Islamul și persoanele cu dizabilități

Yusuf Al-Qaradawi   Viața omului este plină de greutăți și suferință. În acest sens, Allah a grăit: Nu l-am creat pe om dintr-o picătură de amestecuri, ca să-l încercăm (…)? Al-Insan 76:2 Când omul privește la aceste suferințe și nenorociri ca la încercări din partea lui Allah Preaînaltul de a vedea adevăratele lui culori, el […]

Yusuf Al-Qaradawi

Viața omului este plină de greutăți și suferință. În acest sens, Allah a grăit:

Nu l-am creat pe om dintr-o picătură de amestecuri, ca să-l încercăm (…)?

Al-Insan 76:2

Când omul privește la aceste suferințe și nenorociri ca la încercări din partea lui Allah Preaînaltul de a vedea adevăratele lui culori, el va înțelege că dincolo de aceste încercări există o înțelepciune divină măreață. Aceasta este, cu siguranță, o realitate absolută, chiar dacă noi o conștientizăm sau nu.

Vorbim de un mare lucru că atunci când Atotputernicul  Allah privează o persoană de o anumită abilitate sau de un anume dar, compensează prin binecuvântarea lui cu un alt dar prin care îi întrece pe alții. Astfel, vedem că acei oameni care au o dizabilitate de vedere, au un auz foarte fin și pot auzi zgomote și mișcări foarte încete din jurul lor. Ei sunt dăruiți cu excelența în multe alte abilități pentru a compensa imperfecțiunea lor.

Dacă o persoană privește astfel lucrurile, el își va găsi cu siguranță liniștea și va fi mulțumit cu încercarea dată lui de Allah. Fiecare persoană ar trebui să realizeze că nu va putea schimba inabilitatea lui sau fugi de destinul scris lui de Allah, astfel că el ar trebui să încerce să facă tot ce-i stă în putință pentru a își îmbunătăți viața, pentru a își depăși condiția și a transforma această „lămâie” acră în miere dulce.

Această dizabilitate ar trebui să fie o motivație de creativitate și excelență în orice domeniu al vieții. O persoană cu dizabilități ar trebui să facă din condiția sa un imbold pentru sine pentru a deveni un membru proeminent în societate.

Cum să învingi dizabilitatea?

Devino un membru activ în societate!

Pentru a deveni un membru activ în societate, o persoană cu dizabilități trebuie să fie foarte conștientă de împrejurări, dar și de natura dizabilității sale. Pe lângă aceasta, este o îndatorire a societății să ofere o mână de ajutor acestei categorii de oameni.

Istoria islamică este o sursă pentru foarte multe exemple de oameni care, deși aveau diverse dizabilități, ocupau poziții excelente și un rang proeminent în societate. `Atta’ ibn Abi Rabah, cunoscut ca o persoană de culoare, șchioapă și paralizată, era Marele Muftiu al Meccăi. El a fost distins cu aprecierile lui `Abdul-Malik ibn Marawan, califul acelor vremuri, iar la baza acestui fapt prestigios au stat cunoștințele sale vaste.

De asemenea, cunoaștem istorisirea marelui companion `Amr ibn Al-Jamuh care avea, de asemenea, o dizabilitate de mers. Când a vrut să participe la jihad, cei patru fii ai săi i-au spus: „Tu ai o scuză să rămâi acasă, pentru că ești bătrânși ai și o dizabilitate.” Însă el, cu credință și încredere deplină în Allah, el le-a spus: „Ba nu, pentru că eu sper să pășesc în Paradis cu piciorul meu șchiop.” Vorbind despre aceasta, Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Lăsați-l! El este un om care vrea martiriul.”

Atotputernicul Allah îi îndrumă pe toți musulmanii să nu îi lase izolați pe cei cu dizabilități pentru ca nu cumva ei să cadă într-un fel de disperare și indispoziție fizică. Ei ar trebui primiți bine în societatea deschisă și să fie tratați în cel mai bun mod.

