Tag: credinta

Profetul Muhammad s.a.s. – 2

Profetul Muhammad s.a.s. – 2

Khurram Murad

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la Mekka

Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a fost numai un om înţelept, corect şi milos, onorat şi respectat, ci şi o fiinţă spirituală, profund meditativă.

Apropiindu-se de vârsta de 40 de ani, el a început să petreacă din ce în ce mai mult timp, uneori mai multe zile la rând, retras în meditaţie, adorare şi rugăciune în Peştera Hira din Jabal anNur.

Acela a fost locul în care într-o noapte, înainte de zorii zilei, în ultima parte a lunii Ramadan, luna de post pentru musulmani, îngerul Gibril a apărut înaintea lui în chip de om şi i-a spus: „Citeşte!”, iar Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a răspuns: „Eu nu ştiu să citesc”, după care − continuă relatarea − „îngerul Gibril m-a copleşit cu îmbrăţişarea sa până ce nu am mai putut suporta. Apoi, el m-a lăsat şi a spus: «Citeşte!». Din nou am spus: «Eu nu ştiu să citesc». A treia oară, după ce m-a eliberat din îmbrăţişarea sa, îngerul a spus:

Citeşte! În numele Domnului Tău care a creat,

Care l-a creat pe om din sânge închegat! Citeşte! Domnul

tău este Cel mai Nobil, Este Cel care l-a învăţat cu calemul,

L-a învăţat pe om ceea ce el nu a ştiut! (Al-‘Alaq 96: 1-5).

El a recitat aceste cuvinte după înger, iar, după aceea, îngerul i-a spus: «Tu eşti trimisul lui Allah!»”

3988676774_d422cdea8aÎnspăimântat de prima experienţă divină şi copleşit de imensa povară a adevărului şi mesajului, el a ieşit din peşteră tremurând şi cu inima cutremurată. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) s-a întors acasă şi i-a spus soţiei sale Khadija: „Acoperă-mă! Acoperă-mă!”. Aceasta l-a acoperit repede cu o mantie pentru a se linişti. Mai târziu, Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a povestit soţiei cele întâmplate în peştera Hira, cum a ajuns el să fie numit trimisul lui Allah.

Întâmplarea din peştera Hira, aşa cum a fost povestită de Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a fost cea mai importantă din viaţa sa.

La baza afirmaţiilor sale a fost şi va rămâne propriul său cuvânt. A fost el cu adevărat un trimis al lui Allah? A fost întradevăr real ceea ce el a văzut? Sau doar o halucinaţie? A fost el un om posedat? A exprimat el în cuvinte, precum poeţii, ideile ascunse din inima sa?

Aceste întrebări sunt puse astăzi, aşa cum au fost puse şi de către companionii lui Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în acele vremuri. Timp de 15 ani, soţia lui a fost cea care a analizat tot ceea ce se întâmpla. Ea îl cunoştea prea bine pentru a se îndoi fie şi o clipă că el ar putea spune altceva în afara adevărului. De asemenea, îi cunoştea caracterul şi de aceea l-a crezut fără nicio ezitare.

Nu doar soţia lui, Khadija, ci şi prietenul său cel mai apropiat, Abu Bakr, fiul său, Zaid, vărul său, Ali, care locuia cu el, pe scurt − toţi cei care îl cunoşteau îndeaproape pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) au crezut în onestitatea şi adevărul spuselor sale.

Khadija l-a dus pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) la vărul ei, Waraqah bin Nawfal, care era creştin şi asimilase multe învăţături din scripturile creştine.

Atât evreii, cât şi creştinii aşteptau venirea ultimului Profet, aşa cum le fusese prorocit în scripturile lor. Nu i s-a spus lui Moise însuşi (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), chiar înainte de a muri:

Eu le voi ridica Prooroc din mijlocul fraţilor lor, cum eşti tu, şi voi pune Cuvintele Mele în gura Lui…

(Deuteronomul 18: 18)?

Doar fiii lui Ismail pot fi aceşti fraţi ai fiilor lui Israel (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Cine ar putea fi misteriosul Şiloh (Împăciuitor) dacă nu Muhammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), despre care Iacob (Pacea lui Allah fie asupra sa!) prorocise cu puţin timp înainte de moartea sa, că lui îi va reveni responsabilitatea misiunii divine în „zilele de pe urmă”:

Apoi a chemat Iacob pe fii săi şi le-a spus: «Adunaţivă, ca să vă spun ce are să fie cu voi în zilele cele de apoi. Nu va lipsi sceptru din Iuda, nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, căruia i se vor supune popoarele…» (Geneza 49: 1-10).

Şi la cine altul în afară de Muhammed s-a referit Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!) când a spus:

Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi… (el) nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi… (Ioan 16: 7-14)?

