Tag: musulman

Scuzele şi iertarea – din etica musulmanului

Sheikh Muhammad Al-Ghazali   Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede […]

Sheikh Muhammad Al-Ghazali

 

Odată, la vremea rugăciunii de după-amiază (asr), în predica sa, profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis:

„Fiii lui Adam au fost creaţi în feluri diferite. Există unii care se înfurie greu şi foarte repede îşi revin la starea normală. Unii se mânie repede şi repede îşi revin, iar alţii se înfurie greu, dar tot atât de greu îşi revin la normal. Aceasta înseamnă că revenirea la normal este în concordanţă cu rapiditatea instalării mâniei. Aveţi grijă! Unii oameni se mânie repede şi îşi revin cu greu la normal. Ascultaţi, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar imediat se căiesc şi cei mai răi dintre aceştia sunt cei care se înfurie greu, dar foarte târziu îşi revin la normal. Ascultaţi! Dintre aceştia sunt unii care îşi plătesc datoria într-o manieră mai bună şi care, de asemenea, cer împrumut într-un mod plăcut. Unii oameni nu se grăbesc să dea înapoi, dar ştiu să ceară. Unii cer într-o manieră neplăcută, dar plătesc la timp. Ascultaţi cu atenţie, cei mai buni dintre aceştia sunt cei care cer într-o manieră plăcută şi plătesc la vreme şi cei mai răi sunt cei care fac prost ambele lucruri. Aveţi grijă, mânia se transformă într-o scânteie în inima fiului lui Adam. Nu vedeţi că la vreme de furie ochii omului se înroşesc şi nările i se lărgesc? Dacă cineva observă aceste semne la un om, să nu se urnească din locul în care se află.” (At-Tirmizi).

Aşadar omul să stea liniştit, să nu se mişte ca să nu înrăutăţească lucrurile, fiindcă flăcările mâniei şi furiei ard totul în calea lor. Inteligenţa şi conştiinţa dispar şi omul este înlănţuit de vraja patimilor. Atunci lucrurile nu se îmbunătăţesc.
Istorisirea citată mai sus dă explicaţii referitoare la tipurile de oameni şi realizările lor, precum şi la valoarea mărinimiei şi moralităţii. De câte ori consideră că este necesar, credinciosul cedează el însuşi.
Omul furios manifestă diferite feluri de prostie. Uneori sparge uşa, dacă aceasta nu se deschide imediat în faţa lui. În furia sa, sparge orice aparat sau orice componentă a acestuia pe care o are în mână şi chinuie animalul care ascultă de poruncile sale.
Pânza unui om a fost luată de vânt şi el a blestemat-o. Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „N-o blestema, fiindcă ea se supune poruncilor lui Allah şi se află sub stăpânirea Lui. Blestemul se întoarce asupra celui ce blesteamă un lucru ce nu merită.” (At-Tirmizi).
Există numeroase răutăţi născute din mânie şi rezultatele lor sunt devastatoare. De aceea se spune că a avea stăpânire de sine la vreme de mânie este o dovadă demnă de laudă a autocontrolului şi a forţei nobile a toleranţei.
Ibn Mes’ud (Allah să fie mulţumit de el!) a povestit că Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Pe cine numiţi voi puternic?”. Oamenii au răspuns: „Pe cel ce nu este doborât de nimeni îl considerăm noi puternic.” El a zis: „Nu, puternic este cel ce se stăpâneşte la mânie.” (Muslim).
Un om l-a rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Dă-mi un sfat, dar nu unul lung pe care l-aş putea uita!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Nu te mânia!” (Malik).
Ce răspuns ar putea fi mai scurt şi mai la obiect decât acesta? Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a acordat întotdeauna importanţă temperamentului şi mediului din care proveneau indivizii şi grupurile atunci când le dădea învăţături şi sfaturi. El îşi lungea sau îşi scurta discursul după cum o cerea ocazia.
Eforturile făcute pentru a separa Islamul de perioada pre-islamică au avut la bază eliminarea a două aspecte: ignorarea învăţăturii şi ignorarea îngăduinţei. Prima ignoranţă a fost îndepărtată cu ajutorul cunoaşterii, înţelegerii, predicilor şi sfaturilor, iar a doua a fost îndepărtată prin reprimarea dorinţelor rebele şi prin împiedicarea greşelilor etc.
Arabii din perioada pre-islamică erau mândri de ignoranţa şi răutatea lor, aşa cum spune un poet arab al timpului: „Aveţi grijă! Nimeni să nu-şi arate ignoranţa şi răutatea înaintea noastră, altfel va dovedi că este mai ignorant şi mai ticălos decât toţi.”
Când a apărut Islamul, a eliminat această intensitate a sentimentului şi a introdus în societate practica iertării. Dacă cineva nu putea ierta, atunci primea poruncă să acţioneze cu dreptate. Acest obiectiv putea fi atins doar când furia şi mânia erau ţinute sub control de către intelect.
Există numeroase hadisuri în care profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) le-a dat arabilor sfaturi care să-i conducă spre acest ideal într-o asemenea măsură încât manifestările tiranice, agresiunea, furia şi ura au fost declarate ca fiind situate în afara sferei Islamului. Lucrurile care unesc un grup şi nu-i permit să fie tulburat, insulta etc. au fost considerate a fi agenţi ce distrug unitatea:

