Despre moderație în Coran

  Gabriela Pendelete   Una dintre caracteristicile Coranului este moderația sau armonia între divin și uman, spiritual și material, individ și comunitate și așa mai departe. Coranul dă atenție fiecărui detaliu al vieții și tuturor nevoilor omului și face acest lucru astfel încât acesta să realizeze noblețea obiectivelor ființei sale. Pentru această abordare a moderației […]

 

Gabriela Pendelete

 
Una dintre caracteristicile Coranului este moderația sau armonia între divin și uman, spiritual și material, individ și comunitate și așa mai departe. Coranul dă atenție fiecărui detaliu al vieții și tuturor nevoilor omului și face acest lucru astfel încât acesta să realizeze noblețea obiectivelor ființei sale. Pentru această abordare a moderației , Coranului numește musulmanii „comunitatea cumpătată” (Al-Baqarah 2:143) și cu această „cumpătare” sunt descriși cei mai buni oameni care au existat, care îndeamnă la bine și opresc de la rău și cred în Allah (Aal ‘Imran 3:110).

moderatieÎnțelepciunea Coranului funcționează în trei direcții: în interior, în exterior și pe verticală. În interior, acesta pătrunde în cele mai profunde colțuri ale inimii și merge până în cele mai mare adâncimi ale minții. Scopul său este acela de a-l cultiva pe om din interior. Această pătrundere a Coranului în interiorul ființei umane este mult mai profundă și total diferită de aceea a oricărui alt sistem legal sau etci, pur și simplu pentru că el, Coranul, vorbește în numele lui Allah și face legătura între toate lucrurile și Allah.

Funcția exterioară a Coranului învăluie toate aspectele vieții și acoperă toate domeniile treburilor lumești, de la chestiunile cele mai personale până la complexele relații internaționale. Coranul pătrunde în zone necunoscute oricărui sistem secular de legislație sau etică și este inaccesibil oricărei doctrine populare ori religii. Ceea ce este remarcabil în ceea ce privește Coranul din acest punct de vedere este faptul că tratează tranzacțiile umane într-o manieră prin care le oferă o latură morală. Face făcută simțită prezența lui Allah în toate tranzacțiile și Îl recunoaște drept principală sursă de îndrumare și scopul ultim al tuturor tranzacțiilor.El este ghidul spiritual al omului, sistemul legislativ, codul moral și mai presus de toate, modul său de viață.

Funcționarea Coranului pe verticală se concentrează pe Dumnezeul Atotputernic. Tot ceea ce a existat, ce există sau va exista trebuie privit prin perspectiva prezenței lui Allah în univers. Omul este doar un delegat în acest vast regat al lui Allah și singurul scop al creației este acela de a-L adora. Acesta nu este un pretext pentru pasivitate sau izolare. Atunci când Coranul concentrează atenția asupra lui Allah, el deschide omului noi orizonturi de gândire, il ghidează către standarde morale care nu se găsesc în altă parte și îi face cunoscută sursa eternă de pace și bunătate. Făcându-L pe Allah scopul ultim al omului este o revoluție împotriva trendurilor moderne din gândirea umană și doctrinele religioase, o revoluție a cărui obiectiv este eliberarea minții omului de îndoială, a sufletului de păcat și emanciparea conștiinței de subjugare.
În toate dimensiunile sale, înțelepciunea Coranului este concludentă. Nu condamnă și nici nu torturează trupul, dar nici nu neglijează sufletul. Nu Îl „umanizează” pe Allah, dar nici nu divinizează omul. Totul este pus cu grijă, acolo unde îi este locul, în schema creației. Există o relație proporțională între faptă și răsplată, între mijloace și scopuri. Înțelepciunea Coranului nu este neutră, ci este imperativă, iar cerințele sale sunt indeplinite cu bucurie de cei binecuvântați cu înțelegere și apreciere.

Înțelepciunea Coranului impune adevărul în gândire și pietatea în fapte, unitate în țeluri și bunăvoință în intenții.

Aceasta este Cartea, cea fără îndoială; Ea este călăuză pentru cei smeriți.  (Al-Baqarah 2:2)

[Aceasta este] o Carte pe care Noi ți-am pogorât-o pentru ca tu să-i scoți pe oameni din întuneric la lumină…  (Ibrahim 14:1)

___________
Sursa: OnIslam.net –  IslamulAzi.ro

Source Link

Views: 1

Iertarea

  Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu […]

 

Oamenii sunt fiinţe cu mari calităţi, dar şi cu mari defecte. Până la aparitia primului om, nici o altă fiinţă nu a purtat în ea trăsături atât de opuse. Tot aşa cum îşi înalţă aripile sufletului către ceruri, oamenii se pot transforma brusc în monştri, pentru a se prăvăli în hăurile iadului. Să nu căutăm vreo legătură între aceste ascensiuni şi prăbuşiri cutremurătoare. Sunt ipostaze extreme, ale căror cauze şi efecte se situează în planuri diferite.

