coran - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Noe – Pacea asupra lui! -1

Partea întâi

Ibn Kathir

Acesta este Noe bin Lameh bin Matusalem bin Enoh (Idris) bin Iared bin Maleleil bin Cainan bin Enos bin Set bin Adam.

Noe s-a născut la o sută douăzeci şi şase de ani de la moartea lui Adam, aşa cum a relatat Ibn Jarir.

După menţionările din Tora există o sută patruzeci şi şase de ani între moartea lui Adam şi Noe. Ibn Hibban a relatat în cartea sa Sahih că între aceştia era o diferenţă de zece secole, aşa cum relatează şi Abu Umama. Un om a întrebat: „O, Mesager al lui Allah! A fost Adam profet?” Profetul a răspuns: „Da, un profet către care Allah grăieşte!” Omul a întrebat apoi: „Ce diferenţă de ani a fost între Adam şi Noe?” Profetul a răspuns: „Zece secole”. Acest Hadis este relatat de imamul Muslim.

Imamul Bukhari a relatat de la Ibn Abbas că Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască – a spus: „Au existat zece secole între Adam şi Noe şi ei au trăit urmând calea islamului.”

Dacă se referă la o sută de Qarn (secole), aşa cum termenul este menţionat în Hadis, atunci înseamnă că trebuie să fi existat cel puţin o mie de ani între Adam şi Noe. Cu toate acestea, ar putea să însemne şi mai mult, aşa cum a menţionat Ibn Abbas referitor la aceste zece secole, acestea fiind în conformitate cu islamul. Aşadar trebuie să existe şi secole în care oamenii nu au trăit urmând învăţăturile islamice, fiind necesară trimiterea unui mesager.

Dar dacă prin Qarn se înţelege o generaţie de oameni, aşa cum este interpretat uneori şi în Coran, atunci ar putea fi mii de ani între Adam şi Noe, căci generaţiile de dinainte de Noe trăiau o perioadă foarte mare de timp.

Coranul spune:

Dar câte neamuri am nimicit Noi după Noe! Iar Domnul tău este îndeajuns Ştiutor [şi] este Cel care Vede păcatele robilor Săi. [Coran 17:17]

De asemenea în versetul următor se spune:

Iar după ei am făcut Noi să se ivească mai apoi un alt neam. [Coran 23:31]

… ca de altfel şi în acest verset:

Şi Neamurile ’Ad şi Thamud şi pe oamenii din Ar-Rass şi multe alte neamuri între acestea!… [Coran 25:38]

Şi în acest verset se spune:

Ci câte neamuri am nimicit Noi înainte de ei! Mai simţeşti vreun singur [om] din ele? Sau mai auzi tu cea mai mică şoaptă a lor? [Coran 19:98]

Chiar şi Profetul – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască – a folosit cuvântul Qarn cu sensul de „generaţie”, „neam” şi a zis: „Şi cel mai bun neam este neamul meu…”

Allah l-a trimis pe Noe atunci când oamenii începuseră să slăvească idoli şi zei, adâncindu-se şi mai tare în rătăcire şi ignoranţă. Noe a fost primul mesager ce a fost trimis pe pământ. Allah Preaputernicul a menţionat povestea sa şi pe cea a neamului său. A spus şi cum a trimis Potopul drept pedeapsă asupra celor ce au refuzat chemarea Sa. A menţionat de asemenea şi cum l-a salvat pe Noe şi pe cei din arca sa, în diverse sure din Coran: Al-A’raf, Yunus, Hud, Al-Anbiya, Al-Mu’minun, Aş-Şu’ara, Al-Ankabut, As-Saffat, Al-Qamar şi Nuh – un întreg capitol.

