Tag: religie

Profeţia şi mesajul

Cuvântul arab “profeţie” (nubu’a) derivă de la naba’ care înseamnă “ştire, veste” şi are sensul de ajungere a unei veşti de la Allah, prin intermediul revelaţiei, la acela dintre robii Săi pe care l-a ales pentru aceasta. Cuvântul este o explicaţie, aşadar, relaţia dintre profet şi Allah Preaputernicul constă în revelaţie şi în transmiterea unor ştiri. Mesajul […]

beach-cottage-rain-water-drops-650x433Cuvântul arab “profeţie” (nubu’a) derivă de la naba’ care înseamnă “ştire, veste” şi are sensul de ajungere a unei veşti de la Allah, prin intermediul revelaţiei, la acela dintre robii Săi pe care l-a ales pentru aceasta. Cuvântul este o explicaţie, aşadar, relaţia dintre profet şi Allah Preaputernicul constă în revelaţie şi în transmiterea unor ştiri.

Mesajul (risala) înseamnă împuternicirea de către Allah a unuia dintre robii Săi cu transmiterea unei legi religioase sau a unor anumite rânduieli. Cuvântul este o explicaţie, aşadar, a relaţiei dintre profet şi ceilalţi oameni, este o relaţie de trimitere ca mesager.

Aşadar, mesajul este înfăţişarea unei legături dintre trimis şi lume, în vreme ce profeţia este înfăţişarea unei legături dintre profet şi Allah Preaputernicul şi Preaînaltul.

Primul profet trimis de Allah Preaînaltul şi sprijinit de o revelaţie şi de rânduieli a fost Adam, strămoşul neamului omenesc, iar ultimul profet a fost profetul Muhammed, după care nu a mai existat vreun alt profet.

“Muhammed nu este tată nici unuia dintre bărbaţii voştri, ci el este Trimisul lui Allah şi încheietorul profeţilor, şi Allah este Atoateştiutor” (33 : 40).

Allah Preaînaltul pomeneşte în Cartea Sa numele a douăzeci şi cinci de profeţi trimişi. Dacă dreptcredinciosul musulman este întrebat despre unul dintre cei a căror profeţie este menţionată în Coran, el nu are dreptul să tăgăduiască faptul că el a fost profet. Aceştia sunt: Adam, Idris, Noe, Hud, Salih, Avraam, Lot, Ismail, Isaac, Iacob,

Iusuf, şu’ayb, Iov, Dhu-L-Kifl, Moise, Aaron, Solomon, David, Elia, Eliasar, Iona, Zaharia, Yahya, Isus şi Muhammed – binecuvântarea şi pacea asupra lor toţi! Mai există şi alţi profeţi, la care Coranul nu se referă în amănunţime şi despre care nu se relatează nimic, ci ne vorbeşte despre ei în ansamblu şi se cuvine să credem în ei ca atare, în sensul că Allah a trimis numeroşi profeţi, la fiecare comunitate şi grup de oameni în diverse locuri şi epoci. Allah Preaînaltul a grăit:

“Poveştile câtorva trimişi ţi le-am spus Noi mai înainte, iar poveştile altor trimişi nu ţi le-am spus” (4 : 164).

Calităţile pe care trebuie să le întrunească profeţii:

1. să fie bărbat;

2. să fie demn de încredere, adică să fie sincer şi Allah să-i apere atât manifestările exterioare, cât şi manifestările interioare, de orice amestec în ceea ce este oprit;

3. să fie ferit de căderea în păcat;

4. să fie cu mintea întreagă, exact şi drept.

 sursa: islam.ro

Source Link

Views: 1

Necesitatea unei credințe

  A. A. Mawdudi   Credinţa în lumea de apoi a constituit mereu o patre componentă a credinţelor propovăduite de toţi profeţii fără excepţie. Aşa cum a procedat Muhammed şi ceilalţi profeţi au propovăduit la rândul lor acest crez în iminenţa zilei de apoi. Acest principiu constitue condiţia de bază pentru a deveni un bun […]

 

A. A. Mawdudi

 

iarna-zapada-si-flori-11_d3247b39503287Credinţa în lumea de apoi a constituit mereu o patre componentă a credinţelor propovăduite de toţi profeţii fără excepţie. Aşa cum a procedat Muhammed şi ceilalţi profeţi au propovăduit la rândul lor acest crez în iminenţa zilei de apoi. Acest principiu constitue condiţia de bază pentru a deveni un bun musulman. Toţi profeţii au arătat, cu hotărâre, că cei care nu cred în ziua de apoi sau cei care se îndoiesc de ea, nu pot fi consideraţi credincioşi, întrucât negarea existenţei acestei zile anulează toate celelalte credinţe. Negarea credinţei în lumea de apoi anulează şi toate sancţiunile puse în vederea realizării unei vieţi normale şi îl împinge pe om în ghearele ignoranţei şi fărădelegilor. Un mic efort de gândire ne înlesneşte lămurirea acestei probleme.

