Tag: viata

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE ’Umar Suleyman Al-Ashqar   Lăudat fie Allah, Cel Care dă şi ia Viaţa, Cel Care aşează sufletele în corp şi apoi le ia, Cel Care ne-a creat pe noi din ţărână şi ne întoarce pe noi în ţărână şi Care, atunci când va dori El, ne va aduce înapoi din ţărână […]

VIAȚA DE DUPĂ MOARTE

’Umar Suleyman Al-Ashqar

 

Lăudat fie Allah, Cel Care dă şi ia Viaţa, Cel Care aşează sufletele în corp şi apoi le ia, Cel Care ne-a creat pe noi din ţărână şi ne întoarce pe noi în ţărână şi Care, atunci când va dori El, ne va aduce înapoi din ţărână şi ne va învia!

Şi fie binecuvântările şi pacea asupra Profetului Ales care a vorbit foarte mult despre moarte şi despre cât de grea este ea, despre Ziua Învierii cu chinurile şi terorile ei, despre Foc şi chinurile sale, despre Paradis şi bucuriile lui, care a trezit oamenii din ignoranţa lor, scăpându-i de confuzie şi îndrumându-i pe calea cea dreaptă! Şi fie binecuvântările şi pacea asupra familiei sale pure şi asupra companionilor săi nobili, asupra celor care îl urmează în adevăr, asupra celor care trăiesc în această lume în timp ce inimile lor tânjesc după Viaţa de Apoi, străduindu-se astfel să ajungă în acel loc etern, străduindu-se în continuare până în ziua în care Îl vor întâlni pe Domnul lor, Allah să fie mulţumit de ei!

Am fost aduşi în această viaţă cu voia Celui Care este Originea vieţii şi Dătătorul de viaţă şi vom părăsi această viaţă când Cel Care ne-a dat nouă sufletul se va decide să ni-l ia. Unii oameni se nasc, iar alţii pleacă din această lume. Aceştia sunt precum valurile mării care vin unul după altul; de fiecare dată când un val se sparge de mal, el este urmat de un alt val. Oamenii sunt precum un râu care curge neîncetat, deşi apa pe care o vedem în faţa noastră acum nu este aceeaşi apă pe care am văzut-o în urmă cu o secundă. Ei sunt precum un câmp plin de plante, de-a pururi verde; de fiecare dată când ceva se ofileşte şi moare în acel câmp, altceva îi ia locul. Ei sunt precum un panou iluminat de sute de mii de lumânări; îl vezi pururi strălucitor, dar, când te uiţi de aproape, descoperi secretul continuităţii sale − de fiecare dată când o lumânare se stinge, în locul ei se aprinde alta.

Această lungă şi continuă existenţă umană se va sfârşi într-o zi. Va veni o zi când omenirea nu va mai exista, iar întregul Univers va fi distrus. Toate stelele se vor stinge, iar valurile mării se vor opri. Toată vegetaţia se va usca, iar râurile vor seca. Totuşi această distrugere nu va reprezenta sfârşitul, ci doar unul dintre stadiile prin care omul va trece. Va veni o zi când vom fi înviaţi şi vom da socoteală pentru faptele noastre din viaţa pământească.

Credinţa că vom fi înviaţi este esenţială în îndrumarea omului pe calea cea dreaptă, deoarece omul, în adâncul inimii, iubeşte nemurirea şi viaţa eternă. Astfel, Iblis (Satana) l-a ispitit pe Adam să mănânce din pomul interzis, pretinzând că, dacă va mânca din acesta, el şi soţia sa vor avea viaţă eternă:

 Şi l-a ispitit pe el Şeitan, zicându-i: «O, Adam, vrei tu să-ţi arăt pomul veşniciei şi împărăţia care nu piere?» (Ta-Ha 20:120).

Necredinţa în învierea din Ceasul Judecăţii aduce amărăciune în sufletele oamenilor şi face ca omenirea să devieze de la calea cea dreaptă.

