Notice: Function wp_get_inline_script_tag was called incorrectly. Unable to set inline script data. Please see Debugging in WordPress for more information. (This message was added in version 7.0.0.) in /home/farasens/public_html/wp-includes/functions.php on line 6170

Fosilele index și teoria uniformității – 2

 

Dar la cele doua teorii deja mentionate s-a adaugat inca una cu privire la fosile, iar unirea lor a produs o teorie fanatica, ametitoare, cu privire la crearea acestei lumi. Teoria aceasta, deoarece pretindea a fi “stiintifica” si ca “armonizeaza” stiinta cu religia, a inselat intreaga lume facand-o sa accepte in final, in schimb, teoria evolutiei organice. Prin urmare, adevarata natura a acestei false teorii a creatiunii necesita cea mai serioasa atentie din partea noastra.

In primele zile ale secolului al XIX-lea, toate stiintele naturale se dezvoltau rapid. In America si Anglia, ca in alte tari, oamenii de stiinta descopereau roci in situatii care dovedeau concludent ca lui Werner nu i se daduse o cunoastere supranaturala a felului in care rocile vor fi gasite in afara Germaniei. Pornind de la aceasta, geologii se straduiau cu ravna sa creeze un sistem mai bun de a le clasifica.

Cuvier-1769-1832Pe vremea aceasta, Georges Cuvier (1769-1832), mai apoi renumitul baron Cuvier, uimea lumea cu descrierile sale extrem de exacte ale straniilor fosile animale descoperite in carierele de gips din jurul Parisului. El era un geniu in compararea scheletelor diferitelor mamifere de uscat, de fapt, el a devenit fondatorul acelei ramuri a stiintei cunoscuta sub numele de anatomie comparata. El era convins de veridicitatea teoriei foilor de ceapa a lui Werner pentru clasificarea mineralelor si rocilor. Rezultatul a fost ca a ajuns sa aiba ambitia de a extinde aceasta absurda teorie a foilor de ceapa la clasificarea animalelor si a plantelor.

“Ce extraordinar ar fi [scria el in vestita lui “Cuvantare Preliminara”] daca acum am putea aranja produsele organizate [animale si plante fosile] ale universului in ordinea lor cronologica, asa cum putem face deja cu substantele minerale mai importante” (citat de Karl von Zitell în History of Geology and Paleontology [Londra, 1901], p. 140).

Asa ca el a inceput sa-i dea teoriei foilor de ceapa inca o perioada de viata, precum si o dezvoltare care sa includa fosilele intregii lumi, pe temeiul a doua premise cu totul false:

a. Ca fosilele din toate celelalte parti ale lumii vor fi descoperite intotdeauna in aceeasi ordine in care au fost gasite de el in jurul Parisului.

b. Faptul ca aceasta ordine pe verticala dovedea un interval de timp original intre aceste forme de viata. Adica, ele nu au fost contemporane si nu au fost plasate in aceasta ordine verticala de diferitii curenti ai unui potop universal, care mai intai a adus o forma, si apoi alta, si le-a depozitat in felul acesta.

Prima din aceste premise este, desigur, forma biologica a teoriei foilor de ceapa, in timp ce a doua este o negare categorica a potopului, care atrage dupa sine prezenta mai multor forme de viata in acelasi moment.

Destul de trist, lui nu i-a fost dat sa vada greselile ratacitoare si nici semi-adevarurile izvorate din metodele sale de gandire si argumentare. El credea intr-o serie de catastrofe universale si gandea ca potopul lui Noe a fost, probabil, ultimul din multele care au lovit pamantul de la inceputurile lui. Dar insista ca fosilele din straturile inferioare reprezentau vietatile dintr-un stadiu mult mai timpuriu din istoria pamantului.

Fosilele din straturile imediat superioare reprezentau epoca urmatoare, si asa mai departe pana la straturile de deasupra. Intrucat sustinea ca in toate celelalte parti ale globului, fosilele vor fi intotdeauna aflate in aceeasi ordine relativa ca in jurul Parisului, de fapt, da nastere la o noua teorie a foilor de ceapa, in care fosile index luau locul mineralelor index folosite de adeptii lui Werner.