De obicei atunci când doriţi să făptuiţi ceva în viaţa dv. cotidiană, mai înainte de toate vă gândiţi la consecinţele favorabile şi nefavorabile ale acesteia. Aşa este firea omului. Din instinct omul distinge ceea ce îi convine de ceea ce nu îi este folsitor. Nimeni nu doreşte să-şi piardă timpul şi energia făcând lucruri care nu-i folosesc la nimic, numai de dragul de a face ceva. Dar este ceva normal ca interesul omului să crească faţă de o muncă oarecare atunci când se convinge de utilitatea ei şi acest interes scade în măsura în care el este conştient de faptul că acea muncă nu este utilă pentru el. Un alt exemplu. De ce un copil îşi bagă mâna în foc? El face acest lucru pentru că nu-şi dă seama că focul frige. Tot aşa, de ce un copil nu vrea să-şi pregătească temele în mod conştiincios? Acest lucru se întâmplă pentru că el încă nu-şi dă prea bine seama de imporanţa invăţăturii şi ăn acelaşi timp nu prea are încă încredere în îndemnurile celor mari în această direcţie.
Iar acum să vă gândiţi la cinea care nu crede în lumea de apoi. Oare un astfel de om va mai accepta de bunăvoie credinţa lui Allah şi un mod de viaţă conformă cu voia şi legi Lui? Ce importanţă va acorda el unei asemenea vieţi? În concepţia lui, credinţa în Allah, nu-i schimbă viaţa cu nimic. Şi atunci, cum de va fi posibil ca acest om să mai aibe credinţă în poruncile lui Allah, în profeţii şi cărţile Lui? Ce altă putere îl mai poate îndemna pe acest om la luptă şi scarificii şi feri de tot felul de capcane ademenitoare?
Mai mult, dacă ne gândim mai bine vom înţelege că această credinţă în existenţa vieţii de aopi constitue cel mai important factor de orânduire a vieţii sale în această lume. Acceptarea sau refuzul acestei credinţe determină drumul unui om în viaţă.
Un om care are în vedere numai reuşitele şi nereuşitele sale în această lume este preocupat de foloasele şi pagubele care le poate avea doar în aeastă lume. În contrast cu acesta, cineva care crede în viaţa de apoi va trata ca fiind lucruri trecătoare toate câştigurile şi pierderile cu care se va confrunta în această lume şi de dragul unor foloase efemere, trecătoare, el nu-şi va periclita fericirea sa veşnică. Acesta va privi lucurile dintr-un unghi larg şi va avea în permanent în vedere binele şi răul veşnic. El va face bine semenilor săi, oricât de mare ar fi preţul plătit pentru acest bine şi se va feri de rău oricât de scump l-ar costa. El va aprecia lucrurile din unghiul de vedere al veşniciei lor şi nu va fi niciodată sclavul propriilorsale toane şi capricii.
Deşi, cei doi au concepţii diametral opuse despre ceastă viaţă. La primul, noţiunea de bine se confundă cu avantajele pe care i le oferă banul, bogăţia, aplauzele altora şi alte asemenea lucruri care îi aduc plăceri pământeşti. El luptă prin toate mijloacele pentru o poziţie socială de putere şi de renume. Să realizeze toate aceste scopuri ale sale şi să se înalţe cât mai sus constitue unica sa raţiune de a fi. Ca să reuşească în această direcţie el nu se dă înapoi de la niciun fel de căi murdare şi ilicite.
În contrast cu acesta, un credincios musulman are compet altă concepţie despre bine şi rău. După concepţia lui tot ce este după voia lui Allah este bine şi tot ce îl mânie este de rău. Oricât de greu ar fi preţul pentru un bine făcut oamenilor el continuă să fie un om bun şi cumsecade. El este convins că pentru binele acesta, care l-a costat atât de scump, va fi răsplătit de către Allah şi că adevărata răslată pentru el va fi răsplata care vine de la bunul Allah. El mai ştie că un om care a comis fapte rele, murdare, chiar dacă a scăpat de judecata oamenilor, el nu va putea scăpa de judecata lui Allah şi va răspunde după faptele comise.
Tocmai credinţa sau lipsa de cdredinţă constitue cauzele comportamentului diferit al oamenilor pe acest pământ. Cel care nu crede în viaţa de apoi, acela nu-şi poate modela viaţa după principiile şi canoanele islamului. Islamul porunceşte: Daţi milostenii celor săraci. La această poruncă răspunsul unui astfel de om va fi: „Nu dau, pentru că dacă dau milostenie mi se va împuţina averea, mai degrabă caut câştig şi mai mult pentru a avea şi mai mult”. Acest soi de om nu va ezita să fure în situaţii dramatice şi pâinea din gura nevoiaşilor.
Islamul ne învaţă următorul lucru: „ Spuneţi totdeauna adevărul şi fugiţi de minciună, chiar dacă ştiţi că urmează să câştigaţi imens spunând minciună şi că veţi pierde şi mai mult spunând adevărul”. Dar aceşti necredincioşi în replică spun: „Ce să fac cu adevărul care nu-mi foloseşte la nimic, ba din contră îmi provoacă numai prejudicii? De ce să nu folosesc minciuna care, fără niciun risc, îmi aduce numai beneficii, fără nici măcar să-mi păteze onoarea?”. Când cineva plimbându-se undeva ferit de ochii lumii găseşte întâmplător, ceva valoros, după islam el trebuie să-şi pună problema: „ Acest lucru găsit nu este al tău, deci nu-l lua!”. Dar acesta se gândeşte astfel: „ De ce să nu-l iau din moment ce nu am plătit niciun ban pentru el şi nu am depus niciun fel de efort ca să-l dobândesc! Nu m-a văzut nimeni ca să mă reclame la poliţie sau să mă condamne pentru acest gest al meu necinstit. Atunci de ce să nu-l însuşesc?” .
În situaţia când cineva în secret, dă altcuiva un obiect spre păstrare, după care, întâmplător decedează, atunci islamul îl avertizează pe acesta, zicând: „ Nu însuşiţi ceea ce vi s-a încredinţat spre păstrare şi daţi-l moştenitorului celui decedat!” . Dar acesta în replică spune: „ De ce să îl dau? Doar nu ştie nimeni că acela înainte de moarte, mi-a dat mie ceva. Atâta timp cât există posibilitatea să câştig ceva fără să am consecinţe neplăcute, atunci de ce să mă feresc!”.
În consecinţă, trebuie subliniat faptul că islamul oferă căile cele mai bune de urmat în diferitele împrejurări ale vieţii. Dar necredinciosul este întotdeauna tentat să nu ţină seama de acest lucru.
Islamul apreciază şi evaluează lucrurile având în vedere scopul lor final, pe când necredinciosul urmăreşte câştigul imediat, câştigul în această lume.