„Dacă un musulman insultă pe cineva, dă dovadă de răutate, iar dacă se ceartă sau se bate cu cineva, dă dovadă de necredinţă.” (Bukhari); „Când se întâlnesc doi musulmani, Allah coboară între ei o perdea despărţitoare. Dacă unul dintre cei doi adresează celuilalt cuvinte urâte, atunci el sfâşie această perdea a lui Allah.” (Baihaqi).

Un arab a venit la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) pentru a afla despre învăţăturile Islamului. Înainte de aceasta, nici nu-l mai văzuse pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), nici nu aflase despre mesajul lui. Numele său era Jabir bin Salim. El povesteşte: „Am văzut un om ale cărui păreri erau copiate de oameni. Dacă el spunea ceva, oamenii împărtăşeau acest lucru celorlalţi. I-am întrebat cine era omul acela. Ei au zis că este Trimisul lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!). Atunci eu i-am spus: «Asupra ta să fie pace (alaik-as-salam), o, Trimis al lui Allah!» El a zis: «Să nu mai saluţi astfel. Acesta este salutul fata de cei morţi. Să spui: Pacea fie cu tine (as-salamu aleik)!»” Arabul acela a zis: „Am întrebat: «Tu eşti Trimisul lui Allah?» El a răspuns: «Eu sunt Trimisul Celui pe care-L chemi la necaz şi El îţi alungă necazurile, Celui care, atunci când te cuprinde foamea şi Îi strigi numele, face iarba să crească pentru tine, Celui care, atunci când îţi pierzi animalul în pustiu şi Îl strigi după ajutor, îţi aduce înapoi animalul pierdut!»” El povesteşte că i-a spus: „Sfătuieşte-mă!” Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu faci rău nimănui!” După aceea arabul n-a mai făcut rău niciodată, niciunui om liber, niciunui sclav, niciunei cămile sau capre. Apoi Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Să nu consideri nicio virtute ca fiind neînsemnată, chiar dacă ar fi fratele tău ce vorbeşte cu tine zâmbind. Şi acesta este un act de virtute.” Apoi a spus: „Dacă cineva te ceartă şi te face să te simţi ruşinat de vreunul dintre defectele tale, să nu-l faci să se simtă ruşinat de vreuna dintre greşelile lui, fiindcă prin această faptă el îşi arată neliniştea ce-l stăpâneşte.” (Abu Dawud).

