CREDINŢA – O FORŢĂ REVOLUŢIONARĂ

  Muhammed Al-Ghazali   O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor necesar din care se revarsă forţa pentru faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său astfel încât, dacă nu […]

 

Muhammed Al-Ghazali

 

O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor necesar din care se revarsă forţa pentru faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său astfel încât, dacă nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul propus, nu ezită să-şi bea partea din cupa morţii.

Când credinţa se strecoară în inima omului şi prinde în ea rădăcini adânci, scoate la iveală doar astfel de rezultate. Ea umple inima şi mintea omului cu o asemenea forţă ce acoperă şi influenţează toate celelalte trăsături ale lui. Dacă îşi deschide gura, vorbeşte cu încredere şi siguranţă. Când începe un lucru, îl face cu interes deplin şi sinceritate. Dacă porneşte într-o călătorie, destinaţia se află înaintea ochilor săi. Dacă se bucură de judecată dreaptă, atunci şi lumea inimii este locuită de entuziasm şi curaj nestăvilit. Ezitarea nu-şi găseşte loc în inima sa şi nici vitejiile nu-l urnesc din calea sa, nici nu-l abat de la ţinta pe care şi-a propus-o. Nu este de mirare dacă se adresează tututor precum a zis un poet Urdu: „Vino-ncoace, o, tiranule! Să ne încercăm măiestria, / Tu încearcă-ţi săgeata, eu îmi voi încerca ficatul (curajul)”. Şi îi provoacă pe ceilalţi, atfel:

Lucraţi voi după atitudinea voastră şi voi lucra eu [după atitudinea mea] şi [curând] veţi afla voi / asupra cui va veni chinul care îl înjoseşte şi asupra cui se va coborî osânda veşnică!
[Az-Zumar 39:39, 40]

Acest accent provocator, acest spirit independent în fapte şi acţiuni, această încredere de sine în înţelegerea adevărului şi tradiţiei sunt calităţi ce-l desemnează drept o persoană marcantă în viaţă. El îi tratează pe oameni în lumina faptelor văzute şi trăite de el. Dacă îi află pe oameni procedând cu dreptate şi sinceritate, el îşi întinde mâna pentru cooperare, iar dacă îi vede că fac greşeli, se retrage şi îşi menţine conştiinţa vie şi trează.

Trimisul lui Allah a spus: „Fiecare dintre voi va trebui să înceteze să umble cu orice călător. Să nu spună că se află alături de ceilalţi şi dacă ceilalţi fac fapte bune, atunci face şi el la fel, iar dacă ceilalţi fac fapte rele, atunci şi el li se alătură. Să vă pregătiţi să cooperaţi cu ei dacă fac fapte cinstite şi să vă feriţi dacă fac fapte josnice”. (consemnat de Tirmizi)

Însă cel slab devine sclavul tradiţiilor şi obieceiurilor comune. Comportamentul unui astfel de om este condus de lucrurile care sunt comune societăţii. Dacă aceste obieceiuri şi practici sunt greşite şi instructive, atunci el cară povara necazurilor acestei lumi şi a celei ce va să vină.

Numeroase feluri de inovaţii au devenit obişnuite printre oameni, cu ocazia sărbătorilor sau doliului. Ei acordă mai multă atenţie acestor fapte inovatoare decât realităţile religiei.

credintaUn drept-credincios nu manifestă însă nici un interes faţă de astfel de lucruri care, din perspectivă religioasă, nu sunt susţinute de nici o dovadă. El întâmpină împotrivire şi dificultăţi dacă se opune obieciurilor populare şi tradiţionale, dar este evident că nu trebuie să-i pese de părerea nimănui, în ceea ce priveşte lucrările lui Allah. El trebuie să-şi atingă idealul. Săgeţile criticii şi înţepăturile limbii nu-i pot sta în cale.

Minciuna, care uneori este „succes”, este ulterior manevrată de indivizi puternici ce apoi distrug statutul şi rangul. Nici aceasta nu poate rezista multă vreme cu ajutorul şi sprijinul aliaţilor ei, fiindcă mulţi duşmani care astăzi o îmbrăţişează, fiind înşelaţi de minciună, mâine vor deveni suporteri ai celorlalţi duşmani. Ei le aprobă ţintele şi obiectivele, după ce le află caracterul şi îşi promit sprijinul după ostilităţi puternice şi duşmănoase.