El nu-si dadea seama ce facea, deoarece era intotdeauna respectuos fata de religie si fata de ideile religioase. Dar moda stiintifica a datarii diferentiate a fosilelor implica ideea unei lungi serii de catastrofe mondiale succesive, iar aceasta necesita un numar similar de creatiuni succesive ale diferitelor forme de viata.

Metoda a fost intr-o voga extraordinara in perioada de inceput si de mijloc a secolului al XIX-lea, adica pana cand s-a combinat cu teoria evolutionista completata si a fost urmata de aceasta.

Hugh Miller si Louis Agassiz au fost doi dintre propovaduitorii mai bine cunoscuti ai acestei minunate “armonii”. Un alt sustinator proeminent al ei a fost W.E. Gladstone, de cinci ori prim-ministru al Marii Britanii. La punctul de culme al controversei cu privire la darwinism, Gladstone a sustinut aceasta metoda de “armonizare” intr-un duel literar cu Thomas Henry Huxley si, desigur, a fost facut sa para marunt si ridicol de dialectica isteata a omului pe care Darwin il numea agentul sau general si care s-a auto-denumit buldogul lui Darwin.

Un ecou intarziat al acestei metode de “armonizare”, de echivalare a geologiei si a Genezei, s-a auzit la “procesul maimutei” de la Dayton, Tennesee, in 1925, la care William Jennings Bryan a sustinut aceeasi idee, avand ca rezultat o zi plina de evenimente pentru necredinciosi, nu doar in aceasta tara, ci si peste hotare. Deoarece zi de zi amanuntele acestui proces erau telegrafiate in toata lumea, asa cum putine evenimente mai fusesera date publicitatii inainte.

Source Link

Views: 3

Ibn Sina (Avicenna)

Ibn Sina (Avicenna)

Abu Ali al-Husain ibn Abdullah ibn Sina (980-1037 E.N.) Abū ‘Alī al-Husayn ibn ‘Abd Allāh ibn Sīnā al-Balkhī (persană ابوعلى سينا/پورسينا Abu Ali Sina sau numele arab: أبو علي الحسين بن عبد الله بن سينا; deseori numit Ibn Sina sau latinizat Avicenna) (n. 980, d. 1037) a fost filosof, medic şi cercetător al naturii tadjic-persan, născut lîngă Buhara în Persia (acum în Uzbekistan).

Era denumit de arabi, „al treilea Aristotel”. Ibn Sina s-a nascut in 980 E.N., in satul Afshana langa Bukhara, care astazi este situat in Uzbekistan. Tatal sau, Abdullah, apartinand sectei Ismaelitilor, a fost din Balkh iar mama sa, dintr-un sat de langa Bukhara.

In orice timp ar fi trait Ibn Sina, cunoscut in Occident ca Avicenna, ar fi fost un urias printre giganti. El a dat dovada de o capacitate intelectuala extraorinara inca de mic copil, la varsta de numai zece ani fiind déjà expert in Coran si in lectiile de limba araba. In timpul urmatorilor 6 ani s-a dedicat jurisprudentei islamice, filosofiei si stiintelor naturii, a studiat logica, geometria euclidiana si cartea Almagest, (ce cuprindea tratate de matematica si astronomie).

Si-a indreptat atentia spre medicina la varsta de 17 ani, si a considerat-o ca fiind “usoara”, asa cum insusi a marturisit. Totusi era preocupat foarte mult de problemele metafizicii si in special de lucrarile lui Aristotel. Din intamplare, a facut rost de un manual pe aceasta tema, intocmit de ilustrul filosof al-Farabi, care avea sa-i raspunda la intrebari.

La varsta de 18 ani, déjà isi construise o reputatie de doctor si a fost chemat de catre conducatorul samanit, Nuh ibn Mansur (a domnit intre 976-997 E.N.), care, din recunostinta pentru serviciile lui Ibn Sina i-a permis acestuia sa foloseasca in mod liber biblioteca regala, care continea foarte multe carti rare sau chiar unice. Dotat cu o teribila capacitate de a absorbi si retine cunostintele, acest savant musulman a devorat continutul bibliotecii si la varsta de 21 de ani s-a aflat in pozitia de a scrie prima lui carte.

