Tag: abu bakr

Cum a fost ales Osman calif?

    Aţi putea explica circumstanţele în care a fost ales Osman calif?   O situaţie similară precum la alegerea celui de-al doilea calif a apărut atunci când Omar era pe moarte acolo unde a făcut sugestii pentru a evita prea multe conflicte şi diviziuni. El a numit şase companioni proeminenţi ai Profetului care erau […]

 

 

Aţi putea explica circumstanţele în care a fost ales Osman calif?

 

Namib_Desert_Namibia(2)O situaţie similară precum la alegerea celui de-al doilea calif a apărut atunci când Omar era pe moarte acolo unde a făcut sugestii pentru a evita prea multe conflicte şi diviziuni. El a numit şase companioni proeminenţi ai Profetului care erau cunoscuţi a fi dintre cei zece. În tradiţia islamică există zece companioni ai Profetului care au primit în mod explicit vestea că ei vor merge în Paradis. Aceasta înseamnă că, atât Allah cât şi Profetul erau foarte mulţumiţi de credinţa şi cu practica lor şi de faptul că ei aveau să-şi trăiască vieţile lor, dar şi să moară ca dreptcredincioşi. Aceştia şase îi includeau pe ’Ali, ’Osman (care a fost ales cel de-al treilea calif), AbdulRahman ibn ‘Auf, Sa’ad ibn Mu’adh, Al Zubair şi Talha. Aceştia erau cei şase pe care ’Omar i-a nominalizat.

El a fost destul de strict şi a spus că toţi cei şase ar trevui să se întâlnească şi să numească pe cineva dintre ei pentru a fi sugerat oamenilor şi că nu ar trebui să existe vreo diviziuneşi nimeni nu ar trebui să devieze. Odată ce exista o înţelegere asupra acestui lucru, cu toţii ar fi trebuit să fie uniţi pentru ca ei să aleagă unul dintre cei şase, pe care să-l spijine cu toţii. În timpul întrunirii celor şase, AbdulRahman bin ’Auf a făcut o sugestie şi a întrebat „Cine dintre voi se oferă să-şi retragă nominalizarea?”. A urmat un moment de linişte, iar el a luat iniţiativa şi a afirmat că îşi va retrage nominalizarea şi că nu vrea să devină un conducător.

Astfel ei au convenit ca el să fie mediator. El a luat de la ei jurământul că indiferent d ce se decide, cu toţii vor urma acel lucru. Ela  încercat în mai multe feluri să afle care era consensul. Astfel el a ales doi membri mai proeminenţi ai acestei comisii pe ’Ali şi pe ’Osman. El a mers la fiecare în parte atunci când ei erau singuri. A mers la ’Osman şi i-a spus „Presupune că nu vei fi tu cel ales să fii conducător; cine crezi că ar fi în acest caz cel care merită cel mai mult?”. El a răpuns că acela ar fi ’Ali (vărul Profetului). Apoi a mers la ’Ali şi i-a pus aceeaşi întrebare, iar ’Ali i-a spus că ’Osman. În afară de aceştia doi, alţi doi membri proieminenţi, Al-Zubair şi Sa’a şi-au manifestat preferinţa accentuată pentru  ’Osman. Aceasta fusese una dintre căile prin care a obţinut o părere de la membrii comisiei. În plus, AbdulRahman ibn ’Auf şi-a petrecut mai ulte nopţi întrunindu-se, discutând şi consultându-se cu companioni ai Profetului pe lângă consultarea cu oameni obişnuiţi. El a constatat că atât ’Ali cât ’Osman păreau a fi candidaţii cei mai puternici şi mai mult acceptaţi, cu o uşoară inclinaţie spre ’Osman. În acel moment nevoia părea să încline balaţa spre ’Osman.