Ibn Abbas a povestiti că Trimisul lui Allah a zis: „Allah nu este mulţumit de cel ce a căutat să facă pe plac oamenilor, nemulţumindu-L pe El, iar acei oameni sunt şi ei nemulţumiţi, deoarece au făcut pe plac celui ce şi-a atras nemulţumirea lui Allah. Allah este mulţumit de cel ce, nemulţumindu-i pe oameni, i-a făcut Lui pe plac şi i-a făcut acestuia vorbirea minunată şi faptele frumoase în ochii celorlalţi”. (consemnat de At-Tabarani).

Un musulman trebuie să se ţină pe lângă ceea ce el crede că este adevărat şi să nu ia în seamă insultele, bătaia de jos şi necazurile cu care se confruntă. El trebuie să adopte un comportament care să-i permită întotdeauna să încerce să obţină răsplata (sewab) de la Allah. Dacă aceia care cred în superstiţii şi lucruri absurde îşi bat joc şi râd de cei credincioşi, atunci un drept-credincios trebuie să fie puternic şi să-şi apere drepturile cu hotărâre.

Iar când te văd, nu te iau ei decât în derâdere: Acesta este cel pe care l-a trimis Allah ca Trimis? / Puţin a lipsit să ne ducă pe noi în rătăcire de la zeii noştri, dacă noi nu ne-am fi ţinut de ei cu statornicie! Însă ei vor şti, când vor vedea chinul, cine este mai rătăcit de la drum. [Al-Furqan 25:41, 42]

Fără îndoială, un musulman trebuie să simtă în personalitatea lui, forţa credinţei, iar, în mintea sa, apăsarea şi teama credinţei. Dacă lucrurile din jurul său nu-l influenţează, atunci el este precum o stâncă ce nu tremură sub biciuirea valurilor mării. Ce rău pot face oamenilor aceştia unuia care simte în inima sa, forţa credinţei şi încrederii, iar în virtutea legăturii cu Domnul său şi a statorniciei în religia sa, simte înlăuntrul său o nouă hotărâre şi un curaj proaspăt? Chiar dacă toţi aceştia se reped şi-l atacă, nu vor fi în stare să-i facă nici un rău.

Ibn Abbas povesteşte că odată călărea în urma Profetului . Acesta a zis: „O, Copile! Adu-ţi aminte de Allah şi El va avea grijă de tine. Adu-ţi aminte de Allah, pe El îi vei afla pretutindeni. Recunoaşte dreptul lui Allah, la bunăstarea ta şi El te va recunoaşte că eşti la ananghie. Dacă ai nevoie de ceva, cere lui Allah. Dacă îţi trebuie ajutor, caută ajutorul lui Allah, căci nimeni nu te va putea ajuta dacă Allah nu îngăduie să fii ajutat şi ei nu vor avea nici o putere. Şi dacă alţii vor să-ţi facă rău, însă Allah nu a hotărât acest lucru pentru tine, ei nu-ţi vor putea atinge nici măcar un fir de păr din cap. Cerneala de pe condei s-a uscat şi filele au fost adunate.”

Forţa unui musulman îşi trage seva din credinţa pe care o nutreşte în Unicitatea lui Allah. Deopotrivă, celelalte calităţi îl împiedică să accepte vreo ocară sau insultă în lumina aceasta, fiindcă un musulman este respectat şi i se acordă un rang înalt pe baza legăturii sale cu cerurile. În propria sferă de credinţă, el are forţa unei întregi comunităţi. Acestea sunt cuvintele lui Allah, ce vorbesc pentru el:

Spune: Oare să-mi iau eu alt aliat decât Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului? El este Cel Mare care îi hrăneşte [pe toţi] şi căruia nu I se dă hrană”. „Spune: Mi s-a poruncit mie să fiu primul care primeşte Islamul! Şi să nu fii dintre politeişti!
[Al-An`am 6:14]

 

_______

Caracterul Musulmanului, Muhammed Al-Ghazali, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010

Source Link

Views: 1

REVELAŢIA SI TIMPURILE SALE

  Stim că trimişii transmit vorbele, poruncile şi prohibiţiile lui Allah, precum şi celelalte lucruri pe care El îi însărcinează să le comunice. Dar care este mijlocul pe care Allah l-a ales pentru a le transmite lor toate acestea? Aceasta este revelaţia (wahi). Iar wahi în limba arabă înseamnă transmiterea unui mesaj în taină şi […]

art mic REVELAŢIA SI TIMPURILE SALE

 