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 5

PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

PĂCATUL ORIGINAR – partea 2

Muhammad ibn Abdullah Caraballo

 

pacatul originarPăcatul este o încălcare voită a Legii lui Dumnezeu sau a Legii binelui şi a răului. Responsabilitatea sau vina trebuie să cadă numai asupra persoanei care îl comite, nu şi asupra copiilor săi. Este culmea cinismului să consideri un copil păcătos la naştere. Cât de iraţional şi cu inimă de piatră poate deveni un om care crede în această dogmă se poate vedea în cazul Sfântului Augustin care a afirmat că toţi copiii care mor nebotezaţi sunt condamnaţi să ardă veşnic în Focul Iadului. Până recent, copiii nebotezaţi nu erau îngropaţi în locurile special amenajate pentru creştini, căci erau consideraţi că au murit având păcatul originar. Dacă însuşi fundamentul credinţei în ispăşire s-a dovedit a fi fals, aşa cum am văzut sprijinindu-ne pe învăţăturile lui Iisus (Pacea fie asupra sa!) şi pe raţiune, atunci suprastructura de credinţă construită pornind de la acesta trebuie să fie de asemenea falsă.

A doua parte a doctrinei creştine a ispăşirii este aceea că dreptatea lui Dumnezeu cere un preţ care trebuie plătit pentru păcatul originar şi alte păcate ale omului. Dacă Dumnezeu ar ierta un păcătos fără a-l pedepsi, ar implica negarea dreptăţii Sale. Reverendul W. Goldsack (The Atonement, p. 5) scrie în legătură cu acest subiect: „Trebuie să fie limpede ca lumina zilei pentru toţi că Dumnezeu nu Îşi poate încălca Legea: nu poate ierta un păcătos fără ca înainte să îi dea pedeapsa cuvenită. Căci dacă ar face asta, cine ar putea să spună că El este Drept şi Imparţial?”. Această viziune arată ignoranţa clară în ceea ce priveşte atributele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un simplu judecător sau rege. El este, aşa cum îl descrie Coranul − „Stăpânul Zilei Judecăţii”. El nu este doar drept, ci şi Milos, Iertător.

Dacă El găseşte ceva cu adevărat bun în om şi îl vede că se căieşte sincer, căutând să învingă răul ce se află în el, Atotputernicul Dumnezeu îi va ierta păcatele şi greşelile. La urma urmei, singurul scop corect al pedepsei este acela de a opri răul şi de a-l îndrepta pe păcătos. Pedepsirea unei persoane pentru păcatele din trecut, chiar şi după ce s-a căit, este un semn de răzbunare, nu de dreptate. Dacă El porunceşte o lege şi cere ascultare, nu este în beneficiul Său, ci în beneficiul omenirii.1 1x1 PĂCATUL ORIGINAR - partea 2

Şi dacă El îl pedepseşte pe om pentru greşelile şi păcatele sale, nu o face pentru propria-I satisfacţie sau compensaţie, aşa cum pretinde dogma creştină, ci pentru a opri răul şi a purifica păcătosul. Dumnezeu poate şi chiar iartă greşelile şi păcatele celor în care vede bunătate adevărată şi a celor care s-au îndepărtat de propriile păcate şi s-au îndreptat, fără a-i pedepsi pe ei sau pe alte persoane în locul lor. Acest lucru nu este împotriva dreptăţii lui Dumnezeu. De aceea în Sfântul Coran se spune:

Spune: «O, voi, robii Mei, care aţi întrecut măsura în defavoarea voastră, nu deznădăjduiţi în privinţa îndurării lui Allah!». Allah iartă toate păcatele. El este Iertător, Îndurător [Al-Ghafur, Ar-Rahim]. Întoarceţi-vă cu căinţă spre Domnul vostru şi supuneţi-vă Lui, înainte de a veni chinul la voi, căci apoi nu veţi mai putea fi voi mântuiţi! (Az-Zumar 39:53-54).

 

 

 

_______________

Extrase din cartea Dragostea mea pentru Iisus m-a condus către Islam, Editura Islamul AziSource Link

Views: 4

Conceptul de unicitate – partea I

 

 

Trebuie ştiut de la început că Allah este numele propriu al lui Dumnezeu în limba arabă, cel mai frumos nume al Său şi nu un nume derivat din substantivul comun «ᶝIlah – إِلَه» care însemnă «zeu» format prin articularea acestuia cu articolul arab «ال – āl» astfel încât lui Allah  să i se poată spune « zeul – الإِلَه» cel mai mare dintre alţi zei, sau să se emită judecata eronată că Allah  ar fi un zeu suprem peste ceilalți zei dintr-un panteon politeist arab; însăşi caligrama corectă a lui Allah  formată din următoarele litere ale alfabetului arab:[ ا ل لّ ٰه] contrazice această teorie atât de răspândită în explicaţiile multor analişti şi istorici ostili Islamului.

Mai trebuie ştiut că termenul «religie» comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele. (apud Rene Guenon).

