Tag: califat

Cum a fost ales Osman calif?

    Aţi putea explica circumstanţele în care a fost ales Osman calif?   O situaţie similară precum la alegerea celui de-al doilea calif a apărut atunci când Omar era pe moarte acolo unde a făcut sugestii pentru a evita prea multe conflicte şi diviziuni. El a numit şase companioni proeminenţi ai Profetului care erau […]

 

 

Aţi putea explica circumstanţele în care a fost ales Osman calif?

 

Namib_Desert_Namibia(2)O situaţie similară precum la alegerea celui de-al doilea calif a apărut atunci când Omar era pe moarte acolo unde a făcut sugestii pentru a evita prea multe conflicte şi diviziuni. El a numit şase companioni proeminenţi ai Profetului care erau cunoscuţi a fi dintre cei zece. În tradiţia islamică există zece companioni ai Profetului care au primit în mod explicit vestea că ei vor merge în Paradis. Aceasta înseamnă că, atât Allah cât şi Profetul erau foarte mulţumiţi de credinţa şi cu practica lor şi de faptul că ei aveau să-şi trăiască vieţile lor, dar şi să moară ca dreptcredincioşi. Aceştia şase îi includeau pe ’Ali, ’Osman (care a fost ales cel de-al treilea calif), AbdulRahman ibn ‘Auf, Sa’ad ibn Mu’adh, Al Zubair şi Talha. Aceştia erau cei şase pe care ’Omar i-a nominalizat.

El a fost destul de strict şi a spus că toţi cei şase ar trevui să se întâlnească şi să numească pe cineva dintre ei pentru a fi sugerat oamenilor şi că nu ar trebui să existe vreo diviziuneşi nimeni nu ar trebui să devieze. Odată ce exista o înţelegere asupra acestui lucru, cu toţii ar fi trebuit să fie uniţi pentru ca ei să aleagă unul dintre cei şase, pe care să-l spijine cu toţii. În timpul întrunirii celor şase, AbdulRahman bin ’Auf a făcut o sugestie şi a întrebat „Cine dintre voi se oferă să-şi retragă nominalizarea?”. A urmat un moment de linişte, iar el a luat iniţiativa şi a afirmat că îşi va retrage nominalizarea şi că nu vrea să devină un conducător.

Astfel ei au convenit ca el să fie mediator. El a luat de la ei jurământul că indiferent d ce se decide, cu toţii vor urma acel lucru. Ela  încercat în mai multe feluri să afle care era consensul. Astfel el a ales doi membri mai proeminenţi ai acestei comisii pe ’Ali şi pe ’Osman. El a mers la fiecare în parte atunci când ei erau singuri. A mers la ’Osman şi i-a spus „Presupune că nu vei fi tu cel ales să fii conducător; cine crezi că ar fi în acest caz cel care merită cel mai mult?”. El a răpuns că acela ar fi ’Ali (vărul Profetului). Apoi a mers la ’Ali şi i-a pus aceeaşi întrebare, iar ’Ali i-a spus că ’Osman. În afară de aceştia doi, alţi doi membri proieminenţi, Al-Zubair şi Sa’a şi-au manifestat preferinţa accentuată pentru  ’Osman. Aceasta fusese una dintre căile prin care a obţinut o părere de la membrii comisiei. În plus, AbdulRahman ibn ’Auf şi-a petrecut mai ulte nopţi întrunindu-se, discutând şi consultându-se cu companioni ai Profetului pe lângă consultarea cu oameni obişnuiţi. El a constatat că atât ’Ali cât ’Osman păreau a fi candidaţii cei mai puternici şi mai mult acceptaţi, cu o uşoară inclinaţie spre ’Osman. În acel moment nevoia părea să încline balaţa spre ’Osman.

Pe lângă aceasta, el a ţinut o întrunire generală după rugăciunea din zori (fajr) care se împlineşte cu 75 de minute înainte de răsăritul soarelui. La acea rugăciune erau foarte mulţi oameni prezenţi în moschee, printre care oameni care emigraseră de la Mecca la Medina şi unii dintre bătinaşi (Al-Ansar), unii comandanţi de luptă sau alţi comercianţi cunoscuţi. Ei au vorbit acolo despre virtuţile lui ’Osman şi ale lui ’Ali, iar în opinia lui AbdulRahman ibn ’Auf au sfârşit cu concluzia în favoarea lui ’Osman. Atunci când el a propus că legământ ar trebui făcut faţă de ’Osman, oamenii au acceptat. Încă o dată vreau să punctez că această numire a avut loc abia după ce ’Osman a câştigat legitimitatea din partea maselor drept al treilea succesor sau conducător după Profetul Muhammed.