Uneori, oamenii sunt ca lanurile de grâu ce se unduiesc în bătaia vântului. Alteori, deşi par vajnici copaci, se prăbuşesc pentru a nu se mai ridica niciodată. Sunt clipe în care îngerii îi privesc cu admiraţie şi clipe în care până şi demonii se cutremură de purtarea lor.

Răul pentru oameni, care prin natura lor cunosc atâtea ridicări şi atâtea prăbuşiri, nu este esenţial, dar este inevitabil. Este accidental dar, în acelaşi timp, probabil. Pentru o fiinţă care va cunoaşte prihana, iertarea este de o importanţă covârşitoare.

Oricât ar fi de merituos să-ţi ceri iertare şi să te căieşti pentru răul făcut fără de voie, puterea de a ierta este o virtute şi mai mare. Iertarea este strâns legată de virtute, tot aşa cum virtutea este strâns legată de iertare. Aşa cum spune un binecunoscut proverb, “Greşeala este omenească; iertarea, divină”. Cât de adevărat! Iertarea este acoperirea prejudiciului. Este o reîntoarcere la esenţa noastră şi o regăsire de sine. De aceea, lucrul cel mai plăcut în ochii Nesfârşitei Îndurări este această zbatere între revenire şi căutare.

Întreaga creaţie, fiinţă şi lucru, a cunoscut iertarea prin om. Allah şi-a arătat iertarea prin intermediul omului şi a sădit frumuseţea iertării în inima omenească. Când primul om şi-a ştirbit esenţa prin cădere, iertarea, am putea spune o necesitate imperioasă a naturii omeneşti, s-a pogorât din ceruri, ca răspuns la imploraţiile sale sincere şi la chinul remuşcării.

Speranţa şi mângâierea sunt daruri pe care oamenii le-au păstrat de la strămoşii lor, de-a lungul secolelor. Ori de câte ori greşesc şi apoi purced în căutarea iertării, învingându-şi ruşinea pentru păcatele săvârşite şi deznădejdea provocată de propriile fapte, oamenii pot afla nesfârşita îndurarea şi pot cunoaşte generozitatea care te face să-ţi acoperi ochii în faţa păcatelor altora.

iertareaSperanţa de a primi iertarea le îngăduie oamenilor să se ridice deasupra norilor negri care le întunecă orizontul şi să vadă raza de lumină în lumea în care trăiesc. Oamenii fericiţi, care cunosc aripile purtătoare în înalt ale iertării, îşi trăiesc viaţa într-un viers care le desfată sufletele.

Este cu neputinţă ca cel care s-a dedicat căutării iertării să nu gândească şi la a-i ierta pe ceilalţi. Aşa cum vrea să fie iertat, vrea şi să ierte. Poate cineva să nu ierte, când ştie că suferinţa provocată de propriile greşeli nu ţi-o poţi potoli decât sorbind adânc din apele iertării? Poate cineva să nu ierte, când ştie că drumul spre dobândirea iertării trece prin propria ta putinţă de a ierta?

Cei care iartă sunt răsplătiţi cu iertare. Cine nu ştie să ierte nu poate nutri speranţa de a fi iertat. Cei care zăvorăsc drumul omenirii către toleranţă sunt monştri care şi-au pierdut umanitatea. Astfel de brute, care nu simt pornirea de a se căi pentru păcatele săvârşite, nu vor cunoaşte niciodată marea mângâiere a iertării.

Iisus Hristos i-a spus mulţimii adunate spre pedepsirea femeii păcătoase: “Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.”[1] Poate cineva care ştie că are un păcat pe conştiinţă să arunce cu piatra într-un seamăn de-al său? Dacă cei care îi judecă pe alţii ar putea cu adevărat înţelege! Răutatea şi ura din noi ne îndeamnă să aruncăm în altul cu piatra. Şi dacă ura şi răutatea îl judecă, să nu le lăsăm să-l şi condamne. Până ce nu vom sfărâma idolii dinlăuntrul nostru aşa cum Abraham i-a sfărâmat, nu vom putea niciodată să luăm o decizie corectă în numele nostru sau în numele celorlalţi.

Iertarea s-a ivit şi a atins perfecţiunea prin omenire. În acest sens, găsim exemple desăvârşite de iertare şi toleranţă în reprezentaţii ei cei mai iluştri.