Cam tot atunci si-a pierdut si tatal si la putin timp dupa aceea a parasit Bukhara si a calarorit spre Vest. A intrat in serviciile lui Ali ibn Ma’mun, conducatorul Khivei, pentru un timp, dar in cele din urma a fugit pentru a evita sa fie rapit de sultanul Mahmud din Ghazna. Dupa multe pribegii a ajuns la Jurjan, langa Marea Caspica, atras de faima conducatorului de acolo, Qabus, de a fi protectorul invataturii. Din pacate, sosirea lui Ibn Sina aproape ca a coincis cu detronarea si uciderea acestui conducator. La Jurjan, Ibn Sina a predat cursuri de logica si astronomie si a scris prima parte din cartea sa Qanun, cea mai mare lucrare a sa.

S-a mutat apoi la Ray, langa Teheranul de astazi, stabilindu-si aici practica medicala foarte activa. Cand Ray-ul a fost asediat, Ibn Sina a fugit la Hamadan unde l-a vindecat pe Amir Shamsud-Dawala de colici si a fost facut prim ministru. O razvratire a soldatilor impotriva sa, a cauzat demiterea si incarcerarea sa, dar in cele din urma, emirul l-a rechemat, datorita atacurilor de colici suferite de acesta, si-a cerut scuze si l-a repus in functia sa. La acest moment viata sa era foarte intensa: in timpul zilei era ocupat cu serviciile pentru emir, in timp ce o mare parte din noapte era petrecuta predand sau dictand notite pentru cartile sale. Studentii se strangeau in casa lui si citeau parti din cele doua mari carti ale sale, Aş-Şifa si Qanun, care erau déjà gata.
Dupa moartea emirului, Ibn Sina a fugit la Isfahan dupa cateva incaierari cu legea, incluzand o perioada petrecuta in inchisoare. Si-a petrecut ultimii ani din viata in serviciile guvernatorului orasului, Ala al-Daula, pe care l-a sfatuit in probleme stiintifice si literare sip e care l-a insotit in campanile militare.

Prietenii l-au sfatuit sa se potoleasca si sa duca o viata mai moderata, dar acest lucru nu-i statea in fire. “Prefer o viata scurta si cuprinzatoare, decat una lunga, dar marginita, replica. Coplesit de munca asidua si de viata grea, Ibn Sina a murit in 1036/1, la o varsta relativ timpurie de 58 de ani. A fost inmormantat in Hamadan, unde mormantul inca i se mai vede.

Al-Qifti afirma ca Ibn Sina a terminat 21 de lucrari mari si 24 de lucrari mai mici in filosofie, medicina, teologie, geometrie, astronomie. O alta sursa, (Brockelmann), ii atribuie 99 de carti lui Ibn Sina, constand in 16 carti de medicina, 68 de teologie si metafizica, 11 de astronomie si 4 de poezie. Majoritatea erau in araba, dar in limba sa natala, persana, a scris un manual cuprinzator de stiinte filosofice intitulat Danish-naama-i-Alai si un mic tratat asupra pulsului.

Cel mai celebru poem in araba descrie coborarea sufletului in trup din inaltele sfere. Intre lucrarile sale stiintifice, cele mai importante sunt doua: Kitab al-Shifa (Cartea vindecarii), o enciclopedie filosofica bazata pe traditiile lui Aristotel si al-Qanun al-Tibb, care reprezinta o clasificare definitiva a cunostintelor medicale greco-arabe. Din cele 16 lucrari de medicina ale lui Ibn Sina, 8 sunt tratate in versuri despre probleme precum: cele 25 de semne care indica faza terminala a bolilor, preceptele referitoare la igiena, remediile testate, memoriile de anatomie. Intre lucrarile in proza, dupa marele Qanun, tratatul despre medicamentele pentru inima, din care British Museum are in posesia sa cateva manuscrise, este probabil cel mai important, dar ramane nepublicat.

Qanun este, desigur, de departe cea mai complexa, cea mai renumita si mai importanta lucrare a lui Ibn Sina. Lucrarea contine aproape un million de cuvinte si ca majoritatea cartilor in limba araba, este in mod elaborat divizata si subdivizata. Este impartita in principal in 5 carti, dintre care prima trateaza principiile generale, a doua trateaza medicamentele simple aranjate dupa alphabet, a treia cu bolile diferitelor organe si parti ale trupului de la cap pana la picioare, a patra, cu bolile care desi incep intr-un anume loc, se raspandesc in alte parti ale corpului, precum ar fi febrele, si a cincea despre combinatiile de medicamente.