În Surat Al-A’raf Allah grăieşte:

Noi l-am trimis pe Noe la neamul său, căruia i-a zis: “O, neam al meu! Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui! Eu mă tem pentru voi de chinul unei zile cumplite”. ~ Dar căpeteniile neamului său au răspuns: „Noi te vedem pe tine într-o rătăcire învederată!” ~ El le-a răspuns: „O, neam al meu! Eu nu sunt în rătăcire, ci eu sunt trimis de către Stăpânul lumilor. ~ Eu vă vestesc mesajele Stăpânului meu şi voi să vă povăţuiesc, căci eu ştiu de la Allah ceea ce voi nu ştiţi. ~ Oare vă miraţi voi că v-a venit o îndemnare de la Domnul vostru printr-un om dintre voi, pentru ca să vă prevină, pentru ca voi să fiţi cu frică, în nădejdea că voi veţi avea parte de îndurare?”. ~ Dar ei l-au socotit mincinos. Însă Noi l-am mântuit pe el şi pe cei care au fost cu el în corabie şi i-am înecat pe cei care au socotit semnele Noastre drept minciuni pentru că ei au fost un neam de orbi. [Coran 7:59-64]

În Surat Yunus Allah grăieşte:

Istoriseşte-le lor povestea lui Noe, când el a zis neamului său: „O, neam al meu! Dacă vă este prea grea şederea mea [printre voi] şi pomenirea de către mine a semnelor lui Allah, atunci să ştiţi că eu în Allah mă încred! Înţelegeţi-vă, aşadar, cu asociaţii voştri şi nu ascundeţi planurile voastre! Apoi luaţi hotărârea în privinţa mea, fără să-mi mai daţi vreun răgaz! [Coran 10:71]

Iar de vă veţi lepăda voi, eu nu v-am cerut răsplată, căci răsplata mea nu este decât la Allah şi mie mi s-a poruncit să fiu dintre cei supuşi voinţei lui Allah [musulmani]!” ~ Dar ei l-au socotit mincinos. Şi l-am mântuit Noi laolaltă cu cei care au crezut cu el în corabie şi i-am făcut pe ei urmaşi. Iar pe aceia care au ţinut semnele noastre drept minciuni i-am înecat. Deci priveşte cum a fost urmarea celor preveniţi! [Coran 10:72,73]

– sfârșitul părții întâi –

sursa: Liga Islamică și Culturală din RomâniaSource Link

Perspectivă asupră sclaviei – 2

Spre deosebire de alte civilizații, Islamul presupune ca sclavii să fie tratați în lumina frăției universale. Profetul (s.a.a.w.s) a spus: “Servitorii și sclavii voștri vă sunt precum frați (sau surori). Cei care dețin sclavi ar trebui să împartă cu ei din ceea ce ei mănânca și cu ceea ce ei se îmbracă și nu trebuie să îi împovăreze cu mai mult decât pot duce. Dacă totuși este necesar să îi supui la muncă foarte grea, ajută-i.”[6] El a mai spus: “Nici unul dintre voi nu ar trebui să rostească “Acesta este sclavul meu” sau ” Aceasta este sclava mea” atunci când vor să îi prezinte cuiva, ci ar trebui să îi numească “”fiică sau fiu””.[7]

Din aceste motive au călătorit de la Medina spre Ierusalim pentru a pune stăpânire pe Masjid al- Aqsa pe o cămila, cu rândul, Umar și sclavul lui. În timpul în care a fost calif, Uthman a consimțit să fie tras de ureche în public de către sclavul lui, deoarece el făcuse același lucru. Companionul Abu Dharr a aplicat mot-a-mot hadis-ul atunci când i-a oferit sclavului său jumate din costumul lui, iar cealaltă jumate a purtat-o el. Acești musulmani, ca mulți alții, au arătat generațiilor de musulmani de-a lungul timpului cum să se comporte cu sclavii, ființe umane ce merită același respect, demnitate și lege.

Stăpânul sclavilor avea de asemenea un astfel de comportament pozitiv, constructiv. Sclavii și-au păstrat demnitatea umană și morală având de asemenea și un loc în familia stăpânului lor. Atunci când li s-a oferit libertate, mulți dintre ei nu au vrut să își părăsească stăpânii. Începând cu Zayd ibn Harith[8], acest tip de comportament a fost des întâlnit; deși Profetul (s.a.a.w.s) i-a oferit libertate lui Zayd ibn Harith, acesta a ales să îi rămână alături. Stăpânii și sclavii acestora se priveau ca frați și surori deoarece erau capabili să înțeleagă că diferențele dintre oameni nu sunt permanente. De aceea, disprețul și ura nu erau acceptate în acele vremuri.

