coranul - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

Crede și cercetează!

Fenomenul vieţii a stârnit multe discuţii în legătură cu unele dintre aspectele sale, prin urmare, am considerat potrivit să menţionăm câteva reguli care vorbesc despre anumite adevăruri ale Islamului, care au legătură cu înclinaţia oamenilor de a considera că raţiunea este metoda cea mai adecvată pentru cunoaştere. 1 – Islamul le-a impus oamenilor […]

1 – Islamul le-a impus oamenilor să gândească şi să cerceteze. Există numeroase versete din Sfantul Quran care subliniază acest principiu:

Oare nu văd ei împărăţia cerurilor şi a pământului şi [toate] lucrurile pe care le-a creat Allah? (Al-ʽA’raf 7:185);

Spune: «Priviţi la cele care sunt în ceruri şi pre pământ!» (Yunus 10:101);

Oare n-au văzut ei că Allah nu a creat cerurile şi pământul şi ceea ce se află între ele decât întru adevăr şi pentru un termen hotărât? (Ar-Rum 30: 8).
2 – Islamul le-a impus oamenilor cunoaşterea şi ştiinţa. Există numeroase tradiţii care îndeamnă la cunoaştere, precum şi versete care arată limpede că aceia care cunosc Universul Il cunosc mai bine şi pe Dumnezeu :

Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi culorilor voastre. Intru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. (Ar-Rum 30:22);

Oare nu vezi că Allah a făcut să coboare din cer apă şi că Noi am făcut apoi să iasă la iveală roade cu felurite culori şi că în munţi sunt dâre albe şi roşii, cu felurite culori, şi stânci negre? Tot astfel sunt şi printre oameni şi vieţuitoare şi vite cu felurite culori. Şi se tem de Allah singuri învăţaţii dintre robii Săi. (Fatir 35:27-28).
3 – Este evident că musulmanul are datoria de a susţine rezultatele la care au ajuns gândirea şi ştiinţa şi de a nu sprijini contrariul acestora. Se poate întâmpla să existe unii musulmani ignoranţi sau chiar buni cunoscători care să se opună acestor adevăruri ştiinţifice, însă, în acest caz, este vorba de o opinie personală şi, dacă greşesc, musulmanii de rând şi învăţaţii le vor reproşa acest lucru.

In lucrarea sa intitulată «Tahaf.ut. al-falasifa / Incoerenţa filosofilor», atacându-i pe teologii care tăgăduiesc adevărurile ştiinţifice (era vorba despre stabilirea momentelor eclipselor de soare şi de lună şi altele) Imamul Al-Ghazali afirmă: „acela care îşi închipuie că tăgăduirea acestui lucru ar face parte din religie păcătuieşte împotriva religiei şi-şi slăbeşte propria poziţie. Aceste lucruri se bazează pe calcule geometrice şi matematice şi nu pot exista îndoieli în privinţa lor. Acela care ia cunoştinţă de ele şi acceptă argumentele lor, iar pe urmă dă ascultare cuiva care îi spune că acest lucru ar contraveni legii divine, nu se îndoieşte de lucrul respectiv, ci se îndoieşte de legea divină, iar provocarea unei daune legii divine de către acela care o sprijină este mai gravă decât dauna pe care i-o aduce acela care o contestă şi despre el se poate spune precum în zicala: «Un duşman cu minte este mai bun decât un prieten ignorant»”.

Nu este rezonabil ca Dumnezeu Preaputernicul şi Preamăritul să ne poruncească să cercetăm, să învăţăm, să analizăm şi să cunoaştem şi pe urmă să ne interzică să ne călăuzim după rezultatele ştiinţei, cercetării şi cunoaşterii. Dimpotrivă: dacă ne-a poruncit să gândim, ne-a poruncit şi să ţinem seama de rezultatele gândirii şi aşa mai departe.

4 – Dacă Islamul este o religie ştiinţifică atunci şi musulmanul are o gândire şi o orientare ştiinţifică, iar dacă scopul lui este acela de a ajunge la adevărul riguros d.emonstrat, ceea ce înseamnă că el nu trebuie să accepte bănuielile, ipotezele şi teoriile ca fiind adevăruri ştiinţifice. Musulmanul trebuie să se situeze întotdeauna pe un teren solid în lumea gândirii.

