Evoluționism – partea a 2-a

Evoluționism – partea a 2-a

ORIGINEA VIEŢII 

ESA_imageUnul din primele puncte ale disputei dintre evoluţionism şi creaţionism este cel referitor la originea vieţii. Creaţioniştii susţin că viaţa a fost creată de Dumnezeu, în timp ce evoluţioniştii susţin că materia ne-vie s-ar fi organizat în mod spontan şi ar fi dat naştere vieţii (teorie care a primit numele de generaţie spontanee). Mai există şi unii autori, relativ puţin numeroşi, care susţin o teorie hibridă: primul organism viu a fost creat de Dumnezeu iar celelalte au luat naştere din acesta prin evoluţie. Să încercăm să analizăm în continuare posibilitatea generaţiei spontanee.

În mod evident, în condiţiile actuale, materia ne-vie nu se organizează spontan pentru a da naştere la organisme vii. Evoluţioniştii susţin, însă, că atmosfera primitivă şi oceanul primordial ar fi avut o altă compoziţie chimică, mai favorabilă apariţiei vieţii. Aceasta este o simplă ipoteză care nu poate fi demonstrată, dar să presupunem că ar fi adevărată. Ca urmare a acestui fapt s-ar fi format prin sinteză chimică, mai întâi o “supă organică” în ocean, după care, substanţele din această “supă” s-ar fi autoorganizat treptat pentru a da naştere vieţii, mai întâi în forme acelulare (virusuri), iar apoi în formele celulare.

În unele experienţe de laborator, în condiţii total diferite de cele pe care le întâlnim astăzi în natură, dar despre care se afirmă că ar fi identice cu cele din atmosfera primară, cercetătorii au reuşit să sintetizeze unele substanţe organice, printre care cel mai cunoscut exemplu îl constituie aminoacizii. Evoluţioniştii consideră acest fapt ca pe o dovadă a posibilităţii generaţiei spontanee. Ei “uită” însă să precizeze câteva “mici detalii”. Le vom preciza noi:

Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică nu sunt identici cu cei din organismele vii. Să fim mai expliciţi: aminoacizii sunt substanţe optic active şi pot avea două forme – levogiră şi dextrogiră. Aminoacizii obţinuţi prin sinteză chimică se prezintă sub forma unui amestec de 50% aminoacizi levogiri şi 50% aminoacizi dextrogiri. Ţinând cont de faptul că nu există nici un mecanism natural de separare a acestui amestec (exceptând reacţiile enzimatice din organismele vii deja formate), rezultă că, dacă viaţa ar fi apărut dintr-un astfel de amestec, ar trebui ca aminoacizii din organismele vii să fie şi ei 50% levogiri şi 50% dextrogiri, numai că toţi aminoacizii din organismele vii sunt levogiri.

Aminoacizii sunt totuşi molecule relativ simple, care reprezintă doar cărămizi de construcţie pentru alte molecule mai complexe (proteinele), iar într-un mediu acvatic (cum se presupune că era şi oceanul primordial), reacţia de polimerizare a aminoacizilor este defavorizată, astfel încât nu numai că aceştia nu au tendinţa de a se autoasambla ci, dimpotrivă, proteinele au tendinţa naturală de a se descompune. Rezultă că nu putem explica astfel originea moleculelor proteice complexe şi nici apariţia ipoteticei “supe organice”. În organismele vii sinteza proteinelor are loc cu consum de energie, prin mecanisme biochimice complexe.

În ceea ce priveşte virusurile, denumirea de “forme de viaţă acelulare” este improprie întrucât acestea nu posedă metabolism propriu şi nu se autoreproduc. În plus, ele nu puteau să apară înaintea celorlalte vieţuitoare, deoarece multiplicarea lor nu poate avea loc decât într-o celulă-gazdă, nu şi într-un mediu abiotic. Chiar şi cele mai simple organisme vii (bacteriile) sunt totuşi extrem de complexe, posedând, printre altele, un genom complex şi un set de cel puţin câteva mii de enzime, fiecare dintre ele fiind implicată într-o anumită reacţie biochimică, iar aceste reacţii sunt dependente unele de altele, astfel încât lipsa uneia din ele poate afecta grav organismul, putând provoca chiar moartea acestuia. Rezultă, deci, că aceste sisteme nu puteau să apară pe rând, ci trebuia să apară “hodoronc-tronc” o celulă gata formată.