Qanun face deosebirea intre mediastinita si pleurezie si recunoaste natura contagioasa a ftiziei (tuberculoza plamanilor) si faptul ca aceasta boala se poate transmite prin apa si pamant. Da un diagnostic stiintific cu privire la anchilostomiaza si atribuie aceasta conditie existentei unui vierme intestinal. Qanun arata importanta nutritionismului si a influentei climei si mediului inconjurator asupra sanatatii si utilitatea chirurgicala a anestezicelor orale. Ibn Sina a indemnat chirurgii sa trateze cancerul in fazele de inceput ale acestuia, asigurand indepartarea intregului tesut afectat. Capitolul intitulat materia medica are in vedere 760 de medicamente, cu comentarii asupra aplicarii si eficientei lor. El a recomandat ca testarea unui medicament nou sa fie efectuata pe animale si oameni inainte de a se da in folosinta generala.

Ibn Sina a observat relatia stransa dintre emotii si conditia fizica si a simtit ca muzica are un rol fizic si psihologic précis asupra pacientilor. Dintre multele tulburari psihologice descrise in Qanun, una este de un interes deosebit: boala dragostei! Ibn Sina are reputatia de e fi diagnosticat aceasta conditie la un print din Jurjan, care a cazut bolnav si a carui boala a derutat medicii locali. Ibn Sina a observat o schimbare a pulsului printului atunci cand adresa si numele iubitei sale erau mentionate. Marele doctor a avut un singur remediu: unirea suferindului cu iubita sa.

Textul arab al Qanun-ului a fost publicat la Roma in 1593 si a fost din acest motiv una dintre primele carti arabe care a vazut tiparul. A fost tradusa in latina de Gerard din Cremona in secolul al-XII-lea. Acest ‘Canon’, cu continutul sau enciclopedic, cu aranjarea lui sistematica si cu planul sau filosofic, a ajuns in curand la o pozitie superioara in literatura medicala a epocii, inlocuind lucrarile lui Galen, al-Razi si al-Majusi, devenind manualul scolilor medicale din Europa. In ultimii 30 de ani ai secolului al-XV-lea, a cunoscut 15 editii in latina si una in ebraica. In ultimii ani, a fost tradus partial si in engleza. Din secolul al-XII-lea, pana in secolul al XVII-lea, Qanun-ul a servit drept ghid principal in stiinta medicala in occident, si se spune ca l-ar fi influentat si pe Leonardo da Vinci. Dupa cum afirma Dr. William Osler, Qanun-ul a ramas “o biblie medicala pentru o perioada mai lunga de timp decat orice alta lucrare”.

In ciuda acestor omagii glorioase aduse lucrarii sale, Ibn Sina este rar amintit in occident astazi si contributiile sale fundamentale in domeniul medicinei si al redesteptarii europene, nu sunt in general recunoscute. Totusi in muzeul din Bukhara, exista expuneri care arata multe dintre scrierile sale, instrumentele chirurgicale din acea perioada si picturi in care sunt infatisati pacienti supusi tratamentului. Un monument impunator al vietii si operelor celui ce a fost cunoscut ca “doctorul doctorilor”, inca mai sta in curtea muzeului din Bukhara si portretul sau atarna in holul facultatii de medicina din cadrul universitatii din Paris. Operatie in stilul secolului al-X-lea – Ibn Sina este cunoscut pentru interventia chirurgicala asupra vezicii biliare a unui prieten.

