Islam - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

FEMEIA CA SOŢIE

Conform unor credinţe străvechi, femeia a fost considerată impură, creată de Satana. Fiecare ar trebui, prin urmare, să scape de ea şi să se îndrepte spre o viaţă monahală, de sacrificiu. Alţii au considerat soţia ca fiind un instrument de plăcere pentru bărbat, o bucătăreasă şi o servitoare în casa lui.
Islamul a fost revelat pentru a desfiinţa viaţa monahală şi retragerea din lume. El promovează căsătoriile şi consideră căsnicia drept unul dintre semnele şi dovezile că Allah este în Univers:

Printre semnele Lui [este acela] că El v-a creat pe voi din ţărână şi apoi iată-vă pe voi oameni care v-aţi răspândit [pe pământ]. (Ar-Rum 30:21).

Când un grup de companioni a dorit să se retragă din viaţa socială şi să se dedice adorării lui Allah, postind întreaga zi, petrecând toată noaptea în adorarea lui Allah şi părăsind femeile, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a acuzat, spunând: „Voi sunteţi oamenii care au spus un asemenea lucru? Dintre voi, eu Îl ador cel mai mult pe Allah, sunt cel mai religios, dar postesc şi apoi întrerup postul, mă trezesc noaptea să mă rog şi apoi mă culc, şi am o căsnicie. Oricine nu urmează calea mea [Sunna] nu este unul dintre noi.” Hadisul este relatat de Anas şi consemnat de Bukhari şi Muslim în Al-Lu’lu’ wal-Mergean 2/885.
Islamul a făcut ca o soţie bună să fie cea mai mare comoară pe care un bărbat o poate avea în viaţa sa, după credinţa în Allah şi respectarea poruncilor Sale. Ea este considerată a fi cheia fericirii. Potrivit hadisului: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a zis lui Omar: «Să îţi spun care este cea mai mare comoară pe care o poate păstra un bărbat? O soţie bună. Dacă el se uită la ea, se binedispune, dacă îi porunceşte ceva, ea se supune, şi dacă este departe de ea, aceasta îi rămâne fidelă»”. (Hadis relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Abu Dawud în Zakat 2/1664, de Al-Hakim, care l-a îmbunătăţit 2/333, şi aprobat de Az-Zeheby).
Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Lumea este minunată şi cea mai mare comoară a ei este o femeie bună.” Hadisul este relatat de Abdullah Ibn Amr şi consemnat de Muslim (1467). De asemenea, a zis: „Oricui îi este încuviinţată o soţie bună, el este ajutat să urmeze jumătate din religie, iar în cealaltă jumătate este lăsat să Îi fie supus lui Dumnezeu.”
El (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a mai spus: „Există trei lucruri ce aduc fericire şi trei lucruri care aduc nefericire pentru oameni. O soţie bună, o casă bună şi un mijloc de transport bun aduc fericirea. O femeie rea, o casă urâtă şi un mijloc de transport prost aduc nefericirea.”
De asemenea, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Patru lucruri, dacă îi sunt încredinţate oricărei persoane, înseamnă că i s-a dat ce este mai bun din viaţa aceasta şi cea de după: o inimă plină de mulţumire, o gură ce Îl pomeneşte pe Allah, un corp care îndură cu răbdare nenorocirile şi o soţie ce nu caută să îl trădeze sau să îi ia banii.” Hadis relatat de Ibn ‛Abbas. Al-Haythamy 4/273 a spus că a fost relatat de Al-Tabrany în vol. 11 (11275), în Al-Kebir wal-Awsat. Într-o altă versiune: „nu caută să păcătuiască împotriva lui”.
Islamul a indicat importanţa femeii ca soţie şi consideră că angajamentul şi datoriile sale matrimoniale sunt jihad (înfăptuirea unor eforturi în numele lui Allah). Al-Tabarany a consemnat următorul hadis relatat de Ibn ‘Abbas (Allah să fie mulţumit de ei!):