Pe lângă aceasta, el a ţinut o întrunire generală după rugăciunea din zori (fajr) care se împlineşte cu 75 de minute înainte de răsăritul soarelui. La acea rugăciune erau foarte mulţi oameni prezenţi în moschee, printre care oameni care emigraseră de la Mecca la Medina şi unii dintre bătinaşi (Al-Ansar), unii comandanţi de luptă sau alţi comercianţi cunoscuţi. Ei au vorbit acolo despre virtuţile lui ’Osman şi ale lui ’Ali, iar în opinia lui AbdulRahman ibn ’Auf au sfârşit cu concluzia în favoarea lui ’Osman. Atunci când el a propus că legământ ar trebui făcut faţă de ’Osman, oamenii au acceptat. Încă o dată vreau să punctez că această numire a avut loc abia după ce ’Osman a câştigat legitimitatea din partea maselor drept al treilea succesor sau conducător după Profetul Muhammed.

 

 

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 4

Profetul Muhammad – part 3

Profetul Muhammad – part 3   Khurram Murad   Astfel, Waraqah bin Nawfal nu a avut nicio îndoială că ultimul Profet venise, aşa cum se aştepta, şi a crezut în el, însă majoritatea oamenilor din Mekka, aceiaşi care îl supranumiseră „Cel demn de încredere” / Al-Amin şi „Cel Sincer” / Al-Sadiq, nu a putut să […]

Profetul Muhammad – part 3

Khurram Murad

Astfel, Waraqah bin Nawfal nu a avut nicio îndoială că ultimul Profet venise, aşa cum se aştepta, şi a crezut în el, însă majoritatea oamenilor din Mekka, aceiaşi care îl supranumiseră „Cel demn de încredere” / Al-Amin şi „Cel Sincer” / Al-Sadiq, nu a putut să creadă în el. Nici evreii sau creştinii care aşteptaseră sosirea Profetului atâta timp nu au putut să creadă în el. Nu pentru că se îndoiau de sinceritatea sau integritatea sa, ci întrucât nu erau pregătiţi să renunţe la întregul lor stil de viaţă, acceptând mesajul său simplu, dar radical.

Atunci când recit Coranul, găsesc următoarele instrucţiuni clare: Allah este Cel care v-a creat pe voi, cerurile şi pământul; EL este singurul tău Dumnezeu şi Stăpân…

Oferiţi-I numai Lui tot ceea ce aveţi şi vieţile voastre, adoraţi-L şi slujiţi-L numai pe EL. Allah să fie Unicul Dumnezeu.

Iar Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) afirmă: cuvintele pe care le rostesc, El le pune în gura mea; eu vorbesc în numele Său. Supuneţi-vă mie şi lăsaţi-i pe toţi cei ce pretind supunerea umană. Tot ceea ce este în ceruri şi pe pământ Îi aparţine lui Allah. Niciun om nu are

dreptul să fie stăpânul altui om, să răspândească asuprire şi corupţie pe pământ. Viaţa veşnică te aşteaptă dincolo, acolo unde Îl vei întâlni direct pe Allah şi viaţa ta va fi judecată; pentru aceasta trebuie să te pregăteşti.

Acest mesaj simplu a zguduit bazele societăţii mekkane şi lumea secolului al VII-lea. Lumea din vremea aceea, ca şi în zilele noastre, trăia sub jugul multor zei falşi: regi şi împăraţi, preoţi şi călugări, stăpâni feudali şi negustori bogaţi, prezicători şi vrăjitori care pretindeau că ştiu ceea ce alţii nu ştiu − toţi stăpâneau peste oameni. Omul îşi fabrica zei din propriile dorinţe, din credinţele sale tribale, din strămoşii săi şi din puterile naturii, iar astăzi naţiunile, culturile, ştiinţele şi tehnologia stăpânesc peste oameni.

Mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a provocat şi a fost rostit pentru toţi oamenii.

Adversarii săi din Mekka nu au putut face nimic mai mult decât să-l eticheteze în mod neconvingător ca mincinos, poet, prezicător sau posedat. Cum era posibil ca Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să rostească dintr-o dată cuvinte uimitor de elocvente, el, o persoană care nu ştia să scrie şi să citească, el, care niciodată nu a compus un singur vers, care nu arătase nicio înclinaţie în a-i conduce pe oameni.