 

__________

Caracterul Musulmanului, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010

Source Link

Views: 2

‘Uthman bin Affan – al treilea calif

    Uthman Ibn ‘Affan (radiy-Allahu ‘anhu) a fost supranumit Dhu-Nurayn (‘barbatul celor doua lumini’). “Oh, Allah ! Fii multumit de ‘Uthman pentru ca eu insumi sunt multumit de el.” – profetul Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam).   In vremea califului ‘Umar (radiy-Allahu ‘anhu), mai precis in anul cunoscut sub numele de “anul Ramadah”, in vreme ce […]

 

 

Uthman Ibn ‘Affan (radiy-Allahu ‘anhu) a fost supranumit Dhu-Nurayn (‘barbatul celor doua lumini’).

“Oh, Allah ! Fii multumit de ‘Uthman pentru ca eu insumi sunt multumit de el.” – profetul Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam).
 
In vremea califului ‘Umar (radiy-Allahu ‘anhu), mai precis in anul cunoscut sub numele de “anul Ramadah”, in vreme ce locuitorii Medinei sufereau de o foame atat de severa incat nu se dadeau inapoi de la a manca pana si frunzele copacilor, a rasunat vestea ca ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu) este pe cale de a sosi in fruntea unei caravane de 1000 de camile incarcate cu hrana. Comerciantii din Medina au dat navala, in incercarea de a cumpara aceste rezerve si de a le revinde avantajos. Eroul nostru i-a intrebat cat ofera pentru ele, iar ei i-au raspuns ca sunt gata sa plateasca dublu sau chiar triplu pretul cerut. Care a fost reactia lui ‘Uthman ? El le-a raspuns, “Allah Preainaltul mi-a oferit mult mai mult, promitandu-mi de la 10 la 700 de rasplati.” (a se vedea Nobilul Coran, cap.2, vers.261) Astfel, a oferit toate cele 1.000 de camile care formau caravana, drept pomana oamenilor nevoiasi din oras.
 
Acesta a fost comportamentul tipic al eroului nostru, ‘Uthman ibn ‘Affan, cea de-a cincea persoana care a imbratisat Islmul si cel de-al treilea calif drept-credincios (radiy-Allahu ‘anhu). In toate privintele vietii pe care a trait-o pentru Islam, eroul nostru s-a dovedit a fi modelul musulmanului generos, convins ca indiferent de cata avutie poseda la un moment dat, ea trebuie utilizata de dragul Creatorului, Allah, ajutandu-i pe ceilalti musulmani si servind cauzei Islamului. In acest sens pot fi citate multe alte exemple, noi oprindu-ne doar la cateva.
 In anul 9 h. (aprox. 630 g.) profetul Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), afland ca romanii se pregatesc de un mare razboi impotriva musulmanilor, a decis sa lanseze un atac cu rol de intimidare a arabilor aliati Imperiului Roman. Totul se petrecea in perioada verii, perioada de timp in care afacerile musulmanilor nu mergeau chiar ca pe roate. Multi credinciosi au dorit sa se alature armatei, dar intampinau mari greutati din cauza lipsurilor. Pentru a salva acea zi, eroul nostru, ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu) a oferit 10.000 de dinari din aur, 300 de camile complet echipate si 50 de cai pentru ceea ce in istorie a ramas sub denumirea de batalia de la Tabuk. In plus, a asigurat proviziile necesare pentru 300 de companioni invatati ai Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), care sa-l insoteasca in lupta. Vazand ce se intampla, Profetul a reactionat spunand “Dupa aceasta zi nimic nu il va mai rani pe ‘Uthman”. Apoi s-a rugat astfel, “Oh, Allah ! Fii multumit de ‘Uthman pentru ca eu insumi sunt multumit de el.”
 
Mai devreme, eroul nostru l-a auzit pe profetul Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) zicand : “Locul aceluia care se ingrijeste (sau cumpara) de fantana Rumah (pentru el) este Paradisul.” ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu) s-a grabit si a cumparat acest izvor de la proprietarul sau, mai apoi oferindu-l in beneficiul musulmanilor nevoiasi.
 