„O femeie a venit la Profet (Pacea şi mulţumirea lui Allah fie asupra sa!) şi a zis: «O, Trimis al lui Allah, sunt mesagera femeilor la tine. Nu este nicio femeie printre ele care să ştie acest lucru şi niciuna nu vrea să vin la tine.» Apoi şi-a prezentat cazul şi a spus: «Allah este Dumnezeul bărbaţilor şi al femeilor şi tu eşti mesagerul Lui între bărbaţi şi femei. Lupta pentru Allah (jihad) este pentru bărbaţi; dacă câştigă, îşi iau răsplata şi dacă mor martiri, sunt în viaţă [pe lumea cealaltă] şi sunt îngrijiţi de Allah. Deci ce fapte egale cu ale lor trebuie să facem pentru Allah?» El a spus: «Fiţi supuse soţilor voştri şi îndepliniţi-vă îndatoririle! Puţine dintre voi fac aceasta.»” (Al-Haythamy în Majma’ Al-Zawaaed 4/305, 306; hadisul este transmis de Al-Tabarany; Al-Bazzar a transmis un hadis asemănător).

Islamul a enunţat drepturile soţiei în faţa bărbatului; ea nu este considerată un simplu instrument. Dimpotrivă, Islamul îi stabileşte mai mult decât un protector: în primul rând, îi oferă pietatea şi credinţa musulmană; în al doilea rând, conştientizarea societăţii şi a slăbiciunilor ei; în al treilea rând, o lege obligatorie.
Primul dintre drepturile ei este zestrea, Islamul obligând bărbatul să i-o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea. Allah spune:

Şi oferiţi femeilor zestrea de bunăvoie, iar dacă ele se lipsesc – nesilite – de ceva, atunci voi cheltuiţi-o după cum doriţi, cu plăcere! (An-Nisaa’ 4:4).

Expresia „cu inimă bună” înseamnă că zestrea este dată ca un cadou; ea nu este preţul sau recompensa pentru plăcerile pe care ea i le satisface, aşa cum au insistat unii oameni.
Aşadar unde putem găsi această practică în alte civilizaţii, unde femeia este aceea care plăteşte o sumă din proprii ei bani, deşi, în mod normal, bărbatul îi cere mai mult decât îi cere ea lui?
Al doilea drept al ei este acela de a fi întreţinută. Soţului i se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament medical conform mediului, condiţiilor şi veniturilor sale. Bogaţii au propria lor măsură, iar săracii pe a lor. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus în legătură cu drepturile femeilor: „Voi sunteţi obligaţi să le asiguraţi mâncarea şi hainele în mod onorabil.” Hadisul este relatat de Jabir şi consemnat de Abu Dawud (1905), Ibn Majah (3074), Al-Doramy în Kitab Al-Manniş, p. 440, Ahmed 5/73, cu acordul unchiului lui Abu Gara Al-Raqaşi). „Onorabil” desemnează ceea ce este obişnuit conform onoarei şi credinţei oamenilor, nu extravaganţă sau sărăcie. Allah Atotputernicul ne spune:

Cel care este înstărit să cheltuiască după averea sa, iar cel a cărui înzestrare este măsurată să cheltuiască din ceea ce i-a dat Allah. Allah nu sileşte pe nimeni decât după cum El i-a dat. Şi Allah va face să vină după strâmtorare belşug. (At-Talaq 65: 7).

Al treilea drept este acela de a convieţui cu ele onorabil. Allah Atotputernicul a spus:

O, voi cei care credeţi! Nu vă este îngăduit să moşteniţi femei în pofida voinţei lor şi nici să le opriţi să se căsătorească [din nou] cu alţii, ca să le luaţi o parte din ce le-aţi dat [ca zestre], decât dacă ele au săvârşit un păcat învederat, ci purtaţi-vă cu ele după cuviinţă! Iar dacă nu vă este pe plac, se poate să nu vă fie pe plac un lucru pe care Allah l-a pregătit [să vă aducă] un mare bine. (An-Nisaa’ 4: 19).