Pentru a răspunde acestor obiecţii, majoritatea evoluţioniştilor invocă ideea că acest lucru ar fi totuşi realizabil prin legături întâmplătoare care ar fi apărut în decursul miliardelor de ani care s-ar fi scurs de la formarea Pământului până la apariţia vieţii. Însă, calculele de fizică statistică arată că probabilitatea unui asemenea eveniment este neglijabilă, chiar dacă am presupune că vârsta Pământului ar fi de sute de miliarde de ani, în timp ce, chiar şi cele mai generoase evaluări cu privire la această vârstă nu depăşesc 4 miliarde de ani.

Întrucât calculele de fizică statistică sunt complexe şi, dacă le-aş expune în detaliu, aş risca să nu pot fi înţeles, voi recurge la o analogie: un ceas are o structură cu mult mai simplă decât o celulă vie şi, totuşi, nimeni nu a văzut vreodată o bucată de metal care să se transforme de la sine într-un ceas, indiferent cât de mult timp ar trece, deci nici materia ne-vie nu poate de la sine să dea naştere vieţii.

Din exemplul cu ceasul mai vedem un lucru: metalul nu se transformă singur în ceas dar, dacă intervine un ceasornicar, acest lucru devine posibil. Deci, şi în cazul apariţiei vieţii avem nevoie de un “ceasornicar” numai că, dată fiind complexitatea organismelor vii, acesta trebuie să fie cu mult mai inteligent decât omul şi, în acelaşi timp, să fie capabil să intervină la nivel molecular pentru a organiza sistemele biochimice celulare.

Fizicianul E. Schrodinger a demonstrat chiar că, din punct de vedere termodinamic nici măcar menţinerea vieţii nu ar fi posibilă dacă nu admitem şi existenţa unui principiu universal ordonator de natură spirituală (el se pronunţa pentru o divinitate impersonală, ca în religiile extrem orientale, dar modul deosebit de inteligent al organizării lumii pare să sugereze mai degrabă existenţa unui Dumnezeu personal). În faţa acestor obiecţii, reacţia evoluţioniştilor este variată: Unii dintre ei, respingând aprioric orice intervenţie divină, afirmă că, din moment ce viaţa există, rezultă că ea trebuie să fi apărut din materia ne-vie prin generaţie spontanee şi, deci, calculele celor care susţin altceva ar fi greşite. Orice s-ar spune, o asemenea a-titudine numai ştiinţifică nu e.

Alţii, văzând că nu reuşesc să explice apariţia vieţii pe pământ prin teoria expusă mai sus, caută să rezolve problema afirmând că viaţa a fost adusă pe Pământ (într-un fel sau altul) de pe o altă planetă. Acest lucru nu a fost, însă, demonstrat şi, în plus, nu rezolvă problema deoarece, ori aici, ori pe altă planetă, tot nu pot explica în ce mod materia ne-vie ar fi putut da naştere vieţii.

O altă categorie, sunt evoluţioniştii care recunosc că, cel puţin pentru formarea primului organism viu, este necesară intervenţia divină. Aceştia sunt mai puţin numeroşi, deoarece oamenii care cred cu adevărat în existenţa lui Dumnezeu, nu acceptă evoluţionismul, acesta nefiind în concordanţă cu ceea ce afirmă Revelaţia Dumnezeiască despre facerea lumii. Să vedem în continuare cam ce se întâmplă cu un organism viu, deja apărut.

– finalul celei de-a doua părți –

Source Link

Views: 1

Evoluționism – partea a 5-a

 

 

ORIGINEA EUCARIOTELOR 

Încercând să explice originea eucariotelor, evoluţioniştii susţin că acestea ar fi apărut prin contopirea mai multor celule procariote. În acest fel s-ar explica, spun ei, existenţa mai multor cromozomi în aceeaşi celulă. În ceea ce priveşte mitocondriile, acestea ar fi nişte celule procariote care au ajuns să trăiască în simbioză cu celula gazdă. Numai că, nucleul celulelor eucariote prezintă anumite particularităţi care îl deosebesc net de procariote:

300px-Celltypes– nucleul eucariotelor are membrană nucleară, iar al procariotelor nu
– cromozomii la eucariote sunt mai mari decât la procariote şi au o structură diferită, mult mai complexă decât cea a cromozomului unic de la procariote
– existenţa intronilor în genele eucariote şi lipsa lor la procariote
– diferenţele care există între diviziunea simplă a procariotelor pe de o parte şi între mitoza şi meioza de la eucariote pe de altă parte
– modul diferit în care se realizează reglajul genetic etc.