Unii dintre aceia care resping ideea învierii se plâng şi se lamentează pentru că viaţa lor se micşorează cu fiecare clipă care trece. Acest lucru poate conduce la izolare şi durere până în clipa morţii. Dacă ei sunt scriitori sau poeţi, îşi transpun sentimentele de tristeţe, supărarea, confuzia şi durerea în articole, cărţi sau versuri, oferind astfel consolare celor aflaţi în aceeaşi situaţie. De fapt, în modul acesta doar se sporeşte durerea, iar cel bolnav se îmbolnăveşte şi mai tare. Unii dintre cei care nu cred în înviere, fiind presaţi de fiecare secundă care se scurge, se grăbesc să-şi satisfacă plăcerile fizice de teamă că vor muri înainte să guste din toate.

Scurta noastră existenţă în această lume este foarte importantă. Calea către fericirea eternă care ne duce înspre viaţa veşnică depinde de realizarea perfecţiunii noastre şi a altora. Perfecţiunea, care ne purifică sufletele şi ne corectează faptele, are un fundament limpede, explicat de Profeţi şi de toate Cărţile Divine revelate.

Deoarece legătura dintre viaţa aceasta şi Viaţa de Apoi este foarte strânsă − precum aratul, semănatul, seceratul şi recoltatul, omul trebuie să ştie cât mai multe despre ce-l aşteaptă, să se pregătească şi să-şi trăiască această viaţă în aşa fel încât să-i fie bine dincolo. Nici chiar cele mai ascuţite minţi în cele mai profunde viziuni nu pot ridica vălul în spatele căruia se ascunde Viaţa de Apoi; noi nu avem acces la ea. Dar Allah ne-a spus unde vom merge după această viaţă şi care este cursul inevitabil al vieţii. Viaţa de Apoi şi viaţa de pe pământ sunt menţionate împreună pentru că sunt inter-relaţionate şi pentru ca sufletele să se menţină pe calea cea dreaptă într-o lume unde multe creaturi, oameni şi djinni, se străduiesc să-i îndepărteze pe oameni de la calea lui Allah.

Despre informaţiile pe care Allah ni le-a oferit referitor la ziua neştiută în care Îl vom întâlni trebuie să se vorbească clar şi în detaliu, în aşa fel încât omul să fie încurajat în credinţa sa (yeqiyn).

Învierea este ceva nevăzut, dar real. Nu ar fi putut fi considerată astfel dacă relatările referitoare la ea nu ar fi fost pe bună dreptate atribuite lui Allah sau Trimisului Său (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

 

_____________

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 1

Profetul Muhammad – 1

Profetul Muhammad – 1 Începutul vieţii în Mekka Khurram Murad   În anul 570 după Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a născut Muhammed la Mekka, acolo unde este astăzi Arabia Saudită. Arabia reprezintă din toate punctele de vedere leagănul civilizaţiei umane. Cele mai vechi rămăşiţe umane găsite până acum provin din […]

Profetul Muhammad – 1

Începutul vieţii în Mekka

Khurram Murad

În anul 570 după Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a născut Muhammed la Mekka, acolo unde este astăzi Arabia Saudită. Arabia reprezintă din toate punctele de vedere leagănul civilizaţiei umane. Cele mai vechi rămăşiţe umane găsite până acum provin din această zonă.

Înconjurat de dealuri roşii, negre şi maro de origine vulcanică, cam la 80 de kilometri la est de Marea Roşie, se află oraşul Mekka. În vremurile acelea era doar un orăşel comercial pe vechiul drum „al tămâii” pe care treceau marile caravane comerciale între nord şi sud.

Oricum, oraşul Mekka a fost şi rămâne important pentru un motiv cu totul diferit: aici se află Kaaba – „Prima Casă” construită cu scopul de a-L venera pe Allah. Cu mai bine de 1000 de ani înainte ca profetul Solomon să construiască templul din Ierusalim, strămoşul său, profetul Avraam, ajutat de fiul său cel mare, profetul Ismail (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!), a reconstruit Kaaba pornind de la fundaţiile sale mai vechi.

Aproape de Kaaba este izvorul Zam-Zam care datează tot din timpul profetului Avraam (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Acesta a fost izvorul miraculos trimis din cer pentru a salva viaţa bebeluşului Ismail.