Este un drept colectiv în care sunt incluse toate aspectele din relaţia soţ / soţie, precum bunele maniere, o atitudine flexibilă, cuvinte dulci, o faţă zâmbitoare, veselie şi comportament amuzant etc. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Cei mai credincioşi sunt cei care se comportă cel mai frumos şi sunt cei mai amabili cu neamul lor”. Hadisul este consemnat de Al-Tirmizi cu acordul lui Abu Huraira (1162).
Ibn Hiban a relatat de la ’Aişah că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Cel mai bun dintre voi este acela care este cel mai bun cu familia sa, iar eu sunt cel mai bun cu familia mea.” Hadisul este consemnat de Ibn Hibban (El-Ihsan), vol. 9 (4177).
Biografia concretă a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a dezvăluit amabilitatea manifestată faţă de oameni, comportarea excelentă cu soţiile lui; el obişnuia chiar să le ajute în gospodărie. Caracterul lui jucăuş este dezvăluit şi de faptul că a făcut două curse cu Aişa; ea a câştigat prima dată, iar apoi a câştigat el. Atunci a zis: „Dinte pentru dinte”. Hadisul este relatat de ’Aişah şi consemnat de Ibn Majah (1976).
În schimb, pentru aceste drepturi, o soţie este obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de Allah. Ea este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea lui; cât despre casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar dacă este vorba de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul drepturilor ei. Prin urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Este corect faptul că Islamul nu a lăsat toate îndatoririle nici în grija femeii, nici a bărbatului. Allah Atotputernicul spune:

Muierile divorţate trebuie să aştepte trei menstruaţii şi nu le este îngăduit să ascundă ce a făcut Allah în pântecele lor, dacă ele cred în Allah şi în Ziua de Apoi. Iar bărbaţii lor sunt mai îndreptăţiţi să le aducă înapoi în acest răstimp, dacă vor împăcarea. Ele au drepturi egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă. Dar bărbaţii au o treaptă peste ele. Şi Allah este Atotputernic, Înţelept (‘Aziz, Hakim). (Al-Baqarah 2: 228).

În concluzie, femeile au drepturi şi obligaţii egale. Cuvintele lui Ibn ‘Abbas, care stătea în faţa unei oglinzi pentru a se aranja, sunt lăudabile. Când a fost întrebat de acest lucru, a spus: „Mă înfrumuseţez pentru soţia mea aşa cum şi ea face aceasta pentru mine.” Apoi a recitat nobilul verset din Coran 2: 228. Este un exemplu minunat ce ilustrează cunoştinţele coranice profunde ale companionilor (Allah fie mulţumit de ei toţi!).

Independenţa soţiei

Islamul nu ignoră personalitatea niciunei femei, din cauza căsătoriei ei, precum se întâmplă în anumite culturi care ataşează femeia bărbatului pentru a-i da numele lui. Islamul a păstrat deosebirea, personalitatea independentă a femeii, aşa cum este, acesta fiind motivul pentru care astăzi cunoaştem soţiile Trimisului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) după numele lor.
În plus, personalitatea ei juridică nu este diminuată din cauza căsătoriei; ea nu îşi pierde dreptul de a încheia contracte etc. Ea poate vinde şi cumpăra, poate să îşi închirieze proprietăţile, să doneze o parte din banii ei, să facă acte de caritate, să împuternicească şi să se opună unui lucru. Acestea sunt drepturi dobândite de femeile occidentale recent şi încă mai suportă restricţii din partea soţului în anumite ţări.