Clevetitorii şi oponenţii săi nu aveau niciun răspuns. Când au fost provocaţi să rostească nişte cuvinte care să se asemene, fie şi în cea mai mică măsură, cu acelea pe care Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) pretindea că le primea de la Allah, ei au fost incapabili să creeze ceva corespunzător.

Mai întâi în particular, iar ulterior în public, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a continuat să-şi facă cunoscut mesajul. El însuşi avea o relaţie intensă şi vie cu Allah, fiind complet devotat mesajului şi misiunii încredinţate lui. Treptat, oamenii s-au apropiat şi au îmbrăţişat Islamul. Ei proveneau din toate straturile sociale – conducători şi sclavi, comercianţi şi meşteşugari, bărbaţi şi femei, majoritatea tineri.

Doar o simplă ascultare a Coranului era suficientă pentru a-i transforma. Unii l-au văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi au fost captivaţi imediat de lumina compasiunii, generozităţii şi umanităţii manifestată prin manierele şi moralitatea sa, prin cuvintele şi faptele sale şi, de asemenea, vizibilă pe chipul său. Însă persecuţia a continuat să se intensifice şi înăsprească. Creştea cu furie şi ferocitate. Cei care s-au alăturat Profetului, precum şi Profetul însuşi (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), au fost torturaţi în nenumărate feluri: au fost ironizaţi, abuzaţi, bătuţi, biciuiţi, întemniţaţi şi boicotaţi. Unii au fost supuşi unor torturi şi mai inumane: au fost puşi pe cărbuni încinşi până când grăsimea corpului care se topea îi stingea sau au fost târâţi pe nisip şi pe pietre fierbinţi. Totuşi puterea credinţei lor a fost atât de intensă, încât niciunul dintre ei nu a renunţat la ea în faţa unor asemenea chinuri şi încercări.

Pe măsură ce persecuţiile deveneau din ce în ce mai insuportabile, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) le-a spus: „Dacă mergeţi în Abisinia, veţi găsi acolo un rege creştin sub domnia căruia nimeni nu este nedreptăţit.” Cam 80 dintre adepţii săi şi-au părăsit astfel casele şi au emigrat în Abisinia, unde regele creştin le-a acordat protecţie totală în pofida pledoariilor şi manevrelor ostile ale emisarilor trimişi de către conducătorii quraişiţi. Aceasta a fost prima emigrare din Islam.

În tot acest timp, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi însoţitorii săi au continuat să-şi hrănească sufletul şi intelectul, să-şi întărească caracterul şi să se fortifice pentru marea sarcină pe care o aveau de îndeplinit.

Ei se întâlneau cu regularitate, în special într-o casă de lângă Kaaba, numită Dar al-Arqam, pentru a citi şi a studia Coranul, pentru a-L adora şi a se ruga lui Allah şi a consolida legăturile de fraternitate.

Zece ani au trecut, iar oamenii din Mekka nu vroiau să îşi îndrepte credinţa prin mesajul Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi nici nu au arătat vreun semn de îmblânzire a persecuţiei musulmanilor. În acest timp, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi-a pierdut prietenii cei mai apropiaţi, soţia, Khadija, şi unchiul, Abu Talib, protectorul său în lumea tribală din Mekka.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a decis atunci să ducă mesajul său oamenilor dintr-un oraş apropiat de Mekka, Taif, cunoscut pentru prosperitatea sa. În Taif, liderii tribali l-au ironizat şi ridiculizat şi i-au respins mesajul. De asemenea, ei au incitat sclavii şi copiii de pe drum ca să îl insulte, ironizeze şi să arunce cu pietre în el.

El a fost bătut cu pietre până la sânge şi scos afară din Taif; totuşi, când prietenul său, Zaid, i-a spus să îi blesteme pe oamenii din Taif şi când Allah l-a pus sub comanda lui pe Îngerul Munţilor pentru a zdrobi valea din Taif, în caz că el ar fi dorit aceasta, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) doar s-a rugat pentru îndrumarea lor. Astfel era mila şi compasiunea celui care este „îndurare pentru toate lumile”.