 

 

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 4

Sistem de guvernare islamic

    Există vreo dovadă în Coran că instaurarea unui sistem de guvernare islamic ar fi obligatorie?   Există numeroase dovezi în acest sens. În Coran, în 3:154 „Această treabă în întregime este a lui Allah!” şi în 7:54 „Şi nu este decât a Lui înfăptuirea şi stăpânirea.”. Din nou, aşa cum am explicat la […]

 

 

Există vreo dovadă în Coran că

instaurarea unui sistem de guvernare islamic ar fi obligatorie?

 

islamic-politicalExistă numeroase dovezi în acest sens. În Coran, în 3:154 „Această treabă în întregime este a lui Allah!” şi în 7:54 „Şi nu este decât a Lui înfăptuirea şi stăpânirea.”. Din nou, aşa cum am explicat la întrebarea pusă precedent, problema unor oameni este că se opresc la admiterea lui Dumnezeu drept creator, însă atunci când vorbim de dreptul lui Dumnezeu, Creatorul, de a guverna şi de a ne spune ce să facem, atunci ei consideră acest lucru separat. Acest verset frumos şi foarte concis aduce ambele aspecte laolaltă, şi anume, dacă cineva acceptă că Dumnezeu este creatorul, atunci el ar trebui si să admită faptul că El este cel care ar trebui să guverneze. A guverna, aici, nu în seamnă doar că El ar trebui să guverneze universul în termenii fenomenelor fizice, dar şi al legilor morale, sociale, politice, economice. Acestea toate sunt în cele din urmă autoritatea şi domeniul lui Dumnezeu. În mod similar, există un citat foarte interesant în Coran în 43:84 „El este Cel care este Domn în cer şi care este Domn pe pământ; El este Cel Înţelept [şi] Atoateştiutor!”. Nu este ca şi cum unii oameni se gândesc că domeniul lui Dumnezeu este legat doar de aspectele spirituale, pentru că Dumnezeu ar fi mult prea ocupat pentru a-şi mai face griji pentru lucrurile noastre lumeşti. Dumnezeu este Domnul în ceruri şi aspectul spiritual al vieţilor noastre ar trebui dedicat Lui, precum şi viaţa pământească. Viaţa noastră pământească nu presupune doar rugi sau fapte bune. Drepturile lumeşti includ aspecte economice, în aceeaşi măsură în care includ aspecte sociale şi politice. Această abordare ne arată nouă care este orientarea Islamului. Există două citate în Coran care folosesc aceleaşi expresii în 6:57 şi 12:40 „El este Cel mai bun dintre judecători!” şi „Judecata nu este decât la Allah!”. Acestea sunt citate cuprinzătoare care abordează chestiunea slujirii si acceptării directivelor lui Dumnezeu.

Într-un fragment interesant sunt descrişi cei care refuză să conducă sau să judece conform revelaţiei lui Dumnezeu, şi acţionează precum necredincioşii, făcătorii de rău şi răzvrătiţii. În Coran, in 5:47-53 se spune „Deci să judece neamul Evangheliei după ceea ce Allah a trimis ăn ea! Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt netrebnici.”. Apoi descrie lucrurile specifice, iar în finalul versetului spune că oricine nu judecă în conformitate cu ce a revelat Allah, acela este un răufăcător. Mai apoi ei sunt descrişi ca nişte răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu. Dacă o persoană care se află într-o poziţie de conducere nu se mulează pe aceste reguli, atunci el capătă cele trei caracteristici. În mod interesant, acelaşi fragment se adresează Profetului Muhammed, spunându-i în versetul 48 „Deci fă judecată între ei după ceea ce ţi-a trimis Allah”. Chiar şi Profetului însuşi i-a fost poruncit să implementeze legea lui Dumnezeu. Această secţiune se finalizează prin întrebarea oamenilor „Şi, oare, voiesc ei judecata din vremea păgâniei?” şi apoi spune „Dar cine, oare, ar putea fi mai bun judecător decât Allah, pentru un neam care se crede statornic?”. Coranul este plin de trimiteri directe, indirecte, explicite, implicite care arată fără să lase nici un loc de dubiu că instaurarea unui sistem islamic de conducere este obligatoriu pentru musulmani.