În Biblie se relatează:

Şi a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde era şi îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer către Agar şi a zis: «Ce e, Agar? Nu te teme, că a auzit Dumnezeu glasul copilului din locul unde este! Scoală, ridică copilul şi-l ţine de mână, căci am să fac din el un popor mare!». Atunci i-a deschis Dumnezeu ochii şi a văzut o fântână cu apă, şi mergând, şi-a umplut burduful cu apă şi a dat copilului să bea. Şi era Dumnezeu cu copilul şi a crescut acesta, a locuit în pustietate, şi s-a făcut arcaş. (Geneza 21: 17-20).

Sau aşa cum este scris în Psalmi:

Când străbat aceştia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie o acoperă cu binecuvântări.  (Psalmi 84: 6).

Mekka nu a avut niciodată şi nici acum nu are ceva care să te ispitească să te stabileşti acolo. Este un loc sterp şi pustiu, unde nici iarba nu creşte. Erau izvoare şi numeroase fântâni în apropiere de Taif şi la o scurtă distanţă de Medina. Acolo a fost însă prima Casă a lui Allah − un simplu cub, obişnuit din punct de vedere arhitectural, dar spiritual şi cultural cea mai remarcabilă sursă şi izvor de viaţă care a atras oameni din toată lumea, devenind cel mai important loc de pe pământ. De aceea Mekka a fost întotdeauna un mare centru de pelerinaj. Până când s-a născut Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ultimii păzitori ai Kaabei din tribul Quraiş avuseseră peste trei sute de idoli aşezaţi în jurul acesteia pentru a fi veneraţi ca dumnezei, zei şi protectori alături de Allah cel Unic.

Muhammed era un descendent direct al profetului Avraam, prin profetul Ismail (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!). El făcea parte dintr-un clan nobil, sărac, dar puternic din punct de vedere politic − clanul lui Banu Haşim din tribul Quraiş. Ca păzitori ai Kaabei − Casa lui Allah şi loc de pelerinaj al întregii Arabii, oamenii din tribul Quraiş erau consideraţi cei mai puternici dintre toate triburile arabe. Haşim era responsabil de strângerea taxelor şi servirea pelerinilor cu apă şi mâncare. Tatăl lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a murit înainte de naşterea sa. Mama lui, Amina, a murit când el avea numai şase ani. Orfan de ambii părinţi, a fost luat în grija bunicului său, Abd al Muttalib.

Totuşi, doi ani mai târziu, a rămas şi fără bunicul său şi a fost încredinţat unchiului său, Abu Talib. După naşterea sa, micul Muhammed a fost dat unei doici beduine pentru a fi alăptat; o parte din copilăria sa şi-a petrecut-o în deşert, în tribul Bani Sad ibn Bakr care locuia în sud-estul Mekkăi. Acesta era obiceiul marilor familii din Mekka. Când a crescut, şi-a câştigat existenţa, asemenea altor profeţi, fiind păstor de oi şi capre. Unchiul şi tutorele său l-a luat cu el în călătoriile sale comerciale în marea Sirie. Astfel, el a câştigat experienţă în negoţ. Datorită priceperii şi corectitudinii sale, oamenii care nu puteau călători l-au rugat să se ocupe şi de afacerile lor. La vârsta de 25 de ani, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a căsătorit cu Khadija, o văduvă cu 15 ani mai mare decât el. Ea era o comerciantă bogată din Mekka, iar Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) se ocupase de câteva dintre afacerile ei. Ea a fost cea care l-a cerut în căsătorie. Timp de 25 de ani, până la moartea sa, Khadija a fost nu doar soţia, ci şi cel mai apropiat prieten al Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Ea i-a născut şase copii: doi băieţi şi patru fete − doar fetele au supravieţuit.