In orice caz, generozitatea nu este singura trasatura distinctiva a eroului nostru. La fel de bine, se facuse renumit pentru modestie si firea sa miloasa, avand si cateva contributii majore la Islam si comunitatea sa, ca un tot unitar. Permiteti-ne sa zabovim asupra unui lucru in legatura cu care a fost onorat de catre Profet (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) si de la care i se trage si supranumele de Dhu-Nurayn (‘barbatul celor doua lumini’). Astfel, eroul nostru a ramas singurul barbat din istoria Islamului care s-a casatorit cu doua dintre fiicele profetului Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) : Ruqayya si Umm Kulthum. Mai devreme, in zorii misiunilor intreprinse de catre Profet (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) la Makkah, acesta si-a casatorit fiica sa Ruqayya cu eroul nostru. Ea l-a insotit pe ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu) si pe alti musulmani din prima generatie in Abisinia, cand ei au emigrat. Dupa moartea sa survenita in batalia de la Badr, Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) i-a dat drept sotie o alta fiica de-a sa. Aceasta reprezinta o dovada clara a caracterului maret al eroului nostru (radiy-Allahu ‘anhu) si ce credea Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) despre el (radiy-Allahu ‘anhu).
 
Copia-etalon a textului coranic:
 
Sunt sigur ca orice musulman citit trebuie sa fi auzit de Al-Mushaf Al-Uthmani (“Mushaful lui ‘Uthman”), copia de baza a textului coranic (Mushaf) de la care s-au tiparit toate celelalte. Istoria acestei copii a Coranului este urmatoarea :
 
La urechile califului ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu), in Medina, au ajuns informatii conform carora musulmanii au intre ei divergente fata de textul coranic, fiecare sustinand ca detine versiunea corecta. Astfel, pentru a taia din fasa orice posibile urmari dezastruoase care ar fi putut sa rezulte din situatia creata, eroul nostru a decis sa compileze o singura copie-etalon pentru musulmanii de pretutindeni. Desigur, Coranul a fost protejat de orice forma de alterare atat prin memorarea sa de catre companionii Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), cat si prin scrierea sa. El a fost, asadar, compilat chiar la ordinul primului calif, Abu Bakr As-Sidiq (radiy-Allahu ‘anhu), atunci cand vietile mai multor companioni care memorasera Coranul fusesera puse in pericol din cauza razboaielor in care erau angrenati, mai intai impotriva ‘apostatilor’ din Peninsula, mai apoi impotriva armatelor persane si bizantine. Aceasta prima compilare a fost protejata cu mare grija atat de califul Abu Bakr, cat si de ‘Umar, impreuna cu prima sotie a Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) si fiica lui ‘Umar ibn Al-Khattab, Hafsa (radiy-Allahu ‘anha).
Cand califul ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu) a luat hotararea de a crea o copie a Coranului, intrun format standard, a incredintat aceasta sarcina renumitului companion si scrib al Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), Zaid ibn Thabit, nimeni altul decat cel care fusese o autoritate de prima clasa si exeget al textului coranic, precum si cel care condusese comisia anterioara. Acestuia i s-au alaturat alti companioni de incredere ai Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam). Cineva dicta din cea dintai compilatie, iar ceilalti o scriau pe ultima s.a.m.d. In tot acest proces de inregistrare-copiere, de fiecare data cand interveneau diferente in pronuntarea unui anume cuvant, echipa a acordat prioritate dialectului qurais, lucru normal din moment ce insusi Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) provenea din acest trib.
tumblr_m70jtfjUmk1qkwmgko1_1280Dupa ce au terminat de scris intregul Coran si dupa ce compilatia a obtinut aprobarea din partea califului ‘Uthman (el insusi o autoritate in domeniu), acesta a dispus sa fie scrise patru copii, cate una pentru fiecare regiune in care musulmanii erau majoritari la acea data si care sa constituie standardul. Toate celelalte versiuni existente au fost distruse in intregime la ordinele stricte ale califului. Procedand de o asemenea maniera, eroul nostru i-a salvat atat pe musulmani, cat si Islamul in sine, de o amenintare foarte serioasa si de pericolul aparitiei divizarii intre musulmani din cauza diverselor variante de recitare a Coranului. Aceasta fapta mareata a fost inceputa de catre eroul nostru in anul 25 h.
Tot eroului nostru, musulmanii ii datoreaza si organizarea primei flote din istoria Islamului, construita la ordinul sau de catre guvernatorul Siriei Mari (ash-Shaam, cum mai era cunoscuta), Mu’aawiyah. Datorita acestui lucru, musulmanii din Asia Centrala si China de Sud au reusit sa aduca lumina Islamului pe pamanturile natale.
 