 

 

Sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 1

Despre vânt în Coran

  VÂNTURILE SUNT UN AER CARE SE MIŞCĂ   “Şi în schimbarea vânturilor se află semne pentru un neam de oameni care pricepe” “Şi în schimbarea nopţii şi a zilei şi în hrana pe care Allah a pogorât-o din cer  şi a înviat pământul cu ea, după ce el a fost mort,  şi în schimbarea […]

 

VÂNTURILE SUNT UN AER CARE SE MIŞCĂ

 

“Şi în schimbarea vânturilor se află semne pentru un neam de oameni care pricepe”

“Şi în schimbarea nopţii şi a zilei şi în hrana pe care Allah a pogorât-o din cer  şi a înviat pământul cu ea, după ce el a fost mort,  şi în schimbarea vânturilor, se află semne pentru un neam de oameni care pricepe”(AlJathiya: 5).

În dicţionare, cuvântul tasrif înseamnă schimbare, iar, schimbarea vânturilor înseamnă transformarea lor din vânturi cu mişcare mică, aşa cum este briza, în vânturi cu mişcare rapidă, aşa cum sunt vijeliile. Dar cuvântul tasrif,  are şi alte sensuri decât schimbare, aşa cum le putem deduce din versetele următoare:

windyTasrif înseamnă „îndepărtare”, în versetele lui Allah PreaÎnaltul: ”Şi El face să coboare din cer, din munţii Lui, grindină şi loveşte cu ea pe cine doreşte El şi o îndepărtează de la cine voieşte El”(An-Nur: 43).

Tot tasrif înseamnă „trimitere” în versetele lui Allah PreaÎnaltul: „Şi [adu-ţi aminte) când am abătut Noi către tine o ceată de djinni ca să asculte  Coranul” (Al-Ahqaf: 29).

Dar tasrif înseamnă şi „distribuire”: „Noi am răspândit-o printre ei, pentru ca ei să-şi aducă aminte [de Noi], însă cei mai mulţi oameni tăgăduiesc totul, afară de nerecunoştinţă” (Al-Furqan: 50).