Întâmplarea din Taif a reprezentat cel mai dificil moment din viaţa Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), marcând începutul unei noi perioade, când misiunea sa urma să fie întemeiată pe o bază solidă şi să se eleveze, din ce în ce mai mult, până la sfârşitul timpurilor.

Noua etapă a fost delimitată astfel: într-o noapte, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost trezit şi însoţit de către îngerul Gibril mai întâi până la Ierusalim. Acolo el s-a întâlnit cu toţi Profeţii (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!) care s-au adunat în spatele lui, în timp ce se ruga pe stânca din centrul Templului, în locul unde se află astăzi Domul Stâncii. De la stâncă, însoţit de către înger, el s-a înălţat prin cele şapte ceruri şi dincolo de ele.

El a văzut tot ceea ce Allah l-a făcut să vadă, lumile cereşti pe care niciun om nu le poate percepe şi care constituie esenţa mesajului şi misiunii sale.

În timpul acestei călătorii s-au stabilit cele cinci rugăciuni zilnice pentru comunitatea musulmană. În plus, tot atunci i s-a dat Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) Cartea pentru noua societate şi pentru statul care urma să se nască curând, prorocit şi descris de asemenea în Coran, în Surat Al-Isra’(capitolul 17).

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 3

Cele patru mari califate

Cele patru mari califate   Odata cu moartea profetului Muhammed (saws), comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii. Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in […]

Cele patru mari califate

 

img019.tifOdata cu moartea profetului Muhammed (saws), comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii.

Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in rugaciune, in timpul ultimei perioade a lui Muhammed; ’Omar ibn al Khattab , un capabil si de incredere companion al Profetului; ‘Osman ibn Affan un respectat nou convertit ; si Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele lui Muhammed. Pentu a evita neintelegerile printre variatele grupuri, ‘Omar deodata l-a imbratisat pe Abu Bakr, semnul traditional al recunoasterii noului lider.

Curand cu totii au cazut de acord si inaite de apusul soarelui Abu Bakr a fost recunoscut ca fiind urmasul lui Muhammed – khalifa – califul- cuvant cu intelesul de urmas, dar de asemanea sugereaza care va fi rolul sau in istorie: sa conduca conform Coranului si practicilor Profetului.

 

Califatul lui Abu Bakr a fost scurt, dar important. Un conducator exemplar , a trait simplu, implinindu-si cu ardoare obligatiile, accesibil si pe placul poporului sau. Dar el de asemenea a ramas ferm cand imediat dupa moartea Profetului, cateva triburi au renuntat la plata Daniei. Abu Bakr i-a disciplinat imediat.

Mai tarziu a intarit suportul triburilor dintre Peninsula Arabica si ulterior a concentrat energiile lor impotriva puternicelor imperii din est : sasanienii din Persia, si bizantinii din Siria , Palestina si Egipt. Pe scurt, el a demonstrat valoarea statului musulman. 

Al doilea calif , ‘Omar mentionat de Abu Bakr intr-un testament scris -a continuat sa demonstreze aceasta valoare. Adoptand titlul Emir al Muminin “conducatorul dreptcredinciosilor”, ‘Omar a extins legea islamica peste Siria , Egipt , Irak si Persia in ceea ce din punct de vedere militar pot fi considerate uimitoare victorii .

La 4 ani de la moartea Profetului, statul musulman s-a extins peste toata Siria si, la o faimoasa batalie data in timpul unei furtuni de nisip langa raul Yarmuk, a scazut din puterea bizantinilor – al caror conducator, Heraclius, care cu putin timp inainte respinsese cu dispret scrisoarea din partea unui “necunoscut” Profet al Arabiei. Ba chiar mai uimitor, statul musulman a administrat teritoriile cucerite cu o toleranta aproape nemaiauzita la acea vreme. 