__________

Statutul Femeii în Islam, Sheikh Dr. Yusuf Al-Qardawi, Editura Femeia Musulmană, București, 2009

Source Link

Discreția

F. Gulen Să vorbeşti rar şi să asculţi îndelung sunt virtuţi şi semne ale maturităţii; dorinţa de a te face auzit cu orice prilej este un semn de dezechilibru spiritual şi lipsă de cuviinţă, dacă nu chiar una din feţele nebuniei. Cuvintele trebuie rostite pentru a rezolva o problemă sau a răspunde la o […]

F. Gulen

Să vorbeşti rar şi să asculţi îndelung sunt virtuţi şi semne ale maturităţii; dorinţa de a te face auzit cu orice prilej este un semn de dezechilibru spiritual şi lipsă de cuviinţă, dacă nu chiar una din feţele nebuniei.

Cuvintele trebuie rostite pentru a rezolva o problemă sau a răspunde la o întrebare, iar cel care pune întrebarea şi care ascultă răspunsul nu trebuie să-şi piardă răbdarea.

Să nu vorbeşti mult, cum şi să nu mănânci sau să dormi peste măsură, este regula de aur a bărbaţilor şi femeilor care caută perfecţiunea; cei care vor să-şi îmbunătăţească însuşirile spirituale trebuie mai întâi de toate să tacă, să nu vorbească de dragul de a vorbi şi să nu spună tot ce le trece prin minte.

Cu cât îi copleşeşti mai puţin pe ceilalţi cu propriile tale cuvinte şi cu cât îţi iubeşti propriile cuvinte mai puţin decât cuvintele celorlalţi, cu atât eşti mai aproape şi mai plăcut Creatorului şi creaţiei Sale; dacă nu te poţi călăuzi după acest adevăr, nu-ţi poţi îndeplini datoria faţă de Allah şi nici faţă de oameni.

Nu există oameni mai vrednici de milă decât aceia care le spun altora să facă ceea ce ei înşişi nu fac. Astfel, în cuvintele Celui Adevărat, a-ţi ţine limba în frâu şi a-ţi păstra curăţe-nia ferindu-te de relaţiile sexuale în afara căsătoriei sunt chei care deschid porţile Paradisului.

Omul trebuie să vorbească numai când este necesar şi să tacă atunci când cuvintele nu sunt la locul lor. Dar acele cuvinte mult folositoare celorlalţi trebuie spuse întotdeauna. Iată de ce, trebuie să înveţi buna purtare şi să înţelegi că a ştii să taci este o virtute. Aşa cum ne spune şi un frumos proverb: „Cine vorbeşte mult greşeşte mult”.

Omul se dezvăluie pe sine prin cuvinte şi îşi manifestă nivelul spiritual prin purtări. Cei care se poartă ca şi când ar fi singurii în drept să-şi spună părerea ajung întotdeauna să fie rău priviţi de semenii lor, şi condamnaţi până şi de prieteni. Astfel, un cuvânt fie şi înţelept din partea lor va fi dat la o parte şi adevăruri vor rămâne neluate în seamă.

Oamenii cu judecată îi lasă să vorbească pe cei ale căror cuvinte sunt mai folositoare. Dacă te afli în preajma unor oameni îmbunătăţiţi, cu minţile bogate în cunoştinţe şi cu sufletele pline de darurile spirituale ale Divinităţii, este o lipsă de respect să-i laşi pe alţii să vorbească. Tăcerea unor astfel de oameni este o pierdere pentru societate.

Vorba prea lungă este un defect care purcede dintr-o lipsă de echilibru a minţii şi a sufletului. Foloseşte cuvinte precise, care să nu încurce mintea celui care te ascultă, şi cuvinte puţine, atâtea câte ai nevoie ca să-ţi transmiţi mesajul. Prea multe cuvinte fac rău. Într-adevăr, cu cât foloseşti mai multe, cu atât riscul de a te contrazice devine mai mare, ceea ce nu poate decât să-l deruteze pe cel care te ascultă. Nu-l ajuţi cu nimic în felul acesta. Din contră, îi faci un rău.