Îndatorirea societății față de persoanele cu dizabilități

Este o îndatorire a întregii societăți să înființeze școli pentru acele persoane și să le asigure siguranța pentru ca ei să devină membrii buni în societate, astfel încât să fie folositori sieși, dar și familiilor lor. În Occident li se acordă o mare grijă persoanelor cu dizabilități.

Este responsabilitatea noastră, a musulmanilor, să punem umărul la responsabilitatea de a manifesta grijă maximă față de aceste persoane, deoarece, conform învățăturilor religiei noastre, aceste persoane reprezintă surse de milostenie divină și binecuvântări revărsate asupra noastră acum și mai apoi. Ei sunt cei slabi de dragul cărora suntem sprijiniți și făcuți învingători.

În următorul  hadith Profetul nostru (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a spus: „Vi se oferă sprijin și izbândă pentru virtutea acelora slabi dintre voi.” (Abu Dawud)

Dacă nemusulmanii manifestă milă și grijă față de persoanele cu dizabilități motivați de sentimente legate de umanitate, noi, musulmanii, ar trebui să facă această motivați atât de sentimente de umanitate, dar și religioase. În Islam ni se poruncește să manifestăm îndurare față de tot ce este în această lume. Să ne amintim de aceste cuvinte ale Profetului:

„Manifestați milă față de cei de pe pământ, pentru ca Cel care este în Ceruri (Allah) să ăși reverse mila asupra voastră!” (At-Tirmidhi)

sursa: new-muslims.info

Source Link

Views: 3

Compasiune si mila

  Adnan Oktar   În contextul atmosferei tensionate, generate de atacurile teroriste, este de înţeles de ce jihad-ul este considerat drept unul dintre stâlpii de bază ai Islamului.   Oricum, este departe de adevăr. Islamul nu s-a consacrat şi nici nu s-a dedicat războiului, iar printre cei cinci stâlpi de bază ai credinţei nu-l regăsim […]

 

Adnan Oktar

 

În contextul atmosferei tensionate, generate de atacurile teroriste, este de înţeles de ce jihad-ul este considerat drept unul dintre stâlpii de bază ai Islamului.

 

Oricum, este departe de adevăr. Islamul nu s-a consacrat şi nici nu s-a dedicat războiului, iar printre cei cinci stâlpi de bază ai credinţei nu-l regăsim pe acela al războiului.

 

Dimpotrivă, Coranul pune accent pe compasiune, bunăvoinţă, dreptate şi înţelepciune.

 

Mila şi compasiunea sunt temele centrale in Islam, aşa cum ar  trebui să fie de la sine înţeles dat fiind că fiecare capitol din Coran începe cu:

 

„În numele lui Allah, Cel mai Milostiv, Îndurător!”.

 

Într-o relatare, profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) spune:

 

„Celui care este milostiv i se arată milă din partea Milostivului (Allah). Arătaţi milă celor de pe pământ şi veţi avea milă din partea Celui din Ceruri (Allah)!”.

 

În Coran aflăm că profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost trimis lumii ca o mare binecuvântare (Coran 21:107), ceea ce el însuşi a mărturisit atunci când a refuzat să blesteme un trib războinic:

 

„Nu am fost trimis să blestem; am fost trimis ca binecuvântare pentru voi”.

 

compassionÎntr-adevăr, în centrul Islamului se află compasiunea şi milostenia. Relatarea profetică de mai sus a constituit una dintre primele tradiţii, tocmai pentru că ea prezenta două aspecte esenţiale în Islam: mila şi compasiunea. Învăţaţii musulmani au spus că, în orice situaţie, musulmanul trebuie să dea dovadă de înţelepciune, dreptate şi milă – orice alt lucru lipsit de unul dintre aceste trei principii nu aparţine legii islamice.

 

Un musulman nu poate fi considerat a fi milostiv în timp ce în jurul lui există suferinţă şi nedreptate. Din acest motiv, Islamul le cere credincioşilor să fie preocupaţi, să aibă grijă de  cei din jur, aceasta fiind o componentă integrală a credinţei.