In Levant (denumire data in trecut Litoralului rasaritean al Marii Mediterane – Asia Mica, Siria, Liban, Egipt), de exemplu, conducatorul musulman Khaled ibn al Walid a semnat un tratat dupa cum urmeaza:
“Aceasta este ceea ce Khaled ibn al Walid garanteaza locuitorilor crestini ai Levantului daca intra acolo”: le-a promis siguranta pentru vietile lor, proprietati si biserici, ca zidurile cetatii lor nu vor fi daramate si ca nici un musulman nu va fi prins in casele lor . De asemenea, le asigura intelegere din partea lui Allah si Profetului Sau, din partea califilor si a credinciosilor.

Ca atat timp cat vor plati taxa de trecere si impozitele nu le va fi decat bine. Aceasta toleranta era tipica lumii musulmane din acea vreme. La un an dupa Yarmuk, ‘Omar , in tabara militara al Jabiyah -pe intinderile Golan, a primit vestea cum ca bizantinii erau gata sa inconjoare Ierusalimul si sa mearga acolo sa se predea personal. Conform unei relatari, el a intrat in oras singur , umbland imbracat intr-o mantie simpla, uimind populatia obisnuita cu o garderoba somptuoasa si ceremonialele de la Curte ale bizantinilor si persanilor. I-a uimit in continuare cand le-a alungat temerile negociind un tratat generos in care le-a spus: “In numele lui Dumnezeu – aveti securitate deplina pentru bisericile voastre care nu vor fi ocupate sau distruse de catre musulmani.”.

Asigurarea avea sa dovedeasca succes pretutindeni. Pe teritoriul Siriei de azi, de exemplu , multi crestini, care au fost implicati in cateva discutii teologice cu autoritatile bizantine si persecutati de ele, au primit venirea musulmanilor ca pe un sfarsit al tiraniei. Si in Egipt, pe care Amr ibn al As l-a luat de la bizantini dupa un mars curajos de-a lungul Peninsulei Sinai, crestinii coptici nu numai ca i-au primit bine pe arabi, ba chiar i-au sustinut cu entuziasm. Acest model a fost repetat de-a lungul Imperiului Bizantin.

Conflictul dintre grecii ortodocsi , sirienii monofiziti, coptii, si crestinii nestorieni a contribuit la caderea bizantinilor- intotdeauna priviti ca intrusi pentru a imbunatati suportul poporului, in timp ce toleranta pe care musulmanii au aratat-o fata de crestini si evrei a inlaturat cauza principala care-i determina sa li se opuna.

‘Omar a adoptat aceasta atitudine si in problemele administrative , de asemenea a numit guvernatori musulmani in provinciile noi, existand administratii bizantine si persane retinute acolo unde era posibil. Pentru 5o de ani, de fapt, greaca a ramas limba oficiala a Siriei , Egiptului si Palestinei in timp ce pahlavi, limba oficiala a sasanienilor, continuand sa fie folosita in Mesopotamia si Persia.’Omar care a servit drept calif timp de 10 ani, si-a incheiat conducerea cu o semnificativa victorie asupra Imperiului Persan.

Lupta cu Regatul Sasanit a inceput in 687 la Al- Qadisiyah, langa Ctesifon in Irak unde cavaleria musulmana a facut fata cu elefanti – folositi de persani ca un tanc primitiv. Astfel, cu batalia lui Nihavand, numit “Cuceritorul cuceritorilor “, ‘Omar a sigilat destinul Persiei; dupa aceea a devenit unul dintre cele mai importante imperii musulmane.

Califatul lui a fost plasat la rang inalt in istoria Islamului timpuriu. Era luat in considerare pentru corectitudinea lui, idealurile sociale, administrative si relatiile cu alte state. Inovatiile sale au depasit toate tiparele despre bunastarea sociala, taxe si finante si administrarea tesaturilor ale imperiului in inflorire.

Dupa moartea lui ‘Omar, un consiliu de consultanta compus din companionii Profetului, a selectat ca al treilea calif pe ‘Osman, pe timpul caruia au aparut primele eforturi serioase depuse pentru unitatea islamica.’Osman a realizat multe in timpul acestui regat. A urmarit pacificarea Persiei continuand sa apere statul musulman impotriva bizantinilor, adaugand la imperiu ceea ce azi numim Libia si luand o mare parte din Armenia.