În plus, existau principii ce funcționau pe bază de legi (religioase): Oricine omoară un sclav, va fi omorât; oricine întemnițează și înfometează un sclav, va păți la fel.[9] În afara regulilor care pretindeau ca sclavii să fie tratați corespunzător, aceștia au avut și dreptul legal de a câștiga bani, de a deține proprietăți, de a-și păstra religia și de a avea o familie și o viață însoțită de drepturi și obligații. Odată cu demnitatea și cu siguranța materială obținută în Islam, ei se mai bucurau și de libertate.

Libertatea umană este primită de la Dumnezeu, deci este condiția normală ce ar trebui să o dețină orice persoană și una dintre cele mai mai virtuți este aceea de a reda această condiție cuiva. A elibera jumătate din corpul unui sclav înseamnă a-ți elibera jumătate de corp din mânia lui Dumnezeu, dar și dacă eliberezi corpul unui sclav, întregul tău corp își va găsi salvarea. Este un motiv plauzibil acela de a începe război pentru a lupta pentru persoanele aflate în sclavie. Musulmanii au fost încurajați să facă angajamente cu sclavii lor ca aceștia, de obicei după moartea stăpânului lor, să fie eliberați. Emanciparea necondiționată era văzută ca fiind fapta cea mai meritoasă înViața de Apoi; datorită acestui lucru uneori mulți musulmani cumpărau și eliberau sclavi.

Eliberarea unui sclav era de asemenea și un mod legal din punct de vedere religios de a-ți repara anumite păcate sau greșeli făcute în îndeplinirea obligațiilor religioase, precum încălcarea unui jurământ sau a postului- o faptă bună acoperea greșeala morală. Coranul spune: Dacă o persoană omoară accidental un musulman, trebuie să elibereze un sclav și să plătească familiei înmormântarea (4:92). O moarte afectează atât societatea cât și familia victimei. Acei bani reprezintă o compensație parțială adusă familiei celui decedat, iar eliberarea unui sclav este precum o factură plătită societății- aceasta câștigă un om liber. A elibera pe cineva în schimbul celui decedat reprezenta a readuce la viață acea persoană.

Bogăția personală dar și cea publică era folosită pentru a efectua eliberări de sclavi, o metodă folosită și de Profet (s.a.a.w.s) dar și de Abu Bakr. Mai târziu, în timpul lui Umar ibn Abd al-Aziz zakat-ul public era cel folosit în aceste scopuri.
O posibilă întrebare ar fi aceasta: Islamul privește sclavia ca un rău adus societății, în ciuda faptul că sclavii au fost întotdeauna tratați foarte bine și dețineau drepturi. Deci, de ce ea nu a fost interzisă, așa cum s-a întâmplat cu alcoolul, interesele ascunse, jocurile de noroc sau prostituția? De ce a fost acceptată de către Profet (s.a.a.w.s) ?

Până a fi privită ca un comerț european, sclavia era un produs secundar al războiului, deoarece de obicei biruitorii îi însclăveau pe supraviețuitori. În primii ani ai islamului, nu exista nici un sistem bine pus la punct în ceea ce privea schimburile de prizonieri de război, așa că aceștia erau ori executați, ori băgați la pușcărie, ori li se permitea să plece acasă, însă mai erau și distribuiți printre musulmani pentru a stârni război printre ei.

Prima opțiune-executarea lor- era o opțiune ce necesita multă violență. A doua era practicabilă doar pentru puțini dintre aceștia și pe o anumită perioadă de timp (dacă existau resurse îndeajuns pentru aceștia). Această opțiune era folosită deoarece se aștepta ca în schimbul sclavilor, să se primească răscumpărări în bani. Mulți dintre mecanii ce aparțineau musulmanilor erau atât de satisfăcuți de modul în care erau tratați încât ei au devenit musulmani și pe deasupra au schimbat și taberele. A treia opțiune era o dovadă de imprudență în timpul războaielor, iar a patra opțiune era cea mai des folosită. Islamul a instituit legi și norme umane, printre care și reabilitarea prizonierilor de război.

Perspectivă asupră sclaviei - 1 — Perspectivă asupră sclaviei – 1

În timpul în care au trăit printre musulmani, sclavii au putut observa adevărul islamului pus în practică. Mulți sclavi erau copleșiți de bunătatea cu care erau tratați, să nu mai menționăm liberul lor acces la multe dintre drepturile legale de care se bucurau musulmanii, și nu în ultimul rând de fericirea de a avea libertate deplină. Numele a mii de foști sclavi se pot găsi printre marele nume ale islamului, iar bunele exemple pe care aceștia le-au dat au devenit norme pentru viitorii musulmani-imami precum Nafi (profesorul imamului Malik) și Tawus ibn Qaisan.

