Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”[6] El a mai spus: “Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească “Acesta este sclavul meu” sau ” Aceasta este sclava mea” atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească “”fiică sau fiu””.[7]
Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani, ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.
Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.
În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine întemnițează și înfometează un sclav, va păți la fel.[9] În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. Odată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.
Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.
Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.
Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abd al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.
O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?
Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.
Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.
În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.
Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.
Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.
În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.
Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.
Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.
Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.
Islamul a încercat să distrugă instituția “sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare “sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.
—————-
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa’i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada’il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.Source Link
Views: 0