Până la vârsta de 40 de ani, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a dus o viaţă obişnuită; nimic nu prevestea că va fi profet. Ceea ce îl diferenţia de compatrioţii săi era sinceritatea şi integritatea lui morală, simţul dreptăţii şi compasiunea pentru cei săraci, chinuiţi şi asupriţi, precum şi refuzul său categoric de a adora vreun idol sau de a face ceva imoral. El era respectat de popor pentru aceste calităţi; a fost supranumit Al-Amin, „Cel demn de încredere”, „Cel sincer” sau As-Sadiq, „Cel corect” – aceste apelative erau pe buzele tuturor atunci când se vorbea despre Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!); însuşi numele său înseamna „Cel lăudat”. La o vârstă foarte fragedă, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a aprobat cu entuziasm un pact prin care se dorea protejarea celor slabi şi nedreptăţiţi de către unii conducători ai tribului Quraiş. El a participat la jurământ şi a jurat împreună cu ei că „de acum înainte vor sta împreună, vor fi ca un singur om şi de partea celor asupriţi, împotriva asupritorilor, până când se va face dreptate, chiar dacă acel asuprit e din tribul Quraiş sau din afara lui.” Câţiva ani mai târziu, la Medina, profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să spună: „Am aderat în casa lui Abdallah, fiul lui Judan, la un pact atât de minunat, încât nu aş da participarea mea la el nici măcar pentru o turmă de cămile roşii şi, dacă acum, în Islam, aş fi chemat la un astfel de pact, aş răspunde bucuros invitaţiei.”

O mărturie referitoare la caracterul lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) este cea a Khadijei, soţia sa, care l-a consolat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) după ce acesta a primit prima revelaţie: „Tu menţii legăturile de rudenie, spui adevărul, iei apărarea celui slab, îi întâmpini pe oaspeţi şi îi ajuţi pe cei aflaţi la nevoie.”

Înţelepciunea lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) era recunoscută unanim. Odată, în timp ce restaurau Kaaba, diferite clanuri Quraiş îşi disputau violent dreptul cu privire la cel care ar trebui să aibă onoarea de a pune Piatra Neagră la locul ei. Cum erau pe cale de a-şi scoate săbiile din teacă şi a se război, l-au rugat pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) să medieze între ei şi pacea a fost restabilită. El a aşezat Piatra Neagră pe mantia lui şi i-a rugat pe toţi şefii de clan să apuce de margini pentru a o ridica, după care a reaşezat cu mâinile sale piatra la locul ei.

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi

Source Link

Views: 14

Dragostea pentru Dumnezeu – 2

– partea a doua – F Gulen   Credincioşii musulmani îl iubesc pe Allah mai presus decât orice, mai înainte şi după orice, ca pe Cel cu Adevărat Iubit, cu Adevărat Dorit, cu Adevărat Adorat. Îl doresc pe Allah şi prin tot ceea ce fac se proclamă robi lui Allah. Din devoţiunea lor izvorăşte în […]

– partea a doua –

F Gulen

 

Credincioşii musulmani îl iubesc pe Allah mai presus decât orice, mai înainte şi după orice, ca pe Cel cu Adevărat Iubit, cu Adevărat Dorit, cu Adevărat Adorat. Îl doresc pe Allah şi prin tot ceea ce fac se proclamă robi lui Allah. Din devoţiunea lor izvorăşte în primul rând dragostea pentru Profetul Muhammed, Mândria Umanităţii, slujitorul credincios şi interpretul adevărat al Esenţei, al Numelor şi al Atributelor lui Allah, ultimul dintre profeţi şi încununarea misiunii de Trimis. Urmând învăţăturile lui, îi iubesc apoi pe toţi îndrumătorii adevăraţi, oglinzi adevărate şi slujitori credincioşi ai lui Allah Atotputernicul, care au avut misiunea de a dezvălui scopurile divine şi de a veghea asupra mecanismelor, legilor şi ordinii acestei lumi. Iubesc apoi tinereţea, pentru că este dată oamenilor ca răgaz pentru a înţelege şi a preţui mai bine această lume. Iubesc apoi această lume, pentru că este pământ roditor pentru alte tărâmuri şi manifesare a Numelor Lui Sublime. Îi iubesc apoi pe părinţi, care, eroi ai dragostei şi îndurării, îşi asumă răspunderea de a creşte şi ocroti copiii. Şi, îi iubesc pe copii, pentru că şi ei la rândul lor îşi ocrotesc părinţii şi le sunt cu sufletele aproape. Toate acestea sunt semne ale dragostei pentru Allah şi ale dragostei în numele lui Allah.

