana Mesagerului lui Allah se spune: “Noi am pogorât asupra ta Cartea întru Adevăr ca să te închini lui Allah, curat Lui în credinţă.” (Zumar [Cetele], 39/2).

Însuşi Profetul spune: “… Eu, lui Allah mă închin, curat Lui în credinţa mea.” (Zumar [Cetele], 39/14).

Pricina închinării, a supunerii este porunca lui Allah, rezultatul este accep-tarea de către Cel Drept, iar fructul şi roadele vor fi date de Stăpân în lumea de apoi. Supunerea va privi întreaga viaţă şi se va resimţi în toate acţiunile dreptcre-dinciosului prin raţiune şi înţelegere.

Un mare cugetător al epocii noastre, spune: “Să lucraţi pentru Allah, să în-treprindeţi pentru Allah, munciţi pentru Allah şi în mediul Lui desfăşuraţi-vă activitatea”, defineşte sinceritatea şi îi subliniază importanţa.

A fi sincer înseamnă să fii drept şi să mergi pe calea cea dreaptă. În viaţa unui om sincer nu există drum sinuos, în zig-zag. Dezvoltarea lui spirituală este ascendentă şi dreaptă. Datorită acestui lucru, ei, chiar şi atunci când au ajuns pe culmi, au ştiut să-şi apere şi să-şi păstreze modestia din primele zile ale activităţii lor. Dar, din păcate, ce puţini sunt oameni ca aceştia!

În istoria omenirii, există un singur om care s-a înălţat pe culmile acestor zări şi acesta este Mesagerul lui Allah. Şi cum să nu fie, dacă între comportarea din ziua în care a început să-şi propovăduiască cauza şi comportarea din ziua în care a cucerit Mecca, nu a existat nici o schimbare în ceea ce priveşte modestia.

sinceritatea

sinceritatea

Mecca a fost cucerită fără lupte. Chiar dacă sunt câteva evenimente sin-gulare, nu este corect ca ele să fie incluse la generalităţi. Mesagerul lui Allah, intrând în acest loc sfânt, de unde fusese alungat, nu venea ca un comandant cu intenţii de cucerire. În acea zi era călare şi îşi ţinea capul atât de aplecat, încât era gata să atingă şaua.

În perioada în care locuise în Medina, El nu-şi schimbase deloc comportamentul. Atunci când intra undeva, companionii se ridicau în picioare…şi, desigur că trebuiau să se ridice. La intrarea Lui, până şi morţii, sărind din morminte, ar fi trebuit să-L salute…El merita întrutotul acest lucru. Numai că El era realmente tulburat atunci când companionii se ridicau în picioare şi de fiecare dată zicea: “Nu vă ridicaţi în picioare aşa cum vă sculaţi în faţa superiorilor!”

Da, el, aşa cum şi-a început misiunea sfântă, tot aşa a şi terminat-o. Toată viaţa şi-a petrecut-o în armonie. Un lucru început îl termina în aceeaşi manieră şi acest lucru însemna o deosebită reuşită. El a început această muzică sfântă cu o voce joasă, iar la sfârşit în tempo înalt care să cuprindă cerul şi pământul.

De-alungul vieţii sale, el şi-a destinat credinţa lui Allah, supunându-se numai lui… inima-i era plină de învăţătura lui…ochii studiau peste tot creaţiile lui.. toate simţurile îi erau pline încântările spirituale venite de la El.

El se dăruise Celui Drept, dăduse aripi adevărului şi, cu o vocaţie nesfârşi-tă, mereu zicea “Allah”. Deoarece, El era un om sincer…

Raţiunea sincerităţii constituia o dimensiune deosebită. Deoarece, sinceritatea, după definirea Lui, era să te supui lui Allah, ca şi cum L-ai vedea.

Dacă am relata problema cu ajutorul unei similitudini, atunci când cineva îşi face rugăciunea (namaz) cu faţa spre Kaaba, El face namaz chiar în interiorul Kaabei.

 

Source Link

Views: 2