Vedem că eucariotele diferă calitativ de procariote, deci sunt altceva decât o simplă contopire de celule procariote.
În ceea ce priveşte mitocondriile, diferenţele care există între codul genetic universal şi cel mitocondrial demonstrează că acestea nu sunt nişte celule procariote, iar interdependenţa profundă dintre metabolismul celulei eucariote şi cel mitocondrial arată că aici nu e vorba de o simplă simbioză, ci de organite celulare care fac parte integrantă din celula eucariotă. Vedem aşadar că nici din acest punct de vedere teoria evoluţionistă nu este credibilă.

Un alt aspect legat de eucariote îl constituie existenţa organismelor pluricelulare cu organizare superioară. Acestea au un număr foarte mare de celule (de ordinul sutelor de miliarde) care posedă toate acelaşi genom dar, în fiecare celulă sunt active numai o parte din gene, în funcţie de rolul pe care trebuie să îl îndeplinească acea celulă. Deşi fiecare celulă în parte are propriul său metabolism, între ele există o coordonare perfectă, astfel încât fiecare dintre ele îndeplineşte un rol precis şi toate aceste celule împreună formează un singur organism. În plus, în timpul vieţii unui astfel de organism, multe din celulele componente mor şi sunt înlocuite de alte celule tinere fără ca acest fenomen să afecteze integritatea şi funcţionalitatea organismului.

Este inimaginabil ca toate aceste sisteme, atât de complexe şi în acelaşi timp atât de armonioase, să fi luat naştere “întâmplător” prin intervenţia unor forţe oarbe ale naturii. Mai menţionăm un amănunt: dacă speciile de eucariote ar fi evoluat unele din altele, de la simplu la complex, ar fi trebuit ca numărul cromozomilor la fiecare specie să fie mai mare sau mai mic, în funcţie de gradul de complexitate al organismului dar, în realitate s-a observat că nu există nici o corelaţie între numărul de cromozomi şi nivelul de complexitate al organismelor dintr-o anumită specie.

Source Link

Views: 2

Evoluționismul – o știință? partea a 3-a

– continuarea părții a doua –

 

Iar peste toate: para-conformităţile

 

La toate problemele pe care le ridică „testabilitatea” evoluţionismului cât şi „conformitatea lui cu legile existente”, se adaugă un dosar voluminos şi în continuă creştere de dovezi contrare. Vrând să le diminueze importanţa, evoluţioniştii le-au denumit „para-conformităţi”, termen de acoperire pentru evidenţele care nu se încadrează în modelele „ştiinţifice”. Exemplele de mai jos nu constituie nici totalitatea, şi nici lista reprezentativă a celor mai grăitoare para-conformităţi. Ele reprezintă doar cazuri care mi-au fost la îndemână, suficiente ca să dea o idee privind problemele care confruntă evoluţionismul.

 

1. Para-conformităţi în datare:

 

(a) Datarea rocilor – Dr. Gary Parker prezentase pentru o datare oarbă nişte mostre de roci vulcanice din insula Hawaii. Ele au fost datate pentru o vârstă între 164.000.000 – 3.000.000.000 ani. În realitate, erupţia vulcanică se produsese în anul 1801.

(b) Carbonul de origine organică – a fost detectat în toate rocile, chiar şi în cele mai în vârstă roci descoperite pe pământ. Nu există nici o dovadă că ar fi existat vreo epocă când să nu fi fost viaţă pe pământ. Asta face ca originea vieţii să fie împinsă dincolo de orice model geologic ipotetic.

(c) Datarea cu C14 – Spectrometrul acceleratorului de masă, o tehnică de datare radiometrică sensibilă, a identificat în unele straturi de cărbune cantităţi de Carbon radioactiv (C14) care indică o vârstă de cca. 40.000 ani şi nu cca. 300 milioane de ani. Rata de producere a C14 în atmosferă depăşeşte rata de înjumătăţire cu cca. 30%. Iar atunci când aplicăm şi acest indicativ, datele materialelor organice datate se restrâng la intervalul de până la 10.000 ani.

La 10 august 1990, un os de Alosaurus (dinozaur) a fost supus testului C14, în laboratoarele Universităţii din Arizona, fără să se precizeze ce reprezenta el. Testul l-a evaluat la 16.120 ani, în timp ce este presupus că dinozaurii au existat cu 140 milioane ani în urmă. Dacă mai adăugăm şi faptul că raţia de C14 este mult mai mare în atmosferă ca acum câteva mii de ani, atunci Alosaurul probabil că a trăit cu 6,000 – 10,000 ani în urmă.