Sclavia era considerată în general de către musulmani o condiție temporară. Spre deosebire de civilizația vestică, ale cărei valori sunt acum la mare modă, sclavia nu era o condiție moștenită care a cufundat generațiile ce au urmat în degradare, disperare și lipsa speranței.[10] Din contră, bucurându-se de un statut la fel de egal ca toți ceilalți, sclavii din societățile islamice au putut trăi cu demnitate, privite precum creaturi ale aceluiași Creator. Ei aveau acces la cultura și civilizația islamică- la care au contribuit foarte mult. În societățile vestice, unde sclavia era foarte răspândită, mai ales în America de Nord și Sud, urmașii sclavilor, multe generații după emanciparea formală a strămoșilor lor, au rămas încă priviți ca scursuri ale societății, o subcultură sau o anti-cultură- ei fiind doar uneori tolerați, însă în general disprețuiți de către comunitatea dominantă.

Când musulmanii erau protejați împotriva cuceririlor străine, de ce nu au eliberat toți captivii și sclavii ce îi dețineau? Răspunsul la această întrebare presupune înțelegerea realităților existente în acel moment. Acei foști captivi sau sclavi nu dețineau resursele personale, psihologice sau economice necesare pentru a-și stabili o independență sigură și demnă. Să ne amintim ce s-a întâmplat în Statele Unite atunci când sclavii au fost eliberați deodată de Președintele Lincoln. Mulți dintre cei eliberați au ajuns pe străzi, fără nici un adăpost asigurat de către foștii lor stăpâni (care pe deasupra au mai fost și răsplătiți) care nu mai acceptau responsabilități pentru aceștia. Mulți au fost aruncați, fără a li se fi oferit în prealabil o pregătire, în societatea din care până nu demult fuseseră excluși prin lege.

În contrast cu aceștia, stăpânii musulmani care au privit sclavii precum propriile surori sau frați, i-au încurajat să lupte pentru libertățile lor, le-au recunoscut drepturile, i-au ajutat să-și întrețină familiile și i-au ajutat să-și găsească un loc în societate înainte de a-i elibera. Exemplul ce îmi vine în minte este cel al lui Zayd ibn Harith, care a crescut chiar în casa Profetului (s.a.a.w.s) și apoi a fost eliberat. El s-a căsătorit cu o femeie din familie nobilă și a fost denumit comandantul unei armate musulmane compusă din mulți nobili și Companioni. Există multe exemple de acest fel.

Doresc să subliniez două idei importante: atitudinea musulmanilor asupra sclaviei și condiția sclavilor în țările non-islamice. Islamul consideră sclavia ca fiind o condiție accidentală și deci temporară, care se poate îndrepta treptat până ce dispare complet. Cu toate acestea unii conducători musulmani au continuat să dețină sclavi. Islamul nu poate fi condamnat pentru ceea ce au făcut acei oameni deoarece acest lucru ține de deficiența fiecărui individ în parte.

Celălalt punct de vedere constă în faptul că obiceiurile personale pun în pericol natura secundară. Când Lincoln a desființat sclavia, mulți sclavi au fost nevoiți să se întoarcă la stăpânii lor pentru că ei nu mai luaseră până atunci nici o inițiativă și nu știau cum să aleagă pentru ei înșiși. În consecință, ei nu au putut trăi ca oameni liberi. Fiind dată această realitate psihologică, prizonierii de război erau distribuiți printre musulmani pentru ca într-o zi să poată duce o viață islamică socială adevărată la fel ca oamenii ce trăiau în acea societate.

Islamul s-a străduit să desființeze sclavia treptat, iar primul pas făcut în acest sens a fost să îi facă pe sclavi conștienți de adevărata lor identitate și conștiință umană. Apoi, i-a educat în privința valorilor islamice și umane, și le-a inspirat dragostea de libertate. De aceea, când au fost eliberați, ei au luat în calcul toate posibilitățile de a deveni folositori comunității: fermieri, artizani, profesori, comandanți, guvernanți, miniștri și chiar prim miniștri.

