Dovezi echivoce din genetică
Evoluţioniştii îşi îndreaptă atenţia din ce în ce mai mult către dovezi circumstanţiale dubioase, cum ar fi similitudini în ADN sau alte componente biochimice, în căutarea “dovezii” că evoluţionismul ar fi un fapt ştiinţific. Un număr de evoluţionişti au susţinut chiar că ADN-ul însuşi este în sine o dovadă, deoarece este comun tuturor organismelor. Mai des folosit este argumentul că structuri ADN similare în două organisme diferite dovedesc descendenţa evolutivă comună.
Nici unul dintre argumente nu este valid. Nu există nici un motiv pentru care Creatorul să nu poată sau să nu dorească să folosească acelaşi tip de cod genetic bazat pe ADN pentru toate formele de viaţă create de El. Aceasta reprezintă un argument pentru design-ul inteligent şi pentru creaţie, iar nu pentru evoluţie.
Cel mai frecvent citat exemplu de acest fel este “similaritatea” dintre om şi cimpanzeu, avînd în vedere că cimpanzeii au mai mult de 90% din ADN-ul lor în comun cu oamenii. Acest lucru nu este însă deloc surprinzător, avînd în vedere multele asemănări fiziologice dintre oameni şi cimpanzei. De ce ar fi anormal ca ei să aibă structuri ADN similare, în comparaţie cu, să spunem, diferenţele în ADN dintre oameni şi păianjeni?
Similitudinile – fie ale ADN-ului, ale anatomiei, ale dezvoltării embrionare, sau de orice alt fel – sunt explicate mai bine în termenii unei creaţii de către un Designer comun decît în termenii unei relaţii evoluţionare. Marile diferenţe dintre organisme au o semnificaţie mai mare decît similitudinile, iar evoluţionismul nu are nici o explicaţie pentru acestea dacă ele toate sunt presupuse a fi avut acelaşi strămoş. Cum ar putea apare, în primul rînd, aceste goluri imense între tipuri, prin orice proces natural?
Aparentele mici diferenţe între ADN-ul uman şi cel al cimpanzeului produc în mod evident diferenţe foarte mari în respectiva lor anatomie, inteligenţă etc. Similitudinile superficiale dintre toate maimuţele şi fiinţele umane nu reprezintă nimic în comparaţie cu diferenţele, în orice sens: practic sau observabil.
Cu toate acestea, evoluţioniştii, devenind din ce în ce mai nemulţumiţi de refuzul arhivei fosilifere de a se constitui într-un martor al evoluţiei din cauza omniprezenţei golurilor acolo unde ar trebui să fie forme tranziţionale, au promovat recent ADN-ul şi alte probe genetice ca dovezi ale evoluţiei. Totuşi, acest demers este deseori inconsistent, nu doar cu arhiva fosiliferă, ci si cu morfologia comparativă a creaturilor. Comentînd pe marginea cîtorva dintre numeroasele anomalii din istoria geneticii, Dr. Roger Lewin rezumă astfel situaţia, aşa cum am luat aminte şi în partea I a acestei serii: “Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei… Dinamica schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.”
Lewin menţionează doar cîteva contradicţii tipice produse de acest tip de dovezi în relaţie cu mai tradiţionalele “probe” darwiniste.
“Scorpia elefant, aşezată de analiza tradiţională la ordinul insectivorelor… este de fapt mult mai înrudită cu… adevăratul elefant. Vacile sunt mai aproape înrudite cu delfinii decît sunt cu caii. Ornitorincul… se află pe aceeaşi treaptă evolutivă cu cangurii şi urşii koala.”
Există multe alte comparaţii şi mai bizare produse de această abordare. Abundenţa aşa-numitului “ADN rezidual” în codul genetic a fost oferit de asemenea ca un tip special de dovadă pentru evoluţie, în special acele gene care, cred ei, au suferit mutaţii, uneori numite “pseudogene”. Cu toate acestea, astăzi se acumulează dovezi care arată că aceste gene, presupuse a fi inutile, îndeplinesc de fapt funcţii utile. “Au fost deja descoperite suficiente gene pentru a arăta că ceea ce s-a crezut odată a fi gunoi este cu siguranţă transmis în cod ştiinţific”.
Este deci greşit a decide că ADN-ul rezidual, chiar şi aşa-numitele “pseudogene”, nu au nici o funcţie. Aceasta este doar o recunoaştere a ignoranţei şi un obiect al cercetării fructuoase. Precum aşa-numitele “organe vestigiale” ale omului, odată considerate ca dovezi ale evoluţiei, sunt astăzi cunoscute ca avînd funcţii specifice, şi ADN-ul rezidual şi pseudogenele sunt foarte probabil folositoare în mod specific organismului, chiar dacă acele funcţii au fost sau nu descoperite încă de oamenii de ştiinţă.
În cel mai bun caz, acest tip de dovezi este strict circumstanţial şi poate fi explicat la fel de bine în termenii unei creaţii primordiale suplimentată în unele cazuri de o deteriorare ulterioară, aşa cum ne şi aşteptam conform modelului creaţionist. Adevărata problemă este, aşa cum s-a amintit anterior, dacă există vreo dovadă observabilă a faptului că evoluţia are loc acum sau a avut vreodată loc în trecut. Aşa cum am văzut, chiar şi evoluţioniştii sunt nevoiţi să recunoscă faptul că acest tip de dovadă ştiinţifică reală pentru evoluţie nu există.
O bună întrebare este: De ce toate schimbările observabile sunt orizontale şi minore (aşa-numita microevoluţie) sau regresive către deterioare şi extincţie? Răspunsul pare a fi de găsit în legile universal aplicabile ale ştiinţei termodinamicii.
Source LinkViews: 2