 

Evidenţele acestea disconfortante pentru savanţii evoluţionişti sunt rezolvate în mod original: „La un simpozion de preistorie în Valea Nilului, un faimos coleg american, profesorul Brew, a sumarizat atitudinea comună între arheologi faţă de datarea cu Carbon 14 astfel: ‚Dacă o datare cu C14 susţine teoria noastră, atunci o introducem în text. Dacă nu o contrazice cu totul, o punem în nota de subsol. Iar dacă nu se încadrează nicidecum în schemele noastre, o ignorăm pur şi simplu’.” [19]

 

2. Para-conformităţi în structura geologică

 

(a) Straturi geologice aberante – Masivul precambrian Lewis, localizat în parcul naţional Glacier, care se desfăşoară din Montana (SUA) până în Alberta (Canada), pe distanţa de 217 km, cu o lăţime de 56 km şi profunzime de 5 km, poartă stratul precambrian (estimat la cca. 4 miliarde ani) chiar deasupra stratului mai „recent” cretacic (de cca. 80 milioane ani).

page78_2Heart Mountain – care flanchează parcul Yellow Stone – este alcătuit din rocă paleozoică (ordovician, devonian), ce se ridică deasupra stratului eocen, presupus cu 250 milioane ani mai tânăr. Linia de separare a straturilor paleozoic de eocen este lină şi normală, cu lipsa oricăror semne de fracturi şi deranjări stratigrafice.

În canionul Crazy Cat din Texas, stratul geologic ordovician (cca. 500 milioane ani) se află imediat deasupra cretacicului (cca. 70 milioane ani), fără nici un indiciu de răsturnare accidentală.

Sheep din Wyoming (SUA) – poartă în vârf un strat calcaros din paleozoic (cca. 400 milioane ani). Contrar schemei geologice, ele sunt urmate, spre adânc, de sedimente jurasice (cca. 170 milioane ani), apoi de straturi terţiare (cca. 60 milioane), pentru ca apoi să urmeze un alt val profund de calcar paleozoic (din nou 400 milioane ani).

Muntele Glarus din Elveţia, în loc să fie stratificat conform ordinii din manualul de geologie (de jos în sus): permian… jurasic… eocen, dovedeşte pe o lungime de 33 km o inversare spectaculoasă, având eocen la bază (cca. 50 milioane ani), urmat de jurasic (cca. 200 milioane) şi terminând cu permian (cca. 280 milioane ani), fără a indica striaţii sau semne de răsturnare. Ce forţă din lume ar fi putut răsturna frumuşel şi fără s-o răvăşească o masă geologică de 34 km adâncime?

În regiunea Baltică, straturile din pleistocen (cca. 2 milioane ani) zac direct pe fosile din straturi cambriene (cca. 520 milioane ani). Între ele, schema evoluţionistă plasează un gol necruţător de cca. 500 milioane de ani!

(b) Fosile „de legătură” – Un arbore polistratic fosil, Lycopodium clavatum [20], înalt de 40 metri, a fost găsit străbătând diferite straturi sedimentare care însumează, după schema evoluţionistă, cca. 300-400 milioane ani.

 

 

3. Para-conformităţi în domeniul fosilelor

(a) Fosile în straturi greşite – La 1982, se listau peste 200 de fosile majore para-conforme faţă de stratul geologic în care se găseau.

În 1970, în valea Guryul din Caşmir, s-au descoperit brahiopode din epoca permiană (cca. 280 milioane ani) în acelaşi strat sedimentar, amestecate cu pelecypode din epoca triasicului inferior (cca. 200 milioane), cu toate că teoria geologică evoluţionistă cere ca acestea să fie separate de zeci de milioane de ani.

Fosile de păsări obişnuite au fost găsite în straturi geologice aflate sub stratul cu vestitul Arheopterix [21]. E de precizat că Arheopterix n-avea în nici urmă de solzi (aşa cum apare în desene din manualele şcolare), ci doar pene, ca suratele păsări.

În straturi cambriene şi chiar precambriene a fost descoperite depuneri de polen, evidenţe disconfortante pentru teoria evoluţionistă, care prevede apariţia florilor cu cca. 100 milioane de ani mai târziu.