Găsim în tradiţia profetică multe locuri în care Profetul ne vorbeşte despre necesitatea existenţei unui emir sau unui conducător. O dată el a spus că dacă trei oameni călătoresc, ei ar trebui să-şi aleagă pe unul dintre ei drept căpetenie sau conducător. La ce să ne aşteptăm atunci în cazul unui întreg stat? Vorbind din punct de vedere istoric nu există nici o îndoială că Profetul Muhammed nu a acţionat doar ca un profet în sens obişnuit, ci el a fost de asemenea un om al statului, el a fost căpetenia statului el a administrat problemele musulmanilor, el a instaurat mecanismul care s-a îngrijit implementarea acestor reguli. De fapt de multe ori când citim Coranul, observăm că se adresează credincioşilor folosind pluralul. Chiar şi în chestiunile legate de rugăciune se adresează oamenilor la plural, arătând orientarea colectivă şi îndatorirea noastră de a acţiona împreună ca o comunitate pentru implementarea voinţei lui Dumnezeu. De multe ori Coranul vorbeşte despre reguli şi aspecte ale legii penale pe care o singură persoană nu le poate implementa, aşadar simplul fapt că aceste reguli sunt menţionate în Coran ne arată că ar trebui să existe o formă de stat şi conducere organizată care să se asigure că regulile sunt implementate într-un mod corect şi imparţial. Aceasta este dovada suficientă că nu putem separa religia de stat în Islam.

 

 

 

________________________________

sursa: Interviuri cu Jamal Badawi

Source Link

Views: 4

Cele patru mari califate

Cele patru mari califate   Odata cu moartea profetului Muhammed (saws), comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii. Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in […]

Cele patru mari califate

 

img019.tifOdata cu moartea profetului Muhammed (saws), comunitatea musulmana s-a confruntat cu problema succesiunii.

Patru persoane erau luate in vederea preluarii conducerii: Abu Bakr as Siddiq care nu doar l-a insotit pe Muhammed la Medina cu 10 ani inainte, dar chiar a fost numit sa ia locul Profetului ca si conducator public in rugaciune, in timpul ultimei perioade a lui Muhammed; ’Omar ibn al Khattab , un capabil si de incredere companion al Profetului; ‘Osman ibn Affan un respectat nou convertit ; si Ali ibn Abi Talib, varul si ginerele lui Muhammed. Pentu a evita neintelegerile printre variatele grupuri, ‘Omar deodata l-a imbratisat pe Abu Bakr, semnul traditional al recunoasterii noului lider.

Curand cu totii au cazut de acord si inaite de apusul soarelui Abu Bakr a fost recunoscut ca fiind urmasul lui Muhammed – khalifa – califul- cuvant cu intelesul de urmas, dar de asemanea sugereaza care va fi rolul sau in istorie: sa conduca conform Coranului si practicilor Profetului.

 

Califatul lui Abu Bakr a fost scurt, dar important. Un conducator exemplar , a trait simplu, implinindu-si cu ardoare obligatiile, accesibil si pe placul poporului sau. Dar el de asemenea a ramas ferm cand imediat dupa moartea Profetului, cateva triburi au renuntat la plata Daniei. Abu Bakr i-a disciplinat imediat.

Mai tarziu a intarit suportul triburilor dintre Peninsula Arabica si ulterior a concentrat energiile lor impotriva puternicelor imperii din est : sasanienii din Persia, si bizantinii din Siria , Palestina si Egipt. Pe scurt, el a demonstrat valoarea statului musulman. 

Al doilea calif , ‘Omar mentionat de Abu Bakr intr-un testament scris -a continuat sa demonstreze aceasta valoare. Adoptand titlul Emir al Muminin “conducatorul dreptcredinciosilor”, ‘Omar a extins legea islamica peste Siria , Egipt , Irak si Persia in ceea ce din punct de vedere militar pot fi considerate uimitoare victorii .