Source Link

Evitarea confuziei

Exprimându-se într-un limbaj întortocheat, unii oameni încearcă să dea diferite interpretări versetelor Coranului, cu toate că acestea sunt clare şi precise. Într-un verset din Coran, Allah ne spune că exprimarea într-o manieră care creează confuzie este o caracteristică a ipocriţilor şi reprezintă o deviere a credinţei: El este Acela care ţi-a pogorât Cartea. În […]

El este Acela care ţi-a pogorât Cartea. În ea sunt versete desluşite – şi ele sunt temeiurile Cărţii – şi altele nedesluşite. Cei cu înclinare [către rătăcire] în inimi le urmăresc pe acelea în care este nedesluşire, în căutarea vrajbei şi în căutarea tâlcuirii lor. Dar nu cunoaşte tâlcuirea lor decât Allah. Aceia care sunt înrădăcinaţi în ştiinţă spun: «Noi credem în Ea; toate sunt de la Domnul nostru!» Dar nu cugetă astfel decât cei dăruiţi cu judecată. (Aal ’Imran 3:7).

Deşi cunosc bine versetele, unii acţionează în concordanţă cu dorinţele înclinate spre rău ale sufletului, iar cei cu rătăcire în inimi încearcă să deformeze înţelesul versetelor. Mai ales în acele chestiuni care intră în conflict cu interesele lor, în loc să se conformeze poruncilor lui Allah, ei încearcă să adapteze religia la dorinţele lor. Într-un verset din Coran se menţionează că, atunci când vorbesc folosind cuvinte alambicate, aceşti oameni sunt de fapt conştienţi că mint:

Printre ei sunt unii care stâlcesc Cartea cu limbile lor, pentru ca să vă facă să credeţi că [aceasta] este din Carte, însă aceasta nu este din carte, şi ei spun: «Aceasta este de la Allah», fără ca să fie de la Alah. Ei spun minciuni împotriva lui Allah cu bună ştiinţă. (Aal ’Imran 3:78).

În folosirea acestui tip de exprimare, una dintre cele mai mari greşeli pe care unii oameni le fac este credinţa falsă că vor izbândi în faţa credincioşilor prin ceea ce spun. Ei cred că vor putea să interpreteze versetele conform logicii lor corupte şi să îi facă pe credincioşi să le accepte interpretările. Însă versetele revelate de Allah sunt clare. Deşi oamenii ipocriţi modifică cuvintele, credincioşii îşi dau seama imediat de scopul lor. În final, tot ceea ce astfel de oameni pot reuşi printr-o asemenea manieră de exprimare este să-şi arate nesinceritatea.

În Coran există multe exemple ale modului de exprimare a oamenilor ipocriţi. Când profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a chemat drept-credincioşii să stea împreună şi să respingă atacurile celor care se opun credinţei, cei cu boală în inima lor au răstălmăcit imediat vorbele, folosind scuze ipocrite cum ar fi:

Casele noastre sunt fără apărare… (Al-Ahzab 33:13);

Nu purcedeţi la luptă pe dogoarea aceasta… (At-Tawbah 9:81).

Astfel, au fost surprinşi să îşi vadă demascată propria neruşinare, după ce au sperat că scuzele lor vor fi acceptate. Însă pentru credincioşii devotaţi nici căldura, nici starea casei lor nu au fost mai importante decât chemarea Profetului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Credincioşii sinceri nu încearcă niciodată să scape de o datorie care Îl mulţumeşte pe Allah şi nici nu răstălmăcesc cuvintele pentru a face afirmaţii nesincere. Ei ştiu că acesta este modul de a vorbi al ipocriţilor. În toate momentele, ei vorbesc într-o modalitate care să fie în concordanţă cu învăţăturile Coranului. Înainte de a rosti un cuvânt asupra unui subiect, credincioşii fac apel la conştiinţa lor, întrebându-se: „Există nesinceritate în ceea ce afirm?”, „Mă conformez modului de exprimare stabilit de Coran?”. Dacă identifică un singur cuvânt nesincer, inacceptabil pentru conştiinţa lor, ei caută refugiu la Allah şi vorbesc într-o manieră conformă principiilor morale ale Coranului.

Source Link