 

(b) Fosile vii – Conform evoluţiei, fosilele trebuia să se fi stins şi să nu convieţuiască laolaltă cu formele de viaţă contemporane. Şi totuşi, ele există, spre nedumerirea evoluţioniştilor. De exemplu, graptoliţii – animale coloniale marine, frecvent identificate ca fosile în straturile de la baza coloanei geologice. Ele au fost considerate dispărute. Recent, au fost identificate în Oceanul Pacific graptoliţi (Cephalodiscus graptolitoides),  ale căror similitudini cu fosilele preistorice sunt atât de evidente, încât e greu să le clasifici altfel decât ca nişte „fosile vii”.

Apoi mai există animale ca: Limulus, Tuatara, Triops, Coelacanthus, gândaci, furnici, termite, urechelniţa, etc…; şi plante ca Magnolia, Gingko, nucul, arţarul, viţa de vie, smochinul, palmierul, feriga, coada calului, etc…

 

(c) Verigile lipsă fosile – Există cca. 250.000 specii fosile care au fost clasificate. Dar niciuna din ele nu este o verigă lipsă, ci toate se încadrează în specii distincte.

 

(d) Oameni moderni, prezenţi în preistorie –

În 1968, la Antilope Springs, Utah, în inima unui strat cambrian cu trilobiţi (cca. 550 milioane ani), s-au identificat urme de sandale de adult împreună cu cele ale unui copil. Ironia soartei face ca sandaua să calce peste doi trilobiţi, zdrobindu-i parţial.

Într-un strat triasic (cca. 225 milioane ani) a fost identificată o pingea de pantof fosilizată. Pingeaua de măsura 13 poartă semnele unei duble cusături, iar partea din dreapta e mai uzată decât cea din stânga [22]

În zona lacului Managua, din Nicaragua, se găsesc urme de picior uman alături de unelte, îngropate sub 11 straturi de roci compacte. Straturile au fost datate la 200.000 ani vechime, în timp ce testul de C14 a măsurat doar 3.000 ani pentru obiectele produse de mâinile omului.

În iunie, 1934, Max Hahn a scos la lumină, în vecinătatea oraşului London din Texas, un ciocan de 15 cm, îngropat în rocă dură dintr-un strat cretacic.

În 1971, au fost excavate în Dakota Sandstone, zece scheletele perfect conservate de om modern care se aflau sub 20 metri de rocă sedimentară compactă, datând din Cretacicul timpuriu (cca. 140 milioane ani). Calciul din osemintele este în parte înlocuite cu malahit (minereu verde).

La 9 septembrie 2000, noi urme umane alături de urme de dinozaur au fost descoperite în vechea albie a râului Paluxy, în apropiere de Glen Rose, Texas. În trei locuri, paşii omului calcă clar drept în urma de dinozaur, înlăturând orice supoziţie de fals.

În acelaşi strat cu urmele de dinozaur, s-a găsit o urmă de palmă umană imprimată în rocă cretacică, atât de exactă încât i se disting particularităţi ale degetului gros, ale striaţiilor palmare dintre degetul gros şi arătător, ca şi urmele degetului mijlociu penetrat în lutul pietrificat.

În cel puţin 28 de cazuri, au fost găsite fosile umane în straturi inferioare celor cu fosile de dinozaur.

În 1929 a fost găsit un schelet de mastodont în Ecuador. De jur împrejurul lui se aflau urmele unui foc uriaş – ca pentru a fi rumenit şi mâncat de vânători – împreună cu cioburi de oale pictate şi alte articole ale civilizaţiei umane. Descoperirea a fost datată ca aparţinând secolului 2-3 d.Hr.

În 1963, Don Johanson, descoperitorul australopitecului „Lucy”, a găsit într-un strat inferior lui Lucy o fosilă pe care a numit-o „homo habilis”. Necazul este că acest homo habilis este mai „evoluat” decât fosilele de deasupra.

Între 1976-1978, echipa de paleontologi ai lui Mary Leakey a descoperit în regiunea Laetoli, Tanzania, urme de picior uman în acelaşi strat „fosil” cu Lucy, drept care evoluţionişti au pretins că ele au fost lăsate de fiinţe de tip Lucy. În schimb, podologii şi medicii care au investigat dovezile au ajuns la concluzia că ele aparţin 100% omului modern. Chiar şi paleontologii recunosc că „de fapt, urmele acestea nu se deosebesc aproape deloc de cele ale omului modern.”

Şi tot aşa mai departe…

 

Source Link

Views: 0