Dumnezeu , care ne-a poruncit să nu ne arătăm cu nesupunere faţă de adevăr, nu este mulţumit dacă noi acceptăm ceva fără dovadă sau considerăm ipoteza şi teoria drept adevăruri axiomatice:

Şi nu urma [lucrul despre] care nu ai nicio cunoştinţă! Auzul şi văzul şi inima, pentru toate acestea vei fi întrebat! (Al-Israa’ 17:36);

Insă ei nu au ştiinţă despre aceasta. Ei nu urmează decât bănuiala, însă bănuiala nu este de niciun folos faţă de Adevăr. (An-Najm 53:28);

Spune: «Aduceţi dovada voastră, dacă voi sunteţi cei care grăiesc adevărul…» (An-Naml 27:64);

Aduceţi-mi mie o carte de dinaintea acesteia sau vreo urmă de ştiinţă, dacă voi grăiţi adevăr. (Al-ʽAhqaf 46:4);

Ei nu urmează decât bănuiala şi ceea ce poftesc sufletele, în vreme ce la Domnul lor le-a venit călăuzirea. (An-Najm 53:23).
Aceasta este marea diferenţă dintre mentalitatea islamică şi celelalte mentalităţi. Mentalitatea musulmană acordă o importanţă deosebită verificării şi certitudinii; nu acceptă nimic fără argument şi nu situează în rândul adevărurilor decât ideile care se bazează pe argumente categorice, spre deosebire de cealaltă mentalitate care uneori facilitează abuzurile, descriind ceea ce nu este ştiinţific drept ştiinţific şi crezând în acest lucru ca şi cum ar fi cert, în pofida argumentului slab sau a posibilităţii prăbuşirii lui.

Raţiunea islamică, aşa cum refuză să nu fie ştiinţifică, tot la fel refuză să fie intuitivă, prezumtivă sau bănuitoare.

De când a apărut Islamul ca religie, raţiunea islamică s-a dovedit a fi deschisă către viaţă, ştiinţă şi experienţă şi a început să dezlege enigmele Universului, manifestând dorinţa de a cunoaşte totul şi de a supune întregul Univers experienţei ştiinţifice pentru a-i deduce legile.

Civilizaţia islamică a devenit treptat o civilizaţie strălucitoare, avansând în direcţia unor noi şi importante descoperiri ştiinţifice.

Este incontestabil faptul că bazele gândirii islamice au dat naştere raţiunii occidentale experimentale din care s-a născut – apogeu al devenirii sale – civilizaţia ştiinţifică şi industrială occidentală.

Dacă în lumea occidentală adevărurile descoperite în mod empiric de către ştiinţă s-au ciocnit cu religia care domina societatea, vina a aparţinut religiei deformate, mistificate, care nu a rezistat în faţa adevărului.

Ceea ce s-a petrecut în spaţiul occidental nu s-a întâmplat în lumea musulmană nici în vechime, nici în timpurile moderne şi nici nu se poate întâmpla, deoarece adevărul nu se opune adevărului, ci îl sprijină; religia adevărată este religia lui Dumnezeu şi Universul a fost creat de către El, iar ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi în contradicţie cu lucrurile pe care El le-a transmis.

De aceea unul dintre fenomenele minunate permise de către Dumnezeu a fost faptul că Surele Quranului au menţionat fapte şi fenomene pe care ştiinţa l-a descoperit ulterior, dar şi fapte care s-ar putea să fie descoperite în viitor.

Sursa: rasarit.com

Source Link

Iertarea

Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni şi prăbuşiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze şi efecte se situează în planuri diferite.

Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deşi par vajnici copaci, se prăbuşesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admiraţie şi clipe în care până şi demonii se cutremură de purtarea lor.

Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări şi atâtea prăbuşiri, nu este esenţial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în acelaşi timp, probabil. Pentru o fiinţă care va cunoaşte prihana, iertarea este de o importanţă covârşitoare.

Oricât ar fi de merituos să-ţi ceri iertare şi să te căieşti pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute şi mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot aşa cum virtutea este strâns legată de iertare. Aşa cum spune un binecunoscut proverb, “Greşeala este omenească; iertarea, divină”. Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esenţa noastră şi o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii Nesfârşitei Îndurări este această zbatere între revenire şi căutare.

Întreaga creaţie, fiinţă şi lucru, a cunoscut iertarea prin om. Allah şi-a arătat iertarea prin intermediul omului şi a sădit frumuseţea iertării în inima omenească. Când primul om şi-a ştirbit esenţa prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omeneşti, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la imploraţiile sale sincere şi la chinul remuşcării.

Speranţa şi mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoşii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greşesc şi apoi purced în căutarea iertării, învingându-şi ruşinea pentru păcatele săvârşite şi deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârşita îndurarea şi pot cunoaşte generozitatea care te face să-ţi acoperi ochii în faţa păcatelor altora.

Speranţa de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul şi să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiţi, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, îşi trăiesc viaţa într-un viers care le desfată sufletele.

Este cu neputinţă ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească şi la a-i ierta pe ceilalţi. Aşa cum vrea să fie iertat, vrea şi să ierte. Poate cineva să nu ierte, când ştie că suferinţa provocată de propriile greşeli nu ţi-o poţi potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când ştie că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putinţă de a ierta?

Cei care iartă sunt răsplătiţi cu iertare. Cine nu ştie să ierte nu poate nutri speranţa de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranţă sunt monştri care şi-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârşite, nu vor cunoaşte niciodată marea mângâiere a iertării.