Martiriul lui ‘Uthman si intriga evreiasca:
 
Nu mai este niciun secret faptul ca inca de la nastere, atat Islamul cat si cei care l-au imbrasisat s-au confruntat cu conjuratia evreiasca. In permanenta evreii i-au incitat pe paganii mekkani impotriva profetului Muhammed (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) si a celor care l-au urmat. Invidia si ura lor fata de Islam si Mesagerul sau au atins cote maximale din momentul in care Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) a emigrat in Yatrib (Medina), unul dintre fiefurile detinute in Arabia. Aici, in perioada preislamica, evreii detineau fraiele, obisnuind sa tina in mod constant pe picior de razboi unul fata de celalalt pe doua dintre triburile importante ale arabilor (Al-Aws si Al-Khazraj). Din momentul in care multi yatribiti au imbratisat Islamul, aceste doua triburi au inceput sa-si uneasca fortele sub stindardul noii credinte.
 
In ciuda faptului ca au semnat un pact cu Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), prin care partile se obligau sa se respecte reciproc si sa se sprijine, evreii nu doar ca au urzit diverse conspiratii impreuna cu ipocritii Medinei, ci ei au continuat sa-i instige pe politeistii mekkani impotriva profetului Muhammed si a celor care l-au urmat. In batalia cunoscuta in istorie sub numele de “batalia confederatiilor” (Al-Ahzaab), unul dintre cele mai periculoase conflicte in care au fost atrasi musulmanii la acea data, evreii au rupt pactul facut cu Profetul (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) si, in mod perfid, i-au atacat pe musulmani pe la spate, dinspre frontul in care ei se credeau protejati. Asa cum era de anticipat, ulterior ei au fost alungati din Medina.
 
Cu toate acestea, intrigile evreiesti nu au incetat niciodata. Unul dintre arabii evrei, Abdullah ibn Saba’ a pretins ca a imbratisat Islamul, insa adevaratul sau scop nu era altul decat sa distruga comunitatea musulmana din interiorul sau. Astfel, pe umerii sai apasa responsabilitatea a doua dintre cele mai mari minciuni ale perioadei timpurii a Islamului. Prima dintre ele se referea la faptul ca anumiti companioni cinstiti ai Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) au pus la cale un complot impotriva varului si ginerelui Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam), Ali ibn Abi Talib, pentru a-l impiedica sa preia conducerea califatului dupa moartea Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam). Cea de-a doua minciuna a fost indreptata impotriva eroului nostru ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu), acuzat fiind ca lucreaza impotriva Islamului (!); motiv suficient nu doar pentru a fi indepartat de la conducerea califatului, cat si pentru ca el sa fie ucis.
 