 

Preocuparea pentru aproapele tău (indiferent dacă este musulman sau nu) este atât de importantă, încât profetul Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) obişnuia să spună că, dacă o persoană rămâne înfometată într-o anumită zonă, niciun înger nu va coborî în acel ţinut până când omul respectiv nu este hrănit.

 

 

 

_________________________

sursa: Asociatia Musulmanilor din Romania

Source Link

Views: 4

Dragostea pentru Dumnezeu – 1

  F. Gulen   În aceste vremi sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am […]

 

F. Gulen

 

În aceste vremi sumbre şi lipsite de speranţă, când inimile noastre se văd cotropite de duşmănie, când sufletele ne sunt bolnave, când ura şi confruntarea scapă de sub control, este limpede că avem nevoie de dragoste şi de compasiune aşa cum avem nevoie de aer şi de apă. Pare că am uitat ce este dragostea. Iar compasiunea este un cuvânt rar folosit. Nu avem compasiune unul pentru celălalt şi nici dragoste de oameni. Mila ni s-a împuţinat, inimile ne sunt de cremene şi orizontul, negru de duşmănie. Iată de ce vedem totul şi îi vedem pe toţi în culori sumbre. Sunt pretutindeni în lume tirani care urăsc toleranţa. Sunt oameni nenumăraţi care resping dialogul. Cei mai mulţi dintre noi nu facem decât să se războim şi să ne ponegrim unul pe altul cu tot soiul de minciuni. Ne exprimăm cu colţii, cu ghiarele şi prin cuvinte cu iz de sânge.[1]

Între oameni şi între popoare există o ruptură înfricoşătoare. Începem orice propoziţie cu Noi, Voi şi Ceilalţi. Ura nu ni se potoleşte şi nu se risipeşte niciodată. Ne încheiem odioasele certuri arătând clar că le vom lua curând de la capăt, păstrând în noi resentimente care vor duce la noi tensiuni. Ne ţinem la distanţă unul pe celălalt, şi această distanţă sau dezbinare se vede în tot ceea ce facem. Ca un şir de mătănii rupt, stăm bob aici şi bob acolo. Ne producem mai multă suferinţă unul altuia decât necredincioşii.

De fapt, l-am părăsit pe Allah, iar El ne-a alungat. Pentru că nu am ştiut să credem în El şi să-L iubim aşa cum ne-a cerut, ne-a scos din inimi dragostea. Acum, în abisul piepturilor noastre în care suntem condamnaţi să tânjim după El, nu facem decât să rostim bălmăjelile egoiste Eu şi Tu, să ne numim unul pe altul reacţionar sau fanatic, să ne gândim cum să ne biruim mai uşor unul pe altul. E ca şi cum am fi fost blestemaţi, ca şi cum ni s-ar fi luat putinţa de a iubi şi de a fi iubiţi, şi tânjim mereu după milă, compasiune şi fericire. Nu L-am iubit şi El ne-a luat dragostea înapoi. Oricât am aştepta, Allah ne va face să ne iubim unul pe altul numai dacă ne întoarcem la El şi la dragostea Lui. Suntem totuşi departe de izvorul dragostei. Căile pe care păşim nu duc nicidecum către El. Din contră, ne îndepărtează de El şi mai mult. Sufletele noastre, care primeau noiane de dragoste, nu mai primesc acum nimic. Inimile ne sunt acum deşerturi de uscăciune, peşteri ale lumilor noastre interioare, vizuini de fiare. Dragostea pentru Allah este singura noastră vindecare.

dragostea de DumnezeuDragostea pentru Allah este esenţa a toate, şi este cel mai limpede şi cel mai curat izvor al dragostei în deplinătatea sa. Compasiunea şi dragostea curg în inimile noastre de la El. Orice relaţie umană se dezvoltă din relaţia noastră cu El. Dragostea pentru Allah este religia noastră, este credinţa noastră, este sufletul din trupul nostru material. Trăiam în vremea când purtam această dragoste. Dacă vrem să trăim şi azi, nu o putem face decât prin El. Dragostea Lui este esenţa existenţei, iar sfârşitul o transformare prin care această dragoste divină ia chipul Paradisului. Tot ce a creat Allah se întemeiază pe dragoste, şi întreaga relaţie dintre Creator şi creaţia Sa izvorăşte din plăcerea sacră de a fi iubit.