Stim că trimişii transmit vorbele, poruncile şi prohibiţiile lui Allah, precum şi celelalte lucruri pe care El îi însărcinează să le comunice. Dar care este mijlocul pe care Allah l-a ales pentru a le transmite lor toate acestea? Aceasta este revelaţia (wahi). Iar wahi în limba arabă înseamnă transmiterea unui mesaj în taină şi repede. De aceea, sunt numite prin cuvântul wahi: gestul, semnul făcut în grabă, vorba rostită în şoaptă, scrierea, transmiterea unui sens în sufletul cuiva, inspiraţia – fie prin instinct, fie prin lumina divină şi viziunea bună, limpede. Toate aceste fenomene sunt denumite în limba arabă prin termenul wahi. Întâlnim cuvântul wahi, folosit de Allah cu sensul lui lingvistic, ca în următoarele situaţii.

Allah Preaputernicul şi Preaînaltul a grăit:

“şi [iată ce] le-a revelat Domnul tău albinelor: “Faceţi-vă case în munţi, în pomi şi în ceea ce ei făuresc!” (16 : 68). şi a mai grăit Allah Preaînaltul: “şeitanii îi vor ispiti pe aliaţii lor să se certe cu voi. De le veţi da ascultare, veţi fi şi voi politeişti” (Al-An`am 6 : 121).

În sens juridic şi religios, însă, prin wahi se are în vedere transmiterea de către Allah a unor cuvinte sau a unui sens unuia dintre trimişii sau profeţii Săi, astfel încât profetul sau trimisul să dobândească informaţia exactă şi pe care i-o transmite Allah.

În felul acesta, wahi, ca termen de legislaţie religioasă, include câteva elemente:
– primul element: constă în transmiterea (unui mesaj) de către Allah Atoateştiutorul;
– al doilea element: profetul sau trimisul primeşte această ştiinţă divină, concentrându-şi gândurile şi sentimentele asupra informaţiei care i se transmite, fără ca voinţa şi opţiunea sa să poată interveni în conţinutul a ceea ce i se transmite sau în rostirea a ceea ce i se transmite, dacă ceea ce i se revelează este rostit;
– al treilea element: cuvintele sau sensul, care se transmit prin revelaţie ocupă în sufletul profetului sau trimisului poziţia de ştiinţă adevărată şi exactă primită de la Allah, fără ca în sufletul său să existe vreun fel de ezitare sau îndoială în această privinţă;
– al patrulea element: fenomenul revelaţiei este o lege divină graţie căreia toţi profeţii şi trimişii receptează informaţia care li se transmite.

Să citim vorbele lui Allah Preaînaltul care se adresează lui Muhammad:

“Noi ţi-am revelat ţie după cum am revelat şi lui Noe şi profeţilor de după el, precum Le-am revelat şi lui Avraam, Ismail, Isaac, Iacob şi seminţiilor şi lui Isus, Iov şi lui Iona, Aaron şi lui Solomon, şi i-am dat lui David psalmii.” (An-Nisaa’ 4 : 163).

Sau să citim descrierea rostirii Coranului de către profetul Muhammad:

“Nu rosteşte nimic după pofta lui! / El [Coranul] nu este decât o revelaţie trimisă” (An-Najm 53 : 3-4).

Și a grăit Allah Preaînaltul, înfăţişând lipsirea voinţei Profetului sau a opţiunii sale de conţinut sau de rostire a ceea ce i se transmite lui prin revelaţie:

«şi când li se citesc lor versetele Noastre desluşite, zic aceia care nu nădăjduiesc în întâlnirea cu Noi: “Adu un alt Coran decât acesta!” sau “Schimbă-l!”. Spune: “Nu am eu căderea să-l schimb cu de la mine putere! Eu nu fac decât să urmez ceea ce îmi este revelat. Eu mă tem, dacă mă răzvrătesc împotriva Stăpânului meu, de osânda unei Zile cumplite!”» (Yunus 10 : 15).

Și a mai grăit Allah, înfăţişând revelaţia trimisă de El îngerilor:

«[Aduceţi-vă aminte] când Domnul tău le-a revelat îngerilor: “Eu sunt cu voi! Întăriţi-i, aşadar, pe cei care cred! Eu voi arunca spaimă în inimile celor care nu cred!”» (Al-Anfal 8 : 12).