Din nefericire, aceste zvonuri au impanzit pamantul, unii dintre musulmanii gresit-calauziti dand crezare, cel putin celei din urma minciuni, legata de eroul nostru. Asadar, au pus la cale ca dupa Pelerinaj sa se intalneasca si sa-l atace pe calif chiar in Medina. La periferia orasului, ei l-au intalnit pe Ali ibn Abi Talib (radiy-Allahu ‘anhu), acesta atragandu-le atentia cu privire la gravitatea erorii in care se afla si atentionandu-i asupra falsitatii zvonurilor. Cu toate ca musulmanii rebeli l-au lasat sa inteleaga ca au fost convinsi de argumentele sale, in mod miselesc ei au mers la locuinta califului ‘Uthman (radiy-Allahu ‘anhu). Acolo, desi au fost analizate plangerile nefondate si conduita lor gresita, acestia nu au renuntat niciun moment la gandul de a-l asasina. Situatia escaladand, Ali ibn Abi Talib si-a trimis proprii sai fii, Al-Hasan si Al-Husain, in apararea eroului nostru, alaturi de alti cativa companioni. Specific firii pasnice a eroului nostru, el a refuzat sa lupte impotriva rebelilor din teama ca nu cumva sa moara si alti musulmani nevinovati. La caderea intunericului, unii dintre insurgenti au escaladat zidul casei eroului nostru si l-au asasinat. Califul avea mai bine de 80 de ani impliniti, iar in acel moment recita Nobilul Coran. Asa s-a sfarsit viata unui alt mare martir si erou al Islamului, unul dintre cei zece companioni ai Profetului (salla-Llaahu ‘alayhi wa-sallam) carora acesta le-a vestit Paradisul.
Fie ca Allah Preainaltul sa-l rasplateasca pentru marile servicii si sacrificii pe care le-a adus Islamului si musulmanilor !
 
Sursa: prof. Mahmud Esma’il Sieny, “Heroes of Islam”, ed.Darussalam, 2000
Traducere: AbdurRahman
Source Link

Views: 0

Credinţa în destin – un principiu de bază al credinţei islamice

‘Umar Suleyman Al-Ashqar Credinţa în destin este unul dintre principiile de bază ale credinţei, fără de care aceasta este incompletă. Imamul Muslim a consemnat un hadis relatat de ′Umar ibn Al-Khattaab (Allah să fie mulţumit de el), că îngerul Gabriel l-a întrebat pe Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) despre credinţă, iar […]

‘Umar Suleyman Al-Ashqar

Credinţa în destin este unul dintre principiile de bază ale credinţei, fără de care aceasta este incompletă. Imamul Muslim a consemnat un hadis relatat de ′Umar ibn Al-Khattaab (Allah să fie mulţumit de el), că îngerul Gabriel l-a întrebat pe Profet (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) despre credinţă, iar acesta i-a răspuns: „Această credinţă înseamnă să crezi în Allah, în îngerii Săi, în cărţile Sale, în Trimişii Săi şi să crezi în destinul divin (qadar) cu binele şi cu răul său.” El, (adică Gabriel) a zis: „Ai grăit adevarul.”

Există multe texte care vorbesc despre destinul de la Allah sau porunca credinţei în destin. Aceste texte includ şi următoarele versete:

Şi Noi am creat toate lucrurile bine întocmite. (Al-Qamar 54: 49)

…Porunca lui Allah este o hotărâre hărăzită. (Al-Ahzab 33: 38)

…Însă Allah a voit să împlinească un lucru ce trebuia împlinit… (Al-Anfal 8: 42)

…Şi a creat toate lucrurile şi le-a orânduit cu bună rânduială. (Al-Furqan 25: 2)

Laudă numele Domnului tău Cel Preaînalt. Care a creat şi a plămădit. Şi care a orânduit şi a călăuzit, care a făcut să se ivească păşunea. (Al-A`la 87: 1-4)

Imamul Muslim a consemnat în culegerea Sahih de la Taawoos: „I-am cunoscut pe unii dintre companionii Trimisului lui Allah care au spus că totul se întâmplă prin destin. El a spus ‘L-am auzit pe ′Abdullah ibn ′Umar zicând: «Totul se întâmplă prin destin, chiar şi ingeniozitatea şi neajutorarea sau neajutorarea şi ingeniozitatea»”

În culegerea Sahih a Imamului Muslim este consemnat un hadis relatat de Abu Hurayrah: „Politeiştii din Quraysh au venit şi au discutat cu Trimisul lui Allah (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) despre destin, apoi următoarele cuvinte au fost revelate:

În Ziua aceea vor fi târâţi în Foc cu feţele lor în jos [şi li se va zice]: “Gustaţi voi atingerea Iadului!” Şi Noi am creat toate lucrurile bine întocmite. (Al-Qamar 54: 48-49)

Există multe texte asemănătoare. Textele ce vorbesc despre cunoaşterea, puterea, voinţa şi creaţia lui Allah, de asemenea fac referire şi la porunca Sa. Credinţa în destin include de asemenea şi credinţa în cunoşterea, voinţa şi creaţia lui Allah, după cum vom vedea mai jos.