Nedredincioşii îi iubesc pe oameni ca şi cum L-ar iubi pe Allah. Credincioşii îi iubesc în numele lui Allah. Sunt două lucruri complet diferite. Această dragoste îndreptată spre Allah şi trăită de credincioşi prin credinţă şi rugăciune este unică. În timp ce dragostea trupească, bazată pe dorinţă trecătoare şi pornire spre păcat, este o manifestare a nesupunerii adânc înrădăcinate în natura omului, dragostea pentru Allah şi rostirile ei sunt un elixir sacru, din care şi îngerii vor să soarbă. Când dragostea aceasta creşte atât de mult încât cel care iubeşte uită de tot – de orice alt lucru de natură materială sau spirituală — din dragoste pentru Cel Iubit, nemaipăstrându-şi nimic pentru sine, în inimă nu-i mai rămâne decât veneraţia pentru Cel Iubit. Inima se învăluie în această veneraţie şi bate în ritmul ei, în timp ce ochii o rostesc prin lacrimi. Inima dojeneşte ochii care dezvăluie taina şi pieptul care tresaltă. Plânge şi sângerează înlăuntrul său, încearcă să-şi ascundă chinul şi spune:

Spui că iubeşti ; nu suspina atunci de greul dragostei
Şi nu-i face părtaşi pe alţii la chinul tău. (Anonim)

Dragostea este un sultan, inima este tronul, iar gemetele şi suspinele de dor şi de speranţă care răzbat din colţurile cele mai ascunse, de pe covorul de rugăciune, sunt glasul prin care acest sultan se face auzit.

Nimeni nu trebuie să audă gemetele venite din străfundurile inimii, adevărate trepte pe care urcăm spre Allah, pentru ca nimeni să nu râdă de ele. Dacă această dragoste spectaculară este pentru Cel Atoateştiutor, atunci să o păstrăm în locul cel mai tainic, să nu o lăsăm să-şi ia zborul din cuib.

Cei care iubesc cu o dragoste lumească rătăcesc de colo colo, ca nişte oameni cu minţile pierdute, strigându-şi-o şi arătându-şi-o tuturora. Cei care Îl iubesc pe Allah sunt tăcuţi şi cu sufletul sincer. Îşi pleacă frunţile pe pragul lui Allah şi Îi vorbesc numai Lui. Uneori îşi pierd cunoştinţa, dar niciodată nu-şi dezvăluie taina. Îl slujesc pe El, cu mâinile şi cu picioare, cu ochii şi urechile, cu limba şi cu buzele, şi colindă pe tărâmul Atributelor Lui Sublime. Învăluiţii în Lumina Existenţei Lui, se topesc ca fiinţe, adâncindu-se în Dragostea pentru El. Simţindu-L pe Allah, ard şi strigă: „Mai mult!” Cu tot ceea ce simt în inimile lor înflăcărate, strigă mereu: „Mai mult!” Nu le este niciodată deajuns, deşi iubesc şi sunt iubiţi. „Mai mult!” repetă ei neîncetat. Şi pentru că cer mai mult, Cel Glorios şi Iubit ridică văl după văl, înfăţişând minţii lor lucruri până atunci nemaivăzute şi şoptind sufletului taine nenumărate. Cu timpul, tot ceea ce simt, tot ceea ce iubesc şi tot ceea gândesc este numai El. În tot şi în toate văd manifestări ale Frumuseţii Lui. Abandonându-se, îşi leagă voinţa de voinţa Lui, se contopesc în poruncile Lui şi îşi măsoară treapta la care au ajuns prin cât de mult iubesc şi cât de mult sunt iubiţi, prin cât cunosc şi cât de bine sunt cunoscuţi. Dragostea şi-o exprimă prin ascultare şi credinţă faţă de El. Îşi zăvorăsc inimile trainic, cu noi şi noi lacăte, pentru ca nimeni să nu pătrundă în acest lăcaş curat. Cu întreaga lor fiinţă sunt martori ai lui Allah, iar veneraţia şi lauda pe care I-o aduc lui Allah merg dincolo de puterile minţii.

Credinţa lor că Allah va răsplăti un astfel de devotament este de neclintit. Locul lor în faţa Lui Allah este pe măsura locului pe care Allah îl are în inimile lor, şi de aceea au atâta străduinţă în a I Se înfăţişa cu frunţile drepte.