La 4 ani de la moartea Profetului, statul musulman s-a extins peste toata Siria si, la o faimoasa batalie data in timpul unei furtuni de nisip langa raul Yarmuk, a scazut din puterea bizantinilor – al caror conducator, Heraclius, care cu putin timp inainte respinsese cu dispret scrisoarea din partea unui “necunoscut” Profet al Arabiei. Ba chiar mai uimitor, statul musulman a administrat teritoriile cucerite cu o toleranta aproape nemaiauzita la acea vreme. 

In Levant (denumire data in trecut Litoralului rasaritean al Marii Mediterane – Asia Mica, Siria, Liban, Egipt), de exemplu, conducatorul musulman Khaled ibn al Walid a semnat un tratat dupa cum urmeaza:
“Aceasta este ceea ce Khaled ibn al Walid garanteaza locuitorilor crestini ai Levantului daca intra acolo”: le-a promis siguranta pentru vietile lor, proprietati si biserici, ca zidurile cetatii lor nu vor fi daramate si ca nici un musulman nu va fi prins in casele lor . De asemenea, le asigura intelegere din partea lui Allah si Profetului Sau, din partea califilor si a credinciosilor.

Ca atat timp cat vor plati taxa de trecere si impozitele nu le va fi decat bine. Aceasta toleranta era tipica lumii musulmane din acea vreme. La un an dupa Yarmuk, ‘Omar , in tabara militara al Jabiyah -pe intinderile Golan, a primit vestea cum ca bizantinii erau gata sa inconjoare Ierusalimul si sa mearga acolo sa se predea personal. Conform unei relatari, el a intrat in oras singur , umbland imbracat intr-o mantie simpla, uimind populatia obisnuita cu o garderoba somptuoasa si ceremonialele de la Curte ale bizantinilor si persanilor. I-a uimit in continuare cand le-a alungat temerile negociind un tratat generos in care le-a spus: “In numele lui Dumnezeu – aveti securitate deplina pentru bisericile voastre care nu vor fi ocupate sau distruse de catre musulmani.”.

Asigurarea avea sa dovedeasca succes pretutindeni. Pe teritoriul Siriei de azi, de exemplu , multi crestini, care au fost implicati in cateva discutii teologice cu autoritatile bizantine si persecutati de ele, au primit venirea musulmanilor ca pe un sfarsit al tiraniei. Si in Egipt, pe care Amr ibn al As l-a luat de la bizantini dupa un mars curajos de-a lungul Peninsulei Sinai, crestinii coptici nu numai ca i-au primit bine pe arabi, ba chiar i-au sustinut cu entuziasm. Acest model a fost repetat de-a lungul Imperiului Bizantin.

Conflictul dintre grecii ortodocsi , sirienii monofiziti, coptii, si crestinii nestorieni a contribuit la caderea bizantinilor- intotdeauna priviti ca intrusi pentru a imbunatati suportul poporului, in timp ce toleranta pe care musulmanii au aratat-o fata de crestini si evrei a inlaturat cauza principala care-i determina sa li se opuna.

‘Omar a adoptat aceasta atitudine si in problemele administrative , de asemenea a numit guvernatori musulmani in provinciile noi, existand administratii bizantine si persane retinute acolo unde era posibil. Pentru 5o de ani, de fapt, greaca a ramas limba oficiala a Siriei , Egiptului si Palestinei in timp ce pahlavi, limba oficiala a sasanienilor, continuand sa fie folosita in Mesopotamia si Persia.’Omar care a servit drept calif timp de 10 ani, si-a incheiat conducerea cu o semnificativa victorie asupra Imperiului Persan.

Lupta cu Regatul Sasanit a inceput in 687 la Al- Qadisiyah, langa Ctesifon in Irak unde cavaleria musulmana a facut fata cu elefanti – folositi de persani ca un tanc primitiv. Astfel, cu batalia lui Nihavand, numit “Cuceritorul cuceritorilor “, ‘Omar a sigilat destinul Persiei; dupa aceea a devenit unul dintre cele mai importante imperii musulmane.

Califatul lui a fost plasat la rang inalt in istoria Islamului timpuriu. Era luat in considerare pentru corectitudinea lui, idealurile sociale, administrative si relatiile cu alte state. Inovatiile sale au depasit toate tiparele despre bunastarea sociala, taxe si finante si administrarea tesaturilor ale imperiului in inflorire.