Din punct de vedere lingvistic – după cum a declarat Raaghib al-Asfahaani, conform relatării de la Ibn Hajar al-′Asqalaani – cuvântul destin implică abilitate sau putere şi obiectul acelei abilităţi, care există în cunoşterea lui Allah.

Allah Preaînaltul are putere absolută (qudrah), iar puterea Sa nu lipseşte sub nici o formă. Printre Numele Sale – mărit şi preamărit fie El – se află şi numele Al-Qaadir (Cel Abil), Al-Qadiir (Atotputernicul) şi Al-Muqtadir (Omnipotentul, Care poate să facă orice). Puterea (Qudrah) este unul din Atributele Sale.

Al-Qaadir este participiul activ al verbului qadara yaqdiru. Al-Qadiir este o forma mai intensivă, însemnând Cel Care face ce vrea în conformitate cu înţelepciunea Sa, nici mai mult nici mai puţin. Astfel, nimeni nu este demn de acest nume cu excepţia lui Allah, fie El preamărit şi slăvit. Allah Preaînaltul spune:

Ba da, El este cu putere peste toate. (Al-Ahqaf 46: 33)

Al-Muqtadir este participiul activ al verbului aqtadara şi este mai puternic semnificativ decât Qadeer. Spre exemplu, Allah spune:

Într-un loc al adevărului, lângă un Stăpânitor Atotputernic. (Al-Qamar 54: 55)

Imam Ahmad (Allah să aibă milă de el) a fost întrebat despre destin. Acesta a spus: „Destinul este puterea lui Allah”.

Aceia care neagă destinul, neagă monoteismul pentru că negând destinul, ei afirmă că acela care a creat binele este diferit de cel care a creat răul. Cei din comunitatea musulmană care cred acest lucru spun că păcatele nu se întâmplă prin Voia lui Allah şi mai spun că Allah nici nu are cunoştinţă despre aceste păcate. Ei afirmă că toate faptele oamenilor se realizează fără puterea sau creaţia Sa. Astfel, ei neagă faptul că Allah are putere absolută şi voinţă supremă. Ibn ′Abbaas a spus: „Destinul reprezintă esenţa monoteismului. Cine îl venerează numai pe Allah Atotputernicul şi crede în destin, acela îşi întăreşte credinţa monoteistă, iar acela care îl venerează numai pe Allah dar nu crede în destin, acela îşi distruge noţiunea de monoteism cu necredinţa sa.”

Savanţii musulmani au afirmat în unanimitate că este obligatoriu să crezi în destin. Nu există nici un savant al şcolii Ahl as-Sunnah, purtătorii de lumină şi călăuzire prin întuneric, care să nu susţină afirmaţia de mai sus. În comentariul său despre hadisurile ce vorbesc despre destin, în Sahih Muslim, An-Nawawi (Allah să aibă milă de el) a spus: „În toate aceste hadisuri există dovezi clare care susţin punctul de vedere al şcolii Ahl as-Sunnah privind credinţa în destin şi faptul că toate evenimentele, bune sau rele, benefice sau dăunătoare se întâmplă prin voinţa şi porunca lui Allah Preaînaltul.”

Ibn Hajar (Allah să aibă milă de el) a spus: „Opinia tuturor predecesorilor pioşi este că toate lucrurile se întâmplă prin porunca lui Allah, după cum El spune:

Şi nu sunt lucruri ale căror hambare să nu se afle la Noi şi pe care Noi să nu le trimitem cu măsură anumită. (Al-Hijr 15: 21)

________

Credința în Predestinare, Umar Suleyman Al-Ashqar, Editura Islamul Azi, București, 2010

Source Link

Views: 2