Islamul a încercat să distrugă instituția “sclaviei individuale” și nu a luat niciodată în considerare “sclavia națională”. Deci, ca musulman, mă rog lui Dumnezeu ca oamenii însclăviți să se bucure de adevărata libertate.

—————-
[1] Abu Dawud, Diyat, 70; Tirmidhi, Diyat, 17; al-Nasa’i, Qasama, 10:16.
[2] Tirmidhi, Tafsir, 49; Manaqib, 73; Abu Dawud, Adab, 111.
[3] Ibn Hanbal, Musnad, 411.
[4] Muslim, Birr, 138; Jannat, 48; Tirmidhi, Manaqib, 54, 55.
[5] Bilal, unul dintre primii musulmani, era sclav etiopian. În cele din urmă a fost ales de către Profet pentru a fi muezzin-ul oficial (cel ce cheamă la rugăciune). Abu Bakr, unul dintre cei care făceau parte din elita mecană pre-islamică și unul dintre primii ce s-au convertit la Islam, a fost succesorul politic al Profetului. Abu Bakr a fost desemnat și primul Calif Ghidat. Bukhari, Fada’il al-Sahaba, 23.
[6] Bukhari, Iman, 22 și Adab,44; Muslim, Iman,38-40; Abu Dawud, Adab, 124.
[7] Ibn Hanbal, Musnad, 2:4.
[8] Zayd ibn Harith a fost un sclav negru al Khadijei, o comerciantă văduvă mecană. După căsătoria sa cu Mohamed, căruia nu îi fusese trimisă încă Revelația, ea i l-a dăruit lui. Mohamed l-a adoptat pe acesta ca fiu și s-a comportat întocmai cu el, până când câțiva ani după, Dumnezeu i-a trimis Revelația lui Mohamed, spunând că o astfel de relație nu mai este permisă.
[9] Tirmidhi, Al-Ayman wa al-Nudhur, 13.
[10] Copiii sclavelor erau considerați liberi în societatea islamică. Sub conducere otomană, haremurile din palate serveau drept școli ce educau membrii săi pentru ca aceștia să poată deveni personal al palatului (servitorii familiei sultanului). Unele erau crescute pentru ca mai târziu să devină soțiile sultanilor, în timp ce altele erau măritate cu personalul din palat. Vizierii și baronii intenționau să se căsătorească cu acestea pentru a evita toate problemele legate de pământ (în mod teoretic, toate pământurile aparțineau sultanului) și disputele. Andarum-ul, partea masculină a haremului își educa membrii în administrație civilă. Amândouă instituțiile erau conduse conform unor reguli foarte stricte și ofreau o educație foarte bună în acele timpuri.Source Link

Religie și știință – partea a doua

BIBLIA, CORANUL ŞI ŞTIINŢA

Am ajuns acum la ultimul subiect pe care aş vrea să-l prezint în această mică broşură: comparaţia dintre cunoştinţele moderne şi pasajele din Coran şi unele referiri din Biblie la aceleaşi subiecte.

Facerea

Deja am întâlnit unele contraziceri dintre Scriptură şi Ştiinţă privind crearea Universului. Când m-am ocupat de acest subiect am subliniat perfectul acord dintre cunoaşterea modernă şi versetele coranice şi am scos în relief faptul că naraţiunea biblică conţinea enunţuri care erau din punct de vedere ştiinţific inacceptabile¹. Ar fi foarte surprinzător dacă am fi conştienţi de faptul că naraţiunea despre creare conţinută de Biblie a fost o lucrare a preoţilor care au trăit în secolul al VI-lea î.Ch., de aceea termenul de naraţiune sacerdotală (preoţească) este folosit în mod oficial pentru exprimarea ei. Naraţiunea pare să fi fost concepută ca tema unei predici desemnate să îndemne oamenii la respectarea Sabatului. Naraţiunea a fost construită cu un scop bine definit în cercetare şi, după cum Părintele de Vaux (un conducător al Şcolii Biblice din Ierusalim) nota: “acest scop a fost în esenţă cu caracter specific”.

Biblia conţine, de asemenea, o mult mai scurtă şi veche naraţiune a Facerii, aşa numita versiune “Iahovistă”, care abordează subiectul dintr- un unghi total diferit. Amândouă sunt luate din Geneză, Întâia Carte a lui Moise. Moise ar fi aşa-zisul autor al ei, însă textul pe care îl avem astăzi a suferit multe schimbări.