Sufletul este sfera de manifestare a dragostei. În ce parte ni l-am îndrepta, el se aşează mereu cu faţa către Allah. Simţim din plin suferinţa dezorientării şi pierderii în multiplicitate, în locul regăsirii în Unicitatea lui Allah[2]. Dacă vom şti să legăm orice altă dragoste am avea de dragostea pentru Allah, înţelegând astfel adevăratul sens al dragostei, vom ştii să nu o risipim şi să nu-I facem lui Allah părtaşi. Vom păşi atunci pe drumul adevărat, cu dragostea noastră şi simţământul legăturii cu întreaga fiinţă.

Idolatrii îşi adorau idolii pentru că străbunii lor îi adoraseră mai înainte. Dar Allah este Multiubit şi adorat pentru că este Allah. Puterea şi Măreţia Lui ne cere să-I fim robi. Îl adorăm pe Allah pentru a-I arăta dragostea noastră pentru El, a-I mulţumi pentru izbânzile noastre şi a da glas iubirii, legăturii şi apropierii noastre de El.

Dragostea lumească vede motive de a iubi în frumuseţe, perfecţiune, formă, armonie exterioară, măreţie, putere, poziţie, statut, prosperitate, familie, străbuni etc. Oamenii cad uneori în greşeala de a-I face lui Allah părtaşi. Aceasta din cauza dragostei excesive pe care o au pentru astfel de obiecte ale iubirii, ceea ce explică şi existenţa idolatriei. Asemenea oameni sunt atraşi de frumuseţea unei feţe sau a unui trup, sau de un anumit fel de a se purta, aplaudă perfecţiunea, cad în extaz în faţa splendorii şi măreţiei, sacrificându-şi umanitatea şi libertatea de dragul bogăţiei şi puterii, şi linguşind din setea de a dobândi o anumită poziţie socială sau statut. Împărţindu-şi astfel dragostea şi afecţiunea unor nevolnice obiecte, nu numai că irosesc emoţii menite a fi simţite pentru Cel cu adevărat Îmbelşugat şi Atotputernic, dar şi trăiesc mai multe morţi, atunci când dragostea nu le este împărtăşită şi când obiectul dragostei lor nu le este credincios.

Credincioşii, pe de altă parte, Îl iubesc pe Allah de la început şi îi iubesc pe ceilalţi prin dragostea pe care o au pentru El. Din recunoştinţă pentru manifestarea şi binecuvântările Celui Drept, ei se aproprie de orice om şi de orice lucru arătându-şi dragostea şi preţuind totul în Numele Lui.

Cu adevărat, dragostea pentru orice în afara lui Allah este inutilă, lipsită de speranţă, şovăielnică şi nerodnică. Mai presus de orice, credinciosul trebuie să-L iubească pe El şi să simtă afecţiune pentru orice altceva considerând totul ca fiind o diversitate de manifestări şi reflexii ale Numelor şi Atributelor Lui Divine. Oamenii trebuie să primească orice lucru cu admiraţie şi însufleţire, şi de fiecare dată să-şi spună „Este tot de la El”, şi să simtă comuniunea cu Cel Iubit. Dar pentru aceasta avem nevoie de oameni puri şi virtuoşi care pot citi versetele lui Allah în faţa semenilor lor. Într-adevăr, pentru cine ştie să descifreze, întreaga creaţie este o oglindă strălucitoare şi o elegie scrisă în versuri minunate. Şi, mai presus de orice, este faţa umană care reflectă taina Îndurării.