Și a grăit Allah în legătură cu arhanghelul Gavriil – pacea asupra lui! – :

“şi i-a revelat Robului Său ceea ce i-a fost revelat” (An-Najm 53 : 10),

adică Allah i-a revelat robului Său Gavriil – îngerul cel credincios al revelaţiei – aceeaşi revelaţie pe care Gavriil a transmis-o lui Muhammad.

În aceste texte din Coranul cel glorios şi în altele, Coranul face următoarele precizări:
1. Allah este cel care revelează;
2. oamenii cărora li se transmite revelaţia sunt aleşi pentru profeţie;
3. modalitatea de informare divină a îngerilor sau a oamenilor este revelaţia;
4. fenomenul revelaţiei este simţit ca atare de către toţi profeţii şi trimişii şi că prin intermediul ei primesc mesajele divine, fără ca Muhammed – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască! – să fie nou în această privinţă;
5. ceea ce se transmite pot fi cuvinte rostite sau scrise sau sensuri care pot fi exprimate în cuvinte de către profet şi că voinţa celui ales pentru a i se transmite revelaţia nu se poate ingera în conţinutul sau rostirea revelaţiei care i se transmite.

Source Link

Views: 5

CE ESTE ISLAMUL?

  În societățile occidentale, Islamul este judecat prin raportare la actele disperate ale unor grupuri de oameni. Această manieră de a analiza o religie nu este una obiectivă; astfel, dimpotrivă, se urmăreşte distorsionarea adevăratului în‏ţeles al Islamului. Dacă această perspectivă ar fi corectă, atunci, aplicată creştinătăţii, ce concluzii am putea trage, gândindu-ne la molestarea copiilor […]

 

asfintit minarete CE ESTE ISLAMUL?În societățile occidentale, Islamul este judecat prin raportare la actele disperate ale unor grupuri de oameni. Această manieră de a analiza o religie nu este una obiectivă; astfel, dimpotrivă, se urmăreşte distorsionarea adevăratului în‏ţeles al Islamului. Dacă această perspectivă ar fi corectă, atunci, aplicată creştinătăţii, ce concluzii am putea trage, gândindu-ne la molestarea copiilor şi la homosexualitate? Haideţ‏i să renunţ‏ăm la punctele de vedere propagandistice asupra Islamului! Şi unde putem găsi Islamul mai bine ilustrat decât direct la sursă, adică în Sfântul Qur’an şi Sunnah – tradiţ‏ia profetică? Pentru cineva interesat sincer de adevăr nu există altă cale.

Cuvântul „Islam“ provine din rădăcina „selam“ din limba arabă, care înseamnă „pace“. În limba arabă, ca în orice limbă semitică, pentru a decela rădăcina unui cuvânt trebuie să extragem din el consoanele conform ordinii lor în cuvânt. Înveşmântarea cu vocale sau cu litere mazida (un fel de sufixe şi prefixe) stă la baza tuturor formelor verbale şi a substantivelor derivate. Cu ajutorul diverselor sensuri obţinute, putem distinge, într-un mod foarte precis, rădăcina, în cazul de faţă – SLM. „Islam” reprezintă denumirea acţiunii ce are drept complement pe „muslim“, al cărui verb „aslama“ provine de la rădăcina SLM, ale cărei derivate gravitează toate în jurul cuvântului „pace”:

salam – pace, salut;

silm – stare de pace;

sallama – a saluta, a împăciui, a admite un argument, a se preda (unor convingeri, unei situaţii etc.);

salima – a fi vindecat, a scăpa (de boală, de duşman, de chinurile Iadului etc.);

istaslema – a se preda, a capitula;

aslama –  tranzitiv: a da ceva din toată inima, dintr-un sentiment de adorare, veneraţie, recunoştinţă;

– intranzitiv: a fi pătruns de pace, de pacea lui Dumnezeu.

Islamul este religia care vizează obţ‏inerea păcii prin supunerea faţ‏ă de voin‏ţa divină.  Simpla analiză lingvistică ne descoperă natura acestei religii.  E bine să notăm că acţ‏iunile unui individ sau ale unui mic grup de indivizi nu reprezintă neapărat credinţ‏a unui anumit segment social, iar religia nu poate fi făcută responsabilă de astfel de acţiuni.

Esenţ‏a Islamului o reprezintă acceptarea şi supunerea în faţ‏a lui Allah Preaînaltul, Creatorul şi acceptarea lui Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) drept Trimis al Său.

Source Link

Views: 4