Bibliografie selectiva:
1. Edward G. Browne (1921) Arabian Medicine, London, Cambridge University Press. 2. Ynez Viole O’Neill (1973) in Mcgraw-Hill Encyclopaedia of World Biography vol I: Aalto to Bizet.
3. Philip K. Hitti (1970) History of the Arabs, 10th ed, London, Macmillan, pp 367-368 4. M.A. Martin (1983) in The Genius of Arab Civilisation, 2nd ed, Edited by J.R. Hayes, London, Eurabia Puplishing, pp 196-7

 

 

 

Sursa: femeiamusulmana.blogspot.comSource Link

Views: 4

Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicina

Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicina

În pofida diferențelor religioase și lingvistice, aceeași cultură științifică poate fi găsită de-a lungul regiunii mediteraneene din perioada Imperiului Roman până în perioada modernă timpurie. Această cultură a fost dezvoltată de către greci (care la rândul lor, le sunt datori civilizațiilor egiptene, mesopotamiene și indiene), expusă parțial în latină în Antichitate, dar tradusă mult mai profund în dialectul sirian și arabă începând cu sec. VII;  începând cu secolul X influențe din știința antică latină au început să se infiltreze în bogata știință arabă, astfel că, pe la mijlocul secolului XIII, cultura latină în Europa se bucura de același nivel de rafinament ca și cultura arabă în lumea islamică și se bazau pe același figuri: clasicii greci ai aritmeticii (Nicomachus), geometrie (Euclid), astronomie (Ptolemy), astrologie (Ptolemy, Dorotheus și Vettius Valens), medicină (Hipocrate și Galen), ca și savanții arabi ai aritmeticii, algebrei și trigonometriei (Al-Khwarizmi și Abu Kamil), astronomie (Al-Khwarizmi, Al-Battani și Az-Zarqali), astrologie (Abu Ma’shar și mulți alții) și medicină (Hunayn ibn Ishaq, Ishaq Al-Isra’ili, Ibn Al-Jazzar, Az-Zahrawi și mulți alții). Mai mult, prin răspândirea Islamului în Persia, Asia Centrală, Subcontinentul Indian și dincolo, aceeași cultură științifică a adoptat un spațiu mult mai larg decât bazinul mediteraneean. Astfel, o lucrare scrisă de un astronom din Maroc în sec. XIII poate fi găsită copiată într-un manuscris în Hyderabad. Un „filosof” de la Curtea lui Frederick al-II-lea al Siciliei, originar din Antioch, a fost școlit în domeniul medicinii și filozofiei în Mosul și Bagdad, și i-a servit pe turcii selgiucizi din Roma și pe regentul Armenian înainte de a veni în Europa Vestică. Un savant care scria o lucrare filosofică în greacă, chiar și în Sicilia în sec. XIII, ar fi putut folosi o traducere în latină a comentariului lui Aristotel de către Ibn Rushd.

Cum s-au dezvoltat musulmanii in medicinaIstoria acestei culturi în ceea ce privește medicina poate fi sumarizată pe scurt. Medicina antică grecească a atins punctul culminant prin munca lui Galen (care a scris în limba greacă în Roma în secolul II e.n.). Lucrările sale, dintre care multe sunt comentarii ale lucrărilor lui Hipocrate din Kios, umplu 39 de volume în ediția modernă, dar s-a făcut o selecție de 16 volume pentru predarea medicinii în Alexandria în Antichitatea târzie. Centre medicale grecești au înflorit în Roma, Constantinopol, Antioch, Edessa și Amida și chiar s-au răspândit în Imperiul Sasanid din Persia. După apariția Islamului, dintr-un asemenea centru persan, Gundishapur în Iran, conform unei bine-știute legende, un doctor creștin nestorian numit Jurjis Ibn Jibra’il Ibn Bakhtishu, a venit la Bagdad în ultima parte a sec. VIII și a introdus medicina greacă califului de acolo. Dar și alte comunități de creștini sirieni din cadrul Califatului Islamic au fost de asemenea surse pentru această știință a medicinii. În secolul XIX, „o casă a înțelepciunii” a fost fondată în Bagdad, ca o bibliotecă și un centru de traducere a textelor științifice. Aici Hunayn Ibn Ishaq, alt creștin nestorian, a tradus în dialect sirian și arabă un număr mare de texte grecești, inclusiv din lucrările lui Galen, 95 în dialect sirian și 34 în arabă. Dar Galen nu a fost singura sursă a medicinii arăbești; alt creștin, Ali Ibn Sahl Rabban Al-Tabari, a inclus un capitol de medicină indiană în cartea sa „Paradisul Înțelepciunii”, scrisă în 850.Source Link

Views: 2