Etimologia cuvântului «religie» este de provenienţă latină. După Cicero, cuvântul «religie» este format din sufixul «re» care înseamnă «din nou» şi cuvântul «legere» care înseamnă «a citi, a lectura, a culege informaţii din text scris», cu referire la doctrina care compune religia, în sensul ei actual, ea fiind la rândul ei componenta dogmei. După alţi lingvişti, «religie» provine din ataşarea sufixului «re» cuvântului «ligare» care înseamnă «a lega» făcând trimitere la legătura dintre om şi divinitate, cu trimitere la cult, cea de-a doua componentă a religiei, după sensul ei actual.. Alţii dau interpretarea că «religie» provine din latinescul «religiens» care înseamnă «a fi atent, a avea băgare de seamă», care este opusul lui «negligens» care înseamnă «a fi nepăsător, neatent», care va deveni cea de-a treia componentă a religiei, respectiv: morala. Definiţia termenului «religie» a fost făcută prin secolul 14.

Iată, deci, de ce nu se poate clasifica drept religie budismul, hinduismul, taoismul şi alte curente filosofice asemănătoare.

Prin urmare, atunci când vorbim de religie, în adevăratul ei sens, ne referim numai la iudaism, creştinism şi Islam.

Acestea sunt cele trei mari religii ale lumii, iar restul sunt doar doctrine mistice aparţinând unor civilizaţii unitare, formate pe specificul naţional: hinduismul – care este specific tradiţiei indiene, având ca limbă sanscrita şi budismul – specific civilizaţiei chineze, care este o civilizaţie de rasă, şi singura din lume de acest fel.

Mai trebuie ştiut că, citez: „civilizaţia occidentală este o civilizaţie desprinsă din cea orientală, care pe parcursul timpului a fost construită pe mentalitatea grecească transmisă prin intermediul civilizaţiei romane. Grecii au împrumutat totul de la orientali, însă modul cum au expus lucrurile o fac originală, deoarece ei au expus lucrurile limitat, la modul practic, evitând partea spirituală. Orientalii, nu au precum greco-romanii cultul naturii, deoarece natura pentru orientali reprezintă doar lumea aparenţelor. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agraveze imperfecţiunea.”  Rene Guenon

Aceste precizări au fost făcute pentru a înţelege evoluţia omului, în timp şi spaţiu şi că mentalitatea fiecărui individ depinde arealul geografic în care trăieşte, una dintre constantele care îl uneşte fiind credinţa într-o divinitate, variabila fiind modul de percepere a acesteia.

Din punct de vedere mistic omul a fost predispus să creadă în divinitate, iar acest lucru a fost dovedit ştiinţific. In codul genetic al omului se află şi „codul” care îl conduce spre credinţă.

Credinţele religioase, ca parte a naturii umane, se afla adânc întipărite în creierul uman, totul fiind programat genetic încă de la apariţia noastră ca specie, susţin cercetătorii de la Universitatea Yale. „Cele mai clare dovezi se regăsesc în percepţia copiilor asupra vieţii şi a convingerii lor că mintea este separată de corp. O astfel de distincţie este cea care ne permite să credem în supranatural, în zei sau în prieteni imaginari….” „Toți oamenii au aceste convingeri. Ele se afla în circuitele din creierul nostru şi nu dispar niciodată!”- susţine profesorul Paul Bloom, psiholog în cadrul prestigioasei universităţi americane.

Aşadar, Allah  atunci când a creat omul, aşa cum spune Sfântul Qurân, a pus în el şi lumina credinţei. Totul depinde de om, cum foloseşte acest dar, dacă îşi va șlefui inima, astfel încât lumina credinţei din ea să strălucească cum ne spune
capitolul Al-Hadid ( الحديد), versetul 12:

 

…îi vei vedea pe dreptcredincioşi şi pe dreptcredincioase cu lumina alergând pe faţa lor. (Al-Hadid 57:12)

sau să facă precum ipocriţii din capitolul Al-Baqarah (البقرة ), cărora Allah  le-a luat lumina şi rătăcesc în întuneric.

…le-a luat Allah lumina lor şi i-a lăsat în întunecimi şi nu mai zăresc nimic. (Al-Baqarah 2:17)

Profetul Muhammad (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a făcut o clasificare a oamenilor, după cum ei au credinţă în inimile lor:

„Inimile oamenilor sunt de patru feluri: şlefuite şi strălucitoare precum o lampă care luminează; pecetluite, cu noduri strânse în jurul peceţii; inimi întoarse cu susul în jos şi inimi învăluite. Cât despre inimile şlefuite, ele sunt acelea ale credincioşilor şi lumina lămpii este lumina credinţei. Inimile pecetluite sunt cele ale necredincioşilor. Inimile întoarse cu susul în jos sunt cele ale ipocriţilor incurabili, pentru că ei au primit cunoaştere, o înţeleg, o recunosc ca fiind adevărată, dar o resping. Cât despre cei cu inimi învăluite sunt aceia în ale căror inimi se află şi credinţă şi ipocrizie….”

Source Link

Views: 5