Şi înseamnă şi „diversificare”: „Noi tâlcuim în acest Coran tot felul de pilde pentru oameni” (Al-Kahf: 54).

Până în secolul al XVII-lea, cele mai multe informaţii ale omului despre vânturi au fost greşite. Se credea că ele sunt provocate de fâlfâitul aripilor îngerilor sau de mânia zeilor ori că ar fi gemete ale pământului sau ale norilor, în vreme ce în Revelaţie schimbarea vânturilor reprezintă un semn pentru neamul de oameni înzestraţi cu raţiune. Următoarele informaţii îi vor oferi musulmanului neştiutor posibilitatea să înţeleagă sensurile versetelor sfinte ale lui Allah şi să reflecteze la ele:

Vânturile apar sub efectul căldurii solare care încălzeşte aerul făcând să i se reducă greutatea şi să se ridice în atmosferă pentru ca aerul rece, mai greu, să-i ia locul. Ele nu se distribuie pe suprafaţa globului pământesc în mod haotic, ci urmează, asemenea tututor făpturilor lui Allah, o rânduială bine întocmită, pe care omul a început să o descopere începând din secolul al XV-lea şi continuă să o cerceteze şi astăzi.

În zonele ecuatoriale, unde razele soarelui cad perpendicular pe pământ, aerul se încinge şi se înalţă în atmosferă, lăsând loc aerului zonelor înalte şi reci. În felul acesta, se formează în apropierea ecuatorului vânturile regulate nord-estice, în emisfera nordică a globului pământesc  şi sud-estice, în emisfera sudică a globului pământesc. Aceste vânturi numite „alizee” au fost descoperite de Cristofor Columb în secolul al-XV-lea, ele fiind vânturile care l-au ajutat să descopere Lumea nouă şi să revină în Spania.

În regiunile de mijloc ale globului pământesc, vânturile ecuatoriale se transformă în vânturi vestice.  În zonele polare, unde ajunge la pământ cea mai redusă cantitate de căldură solară, există vânturile estice, care sunt cele mai violente de pe suprafaţa pământului, viteza lor putând să ajungă până la 450 de kilometri pe oră. Aceste vânturi se nasc sub efectul mutării aerului rece din regiunile polare în regiunile temperate şi ecuatoriale ale globului pământesc.

 

 „ŞI NOI TRIMITEM VÂNTURILE CARE FECUNDEAZĂ”

 

“Şi Noi trimitem vânturile care fecundează şi trimitem apă din cer pe care vo dăm de băut, însă voi nu o puteţi strânge”(Al-Hijr: 22).

Secretele  ştiinţifice ale coborârii ploii din nori  şi rolul vânturilor în acest proces nu au fost cunoscute decât la sfârşitul secolului al XIX-lea  şi începutul secolului al XX-lea, o dată cu descoperirile savanţilor Coulier (1875), Atiken (1881), Wegener (1911)  şi ale altora care au demonstrat că vânturile, cu praful pe care îl poartă, sunt factorul principal în producerea  ploilor. În fiecare centimetru cub de vânturi există 5.000 de mici nuclee de particule de praf, fum şi sare, în jurul cărora se condensează picăturile de apăminuscule, din care se compun norii în straturile reci din atmosferă. Dacă nu ar exista nucleele purtate de vânturi, particulele minuscule de apă care alcătuiesc norii nu s-ar putea transforma în picături vizibile. Fiecare picătură din apa de ploaie este mai mare de aproximativ 15 milioane de ori decât o picătură minusculă din apa norilor.

Vânturile joacă, de asemenea, un rol de fecundare în procesul fulgerului care se produce în interiorul norilor ce tună, întrucât conduc norii încărcaţi cu particule cu sarcină electrică negativă, unindu-i cu norii încărcaţi cu particule cu sarcină electrică pozitivă, aşa după cum vom detalia în comentariul ştiinţific la cuvintele lui Allah PreaÎnaltul: “Şi, printre semnele Lui este [acela] că El vă arată vouă fulgerul, cu teamă [de trăsnet]  şi cu nădejde [în ploaie]”(Ar-Rum: 24).

Vânturile împreună cu insectele şi păsările joacă rolul cel mai important în procesul de polenizare al florilor, întrucât ele poartă polenul şi seminţele lor la distanţe mai mici  sau mai mari, ajungând în unele cazuri până la mii de kilometri.

 

 

Sursa: Revista franceză „Știința și viața”, martie 1991

Source Link

Views: 2