Iisus Hristos i-a spus mulţimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”[1] Poate cineva care ştie că are un păcat pe conştiinţă să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alţii ar putea cu adevărat înţelege! Răutatea şi ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Şi dacă ura şi răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l şi condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru aşa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalţi.

Iertarea s-a ivit şi a atins perfecţiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârşite de iertare şi toleranţă în reprezentaţii ei cei mai iluştri.

Ura şi răutatea sunt seminţe ale Iadului, împrăştiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura şi răutatea, şi care transformă acest Pământ într-un Iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleşiţi de nenumărate necazuri şi împinşi tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au ştiut ce este iertarea şi toleranţa. Nu poţi decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ţine în mâinile lor viitorul.

Iată de ce, darul cel mai scump pe care generaţia de azi îl poate face copiilor şi nepoţilor este acela de a-i învăţa iertarea. Iertarea în faţa celei mai rele purtări şi iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuşi, a te gândi să le ierţi unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferinţa semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.

O generaţie crescută într-un anume trecut şi supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea şi brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge şi urâciune nu numai sub învăluirea nopţii, ci şi în plină lumină a zilei. Ce poţi învăţa de la o societate cu vocea, respiraţia, gândul şi zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfăţişate oamenilor acestei generaţii au fost opusul trebuinţei şi dorinţei lor. Anii în care au fost lăsaţi în părăsire sau îndreptaţi spre căi greşite le-au format o a doua natură. Dezordinea şi răzvrătirea s-au adunat şuvoi. De am putea cel puţin să-i înţelegem ! Dar cum să o facem?

Am credinţa că iertarea şi toleranţa ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înţeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicaţii şi nu vor face decât să ne dezorienteze.

[1] Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.

Source Link

Dragostea divină

Dragostea divină Iubirea lui Dumnezeu este manifestată în fiinţe, fie credincioase, fie necredincioase, venite pe această lume pentru a se bucura de viaţă, chiar şi pentru puţin timp. Se manifestă de asemenea în crearea paradisului pentru aceia care aleg dreptatea în defavoarea răului. Allah afirmă în revelaţia finală că El îi iubeşte pe aceia […]

Dragostea divină

Iubirea lui Dumnezeu este manifestată în fiinţe, fie credincioase, fie necredincioase, venite pe această lume pentru a se bucura de viaţă, chiar şi pentru puţin timp. Se manifestă de asemenea în crearea paradisului pentru aceia care aleg dreptatea în defavoarea răului. Allah afirmă în revelaţia finală că El îi iubeşte pe aceia care fac bine (5: 13), aceia care sunt drepţi (5: 42), aceia care sunt pioşi (9: 4), aceia care sunt răbdători (3: 146), aceia care au încredere în El (3: 159), aceia care se întorc către El frecvent în căinţă şi aceia care se purifică pe sine (2: 222). El este Cel care a definit pentru fiinţele umane, prin intermediul scripturilor şi al profeţilor, ceea ce este bine, drept şi conform evlaviei. În consecinţă, aceia care îi urmează pe profeţi sunt cei mai plăcuţi lui Dumnezeu. În capitolul ʻAli ʻImran, Allah i-a instruit pe Profeţi să le spună credincioşilor următoarele:

„Dacă Îl iubiţi pe Allah, urmaţi-mă şi Allah vă va iubi şi vă va ierta păcatele voastre!” (Coran 3: 31).

Profeţii trebuie urmaţi nu doar în actele obligatorii poruncite de către Dumnezeu, ci şi în dorinţa lor de a face acte de adorare voluntară.

Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în Îndurarea Sa şi în binecuvântările pe care le revarsă asupra acelora care le merită, precum şi a acelora care nu le merită. Dar este în mod deosebit manifestată în bunăvoinţa Sa de a ierta păcatele oricui se întoarce către El cu umilinţă sinceră. De la crearea lui Adam şi a Evei, căinţa care le-a fost lor acordată pentru a şterge păcatele a rămas un exemplu pentru toate fiinţele umane care le vor urma lor în această lume. Indiferent cât de mari ar deveni păcatele umane, uşa căinţei sincere rămâne deschisă până în ultima zi a acestei lumi.

Anas l-a citat pe Profetul lui Allah:

„Allah Preaputernicul a spus: «O, fiu al lui Adam, cât timp Mă cauţi pe Mine şi întrebi de Mine, voi ierta ceea ce ai făcut şi nu voi fi supărat. O, fiu al lui Adam, chiar dacă păcatele tale au atins norii, dacă tu ai cerut iertarea Mea, Eu te voi ierta. O, fiu al lui Adam, dacă vii la Mine cu păcate aproape la fel de mari precum pământul şi te întâlneşti cu Mine fără a-Mi asocia parteneri, Eu îţi voi oferi tot atâta iertare.»”

Source Link