De asemenea, ‘Osman, prin varul sau, Mu’awiyah Ibn Abi Sufyan, guvernatorul zonei in care se afla Siria de azi, a infiintat o armata marina araba care a avut o serie de angajamente cu bizantinii. De o mare importanta in istoria Islamului a fost redarea textului coranic din ordinul lui ‘Osman asa cum a fost revelat Profetului.

Realizand ca mesajul original de la Dumnezeu poate fi distorsionat de diverse variante, a intrunit un comitet care sa stranga versetele coranice si sa distruga alte variante. Rezultatul a fost textul acceptat pana astazi in lumea musulmana. Foto:Manuscrisul din secolul VIII din MakkahMadinah este unul dintre cele doua vechi copii ale Coranului.

Aceste succese, de asemeni, au fost limitate de serioase slabiciuni administrative. ‘Osman a fost acuzat de favorizarea membrilor familiei sale, clanul Umayyah. Negocierile cu privire la asemenea revendicari au fost deschise de reprezentanti din Egipt, dar curand au esuat si ‘Osman a fost ucis- act ce a cauzat o fisura in comunitatea islamica care nu a mai fost niciodata remediata in intregime.

Aceasta fisura s-a marit odata ce Ali, varul si ginerele Profetului, a fost ales al IV-lea calif. Era esentiala autentificarea califatului lui Ali. Rudele lui ‘Osman, in special Mu’awiyah, puternicul guvernator al Siriei unde alegerea lui Ali nu a fost recunoscuta, considera califatul lui Ali invalid deoarece alegerea sa a fost sustinuta de cei responsabili de moartea lui ‘Osman. Conflictul a atins punctul culminant in 657 la Siffin, langa Eufrat si a condus la o divizare majora intre suniti si siiti- partizanii lui Ali- diviziune ce avea sa lase ulterior o amprenta asupra istoriei Islamului. De fapt, sunitii si siitii sunt de comun acord cu aproape toate principiile Islamului. 

Ambele categorii cred in Coran si in Profet, ambii urmeaza aceleasi principii ale religiei si ambii practica aceleasi ritualuri. Exista insa o mare diferenta, care este mai degraba politica decat religioasa si priveste alegerea califului sau succesorului lui Muhammed.

Majoritatea musulmanilor sustin principiul care duce la alegerea lui Abu Bakr ca prim calif. Acest grup este cunoscut sub numele de Ahl al-sunnah wa-l-jama’ah – oamenii traditiei Profetului si comunitatii – sau sunitii, care considera califul ca fiind succesorul lui Muhammed numai prin capacitatea sa de conducator al comunitatii. Pe de alta parte, principiul de baza al siitilor considera califatul – pe care il numesc “lider neales”.

Califatul, spun ei, trebuie sa ramana in familia Profetului – cu Ali primul calif recunoscut, in timp ce sunitii considera califatul un gardian al Shariah – Legea Islamica, siitii il vad pe imam ca un mostenitor de incredere, interpretand invataturile spirituale ale Profetului.

Dupa batalia de la Siffin, Ali, a carui putere de conducere era in Iraq, cu capitala la Kuffa, a inceput sa piarda suportul multora dintre cei care il urmau si in anul 661 a fost ucis de unul dintre ei. Fiul lui, Hassan, a fost proclamat calif la Kuffa, dar imediat dupa aceasta a cedat in fata lui Mu’awiyah care fusese deja proclamat calif in Ierusalim in anul urmator si care acum era recunoscut si acceptat drept calif in toate teritoriile musulmane – astfel, inaugurand dinastia omeyyad care va conduce timp de 90 de ani.

Diviziunea dintre suniti si siiti a continuat sa se dezvolte si s-a marit in anul 680 cand Hussain, fiul lui Ali, a fost ucis la Karbala, in Irak.

 

 

sursa: Istoria Islamului

Source Link

Views: 2