Naraţiunea sacerdotală a Genezei este renumită pentru genealogiile ei pline de ciudăţenii, care merg înapoi la Adam (Pacea fie asupra lui!) şi pe care nimeni nu le ia prea mult în serios. Totuşi, unii autori ai Evangheliei, cum ar fi Matei şi Luca le-au reprodus, mai mult sau mai puţin, cuvânt cu cuvânt, în genealogiile lor despre Isus. Matei merge înapoi până la Avraam, şi Luca până la Adam (Pacea fie asupra lui!). Aceste scrieri sunt inacceptabile din punct de vedere ştiinţific, deoarece ele stabilesc o dată pentru vârsta Pământului şi timpului când omul a apărut pe pământ, ceea ce contrazice fără doar şi poate ce a stabilit ferm ştiinţa modernă. Pe de altă parte, Coranul este lipsit total de date de acest fel.

Mai înainte am notat cum Coranul este în perfect acord cu ideile moderne despre formarea Universului. Pe de altă parte, naraţiunea biblică despre apele preistorice este îndrăzneaţă aşa cum este crearea luminii în prima zi înainte de crearea stelelor care produc această lumină; existenţa unei unei seri şi a unei dimineţi înaintea creării Pământului; crearea Pământului în ziua a treia inaintea de cea a Soarelui în a patra, apariţia animalelor pe pământ în ziua a şasea după apariţia păsărilor aerului în ziua a cincea, cu toate că cel dintâi a venit primul. Toate aceste enunţuri sunt rezultatul credinţelor de dinaintea vremii la care acest text a fost scris şi nu se poate explica altfel.

Vârsta Pământului

Conform genealogiilor biblice care reprezintă bazele calendarului evreiesc şi conform căruia astăzi lumea are 5738 de ani, acest lucru este foarte greu de crezut. Sistemul nostru solar poate fi în vârstă de 4 miliarde de ani şi un sfert şi apariţia fiinţelor omeneşti pe Pământ, după cum ştim noi astăzi, poate fi estimată în zeci de mii de ani, dacă nu mai mult. Este absolut esenţial, de aceea, să notăm faptul că versetele coranice nu conţin nici un fel de astfel de indicaţii cu privire la vârsta lumii, însă acestea sunt specifice textului biblic.

Potopul

Descrierea Potopului reprezintă al doilea important subiect al comparaţiei dintre Biblie şi Coran. În realitate, naraţiunea biblică este fuziunea a două descrieri în cadrul cărora evenimentele sunt relatate în mod diferit. Biblia vorbeşte despre un Potop mondial şi îl plasează la aproximativ 300 de ani înainte de Avraam. Conform cu cele ştiute de noi despre Avraam, aceasta ar implica o catastrofă mondială în jurul secolului al XXI-XXII –lea î.Ch. Această poveste ar fi nerezonabilă în viziunea datelor istorice prezente. Cum putem accepta ideea că în secolul al XXI-XXII-lea î.Ch. toată civilizaţia a fost ştearsă de pe faţa pământului de această catastrofă, când ştim că această perioadă corespunde, de exemplu, cu una precedentă Regatului de Mijloc din Egipt, aproximativ la data primei perioade intermediare inaintea dinastiei a unsprezecea? Din punct de vedere istoric este inacceptabil a susţine ideea că, la vremea aceea, omenirea a fost nimicită complet. Nici una din enunţurile precedente nu este acceptabilă conform cunoaşterii moderne. Din acest punct de vedere putem aprecia enorma prăpastie dintre Biblie şi Coran.

În contrast cu Biblia, naraţiunea coranică se referă la o catastrofă care este limitată la poporul lui Noe (Pacea fie asupra lui!). Acesta este pedepsit pentru păcatele săvârşite aşa cum au fost şi alte popoare păgâne. Coranul nu fixează catastrofa în timp. Nu există absolut nici o obiecţie istorică sau arheologică la naraţiunea coranica.

Faraonul

Un al treilea punct al comparaţiei, extrem de semnificativ, este povestea lui Moise, şi în special Exodul din Egipt al evreilor. Aici pot da doar un bilanţ foarte scrt al unui studiu pe acest subiect care apare în cartea mea. Am urmărit chestiunile în care naraţiunea biblică şi cea coranică sunt de acord şi unde nu sunt de acord, şi am găsit chestiuni în care cele două texte se completează una pe cealaltă într-un mod foarte util.