Dupa moartea lui ‘Omar, un consiliu de consultanta compus din companionii Profetului, a selectat ca al treilea calif pe ‘Osman, pe timpul caruia au aparut primele eforturi serioase depuse pentru unitatea islamica.’Osman a realizat multe in timpul acestui regat. A urmarit pacificarea Persiei continuand sa apere statul musulman impotriva bizantinilor, adaugand la imperiu ceea ce azi numim Libia si luand o mare parte din Armenia.

De asemenea, ‘Osman, prin varul sau, Mu’awiyah Ibn Abi Sufyan, guvernatorul zonei in care se afla Siria de azi, a infiintat o armata marina araba care a avut o serie de angajamente cu bizantinii. De o mare importanta in istoria Islamului a fost redarea textului coranic din ordinul lui ‘Osman asa cum a fost revelat Profetului.

Realizand ca mesajul original de la Dumnezeu poate fi distorsionat de diverse variante, a intrunit un comitet care sa stranga versetele coranice si sa distruga alte variante. Rezultatul a fost textul acceptat pana astazi in lumea musulmana. Foto:Manuscrisul din secolul VIII din MakkahMadinah este unul dintre cele doua vechi copii ale Coranului.

Aceste succese, de asemeni, au fost limitate de serioase slabiciuni administrative. ‘Osman a fost acuzat de favorizarea membrilor familiei sale, clanul Umayyah. Negocierile cu privire la asemenea revendicari au fost deschise de reprezentanti din Egipt, dar curand au esuat si ‘Osman a fost ucis- act ce a cauzat o fisura in comunitatea islamica care nu a mai fost niciodata remediata in intregime.

Aceasta fisura s-a marit odata ce Ali, varul si ginerele Profetului, a fost ales al IV-lea calif. Era esentiala autentificarea califatului lui Ali. Rudele lui ‘Osman, in special Mu’awiyah, puternicul guvernator al Siriei unde alegerea lui Ali nu a fost recunoscuta, considera califatul lui Ali invalid deoarece alegerea sa a fost sustinuta de cei responsabili de moartea lui ‘Osman. Conflictul a atins punctul culminant in 657 la Siffin, langa Eufrat si a condus la o divizare majora intre suniti si siiti- partizanii lui Ali- diviziune ce avea sa lase ulterior o amprenta asupra istoriei Islamului. De fapt, sunitii si siitii sunt de comun acord cu aproape toate principiile Islamului. 

Ambele categorii cred in Coran si in Profet, ambii urmeaza aceleasi principii ale religiei si ambii practica aceleasi ritualuri. Exista insa o mare diferenta, care este mai degraba politica decat religioasa si priveste alegerea califului sau succesorului lui Muhammed.

Majoritatea musulmanilor sustin principiul care duce la alegerea lui Abu Bakr ca prim calif. Acest grup este cunoscut sub numele de Ahl al-sunnah wa-l-jama’ah – oamenii traditiei Profetului si comunitatii – sau sunitii, care considera califul ca fiind succesorul lui Muhammed numai prin capacitatea sa de conducator al comunitatii. Pe de alta parte, principiul de baza al siitilor considera califatul – pe care il numesc “lider neales”.

Califatul, spun ei, trebuie sa ramana in familia Profetului – cu Ali primul calif recunoscut, in timp ce sunitii considera califatul un gardian al Shariah – Legea Islamica, siitii il vad pe imam ca un mostenitor de incredere, interpretand invataturile spirituale ale Profetului.

Dupa batalia de la Siffin, Ali, a carui putere de conducere era in Iraq, cu capitala la Kuffa, a inceput sa piarda suportul multora dintre cei care il urmau si in anul 661 a fost ucis de unul dintre ei. Fiul lui, Hassan, a fost proclamat calif la Kuffa, dar imediat dupa aceasta a cedat in fata lui Mu’awiyah care fusese deja proclamat calif in Ierusalim in anul urmator si care acum era recunoscut si acceptat drept calif in toate teritoriile musulmane – astfel, inaugurand dinastia omeyyad care va conduce timp de 90 de ani.

Diviziunea dintre suniti si siiti a continuat sa se dezvolte si s-a marit in anul 680 cand Hussain, fiul lui Ali, a fost ucis la Karbala, in Irak.

 

 

sursa: Istoria Islamului

Source Link

Views: 2