În dragostea ce I-o poartă Lui, nu sunt creditori, ci datornici umili. Aşa cum a spus Rabi‘a al-‘Adawiya[5], “Jur pe Fiinţa Ta Sfântă că nu Te-am adorat cerându-Ţi Paradisul. Te-am iubit şi mi-am legat robia de dragostea mea”. Aşa se îndreaptă ei spre Tărâmul Lui, cu dragostea izvorându-le din inimi, cu binecuvântările şi bunătatea Lui în minte. Cu inimile, se străduiesc mereu să fie în preajma Lui, iar cu raţiunea şi cu intelectul, observă fenomenele în oglinzile Numelor Divine. Aud vocile dragostei în tot şi în toate, sunt fermecaţi de parfumul oricărei flori şi orice lucru frumos le apare ca o reflexie a Frumuseţii Lui. Din dragoste pentru El, tot ce aud, tot ce simt, tot ce gândesc este numai dragoste, şi de aceea, întreaga existenţă le apare ca o manifestare a dragostei şi o ascultă ca pe o melodie a dragostei.

Odată ce dragostea şi-a înălţat corturile în văile inimii, contrariile par unul şi acelaşi lucru: liniştea şi neliniştea, binecuvântarea şi blestemul, caldul şi recele, plăcerea şi neplăcerea, bucuria şi tristeţea, toate sună şi arată la fel. Pentru inimile care iubesc, suferinţa nu este altfel decât fericirea. Suferinţa pentru ele este leacul, şi de aceea sorb durere şi chin din râurile Cerurilor. Oricât de nemilos ar fi timpul, oricât de vitrege întâmplările, aceste inimi rămând de neclintit în credinţa lor. Cu ochii pironiţi de uşa care se va deschide, aşteaptă să primească binefacerea în diverse manifestări. Respectul şi ascultarea încununează dragostea pentru El. Inimile lor bat cu supunere. Tremură la gândul că ar putea cădea în neascultare faţă de Cel Iubit. Şi pentru a nu cădea, îşi caută adăpost în Sursa Unică de sprijin şi ajutor. Această strădanie de a căuta mereu încuviinţarea lui Allah îi face mult preţuiţi pe acest Pămând şi în Ceruri. Nu ţin seamă de altceva decât de Allah. A aştepta să primească ceva în schimb este pentru ei înşelătorie. Dar li se pare şi o lipsă de respect să nu accepte binecuvântări pe care, de fapt, nu le-au cerut. Le privesc cu reverenţă, dar murmură: „Fug de tentaţia lor şi mă pun la adăpostul Tău”.

dragoste de DumnezeuDorul profund este trăirea cea mai înaltă pentru cel care iubeşte, şi a te pierde în această dorire este ţelul cel mai greu de atins. Dragostea se fondează pe principii elementare, cum ar fi căinţa, conştiinţa trează, răbdarea. Când cucereşte firea, stăpânirea de sine, sentimentul de apropiere, duioşia, dorul şi alte principii îi devin necesare pentru a-şi păstra poziţia cucerită. Prima lecţie pe calea dragostei este purificarea. Să-ţi pierzi toate dorinţele personale, să-ţi îndrepţi gândurile către El şi să comunici cu El, să te preocupi de acele lucruri care amintesc de El, să aştepţi plin de speranţă manifestările Lui şi să stai dârz acolo unde eşti, o viaţă întreagă, în speranţa că Îşi va întoarce Faţa către tine într-o zi. De-a lungul acestui drum, a iubi înseamnă a iubi cu pasiune. Ardoarea este o revărsare de patimă, entuziasm şi dorinţă. Ardoarea care devine adevărata natură a oamenilor este dor; consimţământul este întâmpinarea cu bucurie a oricărei manifestări a Celui Iubit; iar stăpânirea de sine este grija de a nu-ţi pierde cumpătul atunci când ai binecuvântarea de a-L auzi sau de a-I simţi Prezenţa, sau de a te ştii sub nemijlocita Lui călăuzire.

Cu cât oamenii îşi cultivă mai mult aceste trăsături, cu atât felul lor de a se purta se schimbă. Uneori caută limane liniştite în care să-şi poată deschide inimile către El. Alteori, vorbesc cu El şi îi împărtăşesc durerea provocată de despărţire. Speranţa reunirii îi umple de bucurie, şi plâng cu lacrimile liniştitoare ale fericirii. Alteori nu mai văd nimic în jurul lor, căci trăiesc unitatea în diversitate, şi alteori din nou, se pierd in sentimentul de pace cutremurătoare, nemaiauzindu-şi nici propriile voci.