Cel Preadrept te-a făcut ca o oglidă a Lui,
Ca o oglindă a Unicităţii Sale.
Hakani[3]

Cât de pline de înţeles sunt versurile acestea; ne arată nu numai ce suntem dar şi scot în evidenţă realitatea. Dacă omul este oglinda misterioasă a Frumuseţii ascunse, cum de altfel şi este, atunci omul trebuie să-şi îndrepte ochii inimii către El în aşteptarea manifestărilor Sale, în aşteptarea adierilor care îl vor purta către lăcaşurile dragostei celei mai adânci. Pentru a-I fi Lui bine mulţumitor şi pentru a-I deveni astfel bine plăcut, omul trebuie să întrebuinţeze tot ceea ce-i stă la îndemână pe drumul care duce spre apropierea de Allah. Inima trebuie să îi fie ca o cheie care se suceşte şi se răsuceşte neîncetat în lacătul Comorii Ascunse. Asfel, dacă Solomon este dragostea şi inima este tronul lui, sultanul va urca pe tron negreşit, mai devreme sau mai târziu.

Odată ce Solomon a urcat pe tron, cu alte cuvinte odată ce dragostea se întâlneşte cu inima, oamenii se gândesc mereu la El, vorbesc cu El în lumea lor interioară şi gustă din binecuvântările Lui în mod deschis şi explicit, prin apa pe care o sorb, hrana cu care se hrănesc şi aerul pe care îl respiră. Mai mult, simt căldura pe care o dă apropierea de El  în tot ceea ce fac. Sentimentul de apropiere şi de dragoste se adânceşte, şi inimile li se aprind ca nişte vâlvătăi. Uneori îşi simt inimile mistuite de focul dragostei, dar nu se plâng şi nici nu-i stingheresc pe ceilalţi cu suspinele lor. Văd în aceasta un dar de la El. Ard ca nişte vetre, dar fără fum şi fără flacără. În puritatea lor, îşi ţin toată bucuria şi toată dragostea pentru Allah înlăuntrul fiinţei lor, şi nu-şi dezvăluie secretul unor oameni poate nechibzuiţi.

Această cale este deschisă pentru orişicine. Dar cel care purcede pe ea trebuie să fie hotărât şi sincer. Credincioşii înţeleg că toată frumuseţea, perfecţiunea, măreţia, valoarea, splendoarea sunt ale lui Allah, îşi întorc faţa către Allah cu toată ardoarea, dragostea şi afecţiunea pe care acestea le trezesc în ei şi Îl iubesc pe Allah cu o dragoste pe măsura Fiinţei Sale Sublime. Acest fel de dragoste, dacă nu chiar pasiune, este pentru El şi, într-un mod unitar, este izvorul dragostei omeneşti şi al dorinţei. O inimă statornică în unitate şi susţinută de principiile islamice nu va cunoaşte niciodată rătăcirea şi, cu atât mai puţin, meandrele dragostei. Credincioşii Îl iubesc pe Allah pentru că El este Allah şi dragostea lor pentru Allah nu porneşte din nici un fel de considerente lumeşti sau nelumeşti. Ei filtrează apele izvorului de dragoste pentru Allah şi apele cascadei de dorinţă de Allah prin Coranul cel Sfânt şi principiile spiritului celui mai înalt[4]. Le folosesc şi ca bariere în drumul pe care păşesc cu imperfecţiune umană. Chiar şi când sunt cu totul mistuiţi de focul dragostei, acţioneaza corect şi fără greşeală. Dragostea lor pentru Allah nu este niciodată umbrită de prezumţie. Îl privesc pe Allah ca pe Adevăratul Stăpân şi Protector a tot şi a toate, cunoscut nouă prin Numele şi Atributele Sale Divine, şi Îl iubesc pe Allah din toată inima, cu o dragoste curată, sacră şi deferentă.

 

Source Link

Views: 0