Printre multe ipoteze, referitoare la încadrarea în timp a Exodului în istoria faraonilor, am tras concluzia că cea mai potrivită teorie este cea care îl face pe Merneptah, succesorul lui Ramses al II-lea, faraonul

Exodului. Comparaţia datelor conţinute în Scripturi cu dovezile arheologice susţin foarte mult această ipoteză. Sunt încântat să pot spune că naraţiunea biblică contribuie cu importante dovezi care ne determină să-l situăm pe Moise în istoria faraonilor. Moise era probabil născut în timpul domniei lui Ramses al II-lea. Datele biblice sunt, deci, o considerabilă valoare istorică pentru povestirea despre Moise. Un studiu medical al mumiei lui Mernaptah ne-a dat informaţii suplimentare utile cu privire la cauzele posibile ale morţii faraonului. Faptul că noi posedăm mumia acestui faraon este unul de o importanţă majoră. Biblia ne indică faptul că el a fost înghiţit de apele mării, dar nu ne dă nici un fel de detalii în ce priveşte ceea ce ulterior a devenit din corpul lui. Coranul, în capitolul Yunus, notează salvarea corpului faraonului de către ape.

Astăzi te mântuim Noi, cu trupul tău, pentru ca să fii un semn pentru cei care vor veni în urma ta! (Yunus 10:92)

O examinare medicală a mumiei ne-a demonstrat că ea nu a stat în apă mult timp, deoarece nu dă semne de deteriorare din cauza subversiunii prelungite. Aici, din nou, comparaţia dintre naraţiunea coranică şi informaţiile furnizate de cunoştinţele moderne nu sugerează nici cea mai mică obiecţie din punct de vedere ştiinţific.

Astfel de puncte de consens sunt caracteristice revelaţiei coranice.

Dar, aruncăm noi revelaţia iudeo-creştină în ruşine şi o deposedăm noi de toată valoarea ei intrinsecă prin accentuarea faptelor văzute dintr-un punct de vedere ştiinţific? Cred că nu, deoarece critica nu se referă la text, ca intreg, ci numai la anumite pasaje. Există părţi din Biblie care au valoare istorică indubitabilă. Am arătat aceasta în cartea mea, “Biblia, Coranul şi Ştiinţa”, unde am discutat pasaje care nu îl pot localiza pe Moise în timp.

Cauzele principale care au determinat asemenea diferenţe apărute din comparaţia dintre Sfintele Scripturi şi cunoştinţele moderne sunt cunoscute savanţilor contemporani. Vechiul Testament constituie o colecţie de lucrări literare scrise în cursul secolului al IX-lea, cu aproximaţie, şi a suferit multe schimbări. Rolul jucat de om în compoziţia actuală a textelor biblice este considerabil.

Pe de altă parte, revelaţia coranică are o istorie care este complet diferită. Aşa cum am văzut deja, din momentul în care a fost comunicată pentru prima oară oamenilor, ea a fost memorată din toată inima şi scrisă în timpul vieţii lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Graţie acestui lucru Coranul nu pune nici un fel de probleme de autenticitate.

O examinare total obiectivă a Coranului, în lumina ştiinţei moderne, ne determină să recunoaştem consensul dintre cele două, aşa cum a fost notat deja în repetate ocazii pe tot cuprinsul acestei prezentări. Ne face să credem că este imposibil pentru un om din vremea lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) să fi fost autorul unor asemenea enunţuri, din pricina nivelului scăzut al ştiinţei din zilele lui. Asemea consideraţii sunt parte din ceea ce îi dau revelaţiei coranice un loc unic printre textele religioase şi cele nereligioase, şi sileşte omul de ştiinţă imparţial să admită incapacitatea lui de a aduce o explicaţie bazată numai pe raţionamentul materialist.

Asemenea lucruri cum sunt cele pe care am avut plăcerea să v-i le expun aici, par a reprezenta o provocare veritabilă la explicaţia umană care lasă o singură alternativă: Coranul este indubitabil o revelaţie de la Dumnezeu.

__________

ligaislam.md

Source Link