Dragostea creşte şi se dezvoltă în sânul înţelepciunii. Înţelepciunea este hrănită de cunoaşterea Divinităţii. Oamenii lipsiţi de înţelepciune nu pot iubi. Iar cei a căror percepţie este deficitară nu pot atinge înţelepciunea. Uneori Allah Însuşi sădeşte dragostea în inimi şi declanşează mecanismul interior, o binecuvântare în plus, pe care toţi oamenii şi-o doresc. Dar a te baza pe miracole şi a le aştepta cu un sentiment de neputinţă este un lucru, pe când aşteptarea activă şi trează este cu totul altceva. Robii credincioşi de la Poarta Celui Preadrept cred în acţiune, iau o atitudine dinamică şi generează astfel, dintr-o poziţie aparent de nemişcare, energie destulă pentru întregul univers, care se materializează în manifestări uimitoare.

Oameni ca aceştia, care iubesc cu credinţă, au trăsături anume. Întâmpină orice manifestare a Celui Iubit cu bucurie şi dau dovada credinţei lor neîncetat, aşa cum ne spun versurile lui Nesimi[6]:

Iubesc cu deznădeje dar, Multiubite, nu Te părăsesc,
Nu o voi face nici dacă pumnalul Tău în inimă mi se înfige.

Deşi ard mereu de dorul de a fi în preajma Lui, nu se plâng niciodată. Îşi golesc mintea de tot ceea ce nu ţine de El şi nu se gândesc decât la Prezenţa Lui. Cuvintele pe care le spun sunt cuvinte despre Cel Iubit şi vocile lor capătă astfel profunditate angelică.

Dragostea este totul pentru ei. Pot supravieţui fără trup, dar nu şi fără suflet. Simt că în inimile lor nu încape altceva decât dragostea pentru Cel Iubit. Astfel, oricât ar fi de săraci şi de neputincioşi, sunt invidiaţi până şi de regi. Sunt mari în mărunţimea lor, puternici în neputinţă, bogaţi prin lipsa oricărei ambiţii de a comanda universul. Par a fi o slabă flacără de lumânare, dar sunt de fapt sunt o sursă de energie care poate aprinde mai mulţi sori. Dacă toţi ar fi să alerge spre cei care iubesc cu credinţă, este cât se poate de limpede unde şi către Cine aleargă cei care iubesc. Cu bogăţia lor de însuşiri fundamentale, transcend întregul univers. Dar când se întorc către El, devin o scânteie, chiar mai puţin de atât, devin nimic, când uită de tot ceea ce ţine de propria lor existenţă.

O viaţă fără de El pentru ei nu contează. O viaţă fără de El nu este viaţă. O viaţă fără dragoste este o viaţă irosită, iar plăcerile şi desfătările care nu sunt legate de El, o simplă minciună. Cei care iubesc vorbesc mereu despre dragostea şi dorul lor, şi pe semenii lor, care nu cunosc astfel de simţăminte, îi percep ca fiind într-un fel anume diferiţi.

[1] Articol publicat în Örnekleri Kendinden Bir Hareket (O mişcare care produce propriile sale modele), Nil, Istanbul, 2004, p. 184-196.

[2] Autorul se referă aici la „dezorientarea şi pierderea de sine în multiplicitate” ca rezultat al nesupunerii în faţa Voinţei Divinităţii Unice, dar a supunerii în schimb în faţa zeilor lumeşti multipli, cum ar fi bogăţia nemăsurată, abuzul de putere, plăcerile nelegitime etc. Idolatria este o altă manifestare a adorării zeilor multipli.

[3] Hakani Mehmed Bey (m. 1606), poet de divan a cărui creaţie, Hilya (gen literar care descrie trăsăturile fizice ale Profetului), a fost inovatoare.

[4] Profetul Muhammed.

 

[5] Rabi‘a al-‘Adawiya (c. 703-805), sfântă musulmană şi mare exemplu de pietate.

 

[6] Nesimi (d. 1404), reputat poet Sufi din Bagdad, considerat unul din primii maeştri ai literaturii de divan, autor al două volume de poezii în limbile turcă şi persană.

Source Link

Views: 2