Ura şi răutatea sunt seminţe ale Iadului, împrăştiate printre oameni de spiritele răului. Contrar celor care încurajează ura şi răutatea, şi care transformă acest Pământ într-un Iad, cu iertarea în mâini, să alergăm în ajutorul oamenilor copleşiţi de nenumărate necazuri şi împinşi tot mai mult către marginea prăpastiei. Ultimele secole au fost umbrite de excesele unor oameni care nu au ştiut ce este iertarea şi toleranţa. Nu poţi decât să te cutremuri la gândul că astfel de oameni ar putea ţine în mâinile lor viitorul.

Iată de ce, darul cel mai scump pe care generaţia de azi îl poate face copiilor şi nepoţilor este acela de a-i învăţa iertarea. Iertarea în faţa celei mai rele purtări şi iertarea în împrejurările cele mai vitrege. Totuşi, a te gândi să le ierţi unor oameni haini, unor oameni care se bucură de suferinţa semenilor lor, este un semn de nesocotire a iertării. Nu avem dreptul să le iertăm unor astfel de oameni. A-i ierta este o lipsă de respect pentru omenire. Nu cred că un act care reprezintă o lipsă de respect pentru iertare poate fi considerat vreodată acceptabil.

O generaţie crescută într-un anume trecut şi supusă în mod constant unor presiuni ostile s-a confruntat cu oroarea şi brutalitatea în lumea întunecată în care a fost împinsă. A văzut sânge şi urâciune nu numai sub învăluirea nopţii, ci şi în plină lumină a zilei. Ce poţi învăţa de la o societate cu vocea, respiraţia, gândul şi zâmbetul mânjite de sânge? Lucrurile înfăţişate oamenilor acestei generaţii au fost opusul trebuinţei şi dorinţei lor. Anii în care au fost lăsaţi în părăsire sau îndreptaţi spre căi greşite le-au format o a doua natură. Dezordinea şi răzvrătirea s-au adunat şuvoi. De am putea cel puţin să-i înţelegem ! Dar cum să o facem?

Am credinţa că iertarea şi toleranţa ne vor vindeca rănile, dar numai dacă aceste instrumente celeste vor sta în mâinile celor care le înţeleg limbajul. Altminteri, metodele incorecte, cele folosite până în prezent, vor aduce nenumărate complicaţii şi nu vor face decât să ne dezorienteze.

 

 

[1] Evanghelia după Ioan, Capitolul 8, Versetul 7.

Source Link

Views: 1

Omul si credinta

  Victor B.   Vreau sa spun tuturor despre experienta mea spirituala si mi-as dori ca toti sa inteleaga ca aceasta lume este trecatoare, ca exista un Creator al acestei lumi, al omului, care sustine tot ce este in acest Univers. Nu credeam in Allah, ba chiar credeam in evolutionism si in faptul ca aceasta […]

 

Victor B.

 

philosophies-for-the-heart-soul-and-mindVreau sa spun tuturor despre experienta mea spirituala si mi-as dori ca toti sa inteleaga ca aceasta lume este trecatoare, ca exista un Creator al acestei lumi, al omului, care sustine tot ce este in acest Univers.

Nu credeam in Allah, ba chiar credeam in evolutionism si in faptul ca aceasta viata este pur si simplu intamplatoare… dupa parerea mea de atunci, eu chiar credeam ca am “argumente indestructibile” in a sustine ca Dumnezeu nu exista.

Am avut ocazia sa stau de vorba de mai multe ori cu o persoana musulmana foarte dedicate religiei sale. Mi-a oferit atunci cand am avut nevoie materiale care ma ajutau sa inteleg mai bine logica islamica in explicarea acestei lumi, acestui Univers, dar si a omului si scopului sau, in principal.

O sa fiu scurt, si o sa spun ca, cel mai important lucru pe care l-am descoperit a fost credinta! Cel mai … spectacular, pot spune! Credeti-ma, un om care nu crede, asa cum eram eu inainte, este ca si lipsit de viata sau esenta. Sunt convins ca vorbele mele nu reprezinta nici pe departe intensitatea trairilor mele chiar si atunci cand doar amintesc despre credinta.

O sa va spun despre importanta credintei in viata omului, asa cum am auzit-o si eu undeva si mi s-a parut atat de pertinenta. Credinta este precum electricitatea intr-o casa moderna. De multe ori, ne dam seama de importanta acesteia abia atuci cand, din cauza unei defectiuni tehnice, nu avem electricitate. Frigiderul nu-si mai are rostul in ziele de vara, masinile de spalat, cititul dupa apusul soarelui, iar  la unele locuintei, chiar si incalzirea termica sau apa de la robinet sunt oprite din cauza lipsei de electricitate. O casa fara curent electric, este, in ziua de azi, destul de greu de locuit. Atunci cand revine curentul, vom observa ca toate “prind viata ” in casa si ca putem folosi din nou frigiderul, televizorul, calculatorul sau chiar toaleta. Ramanand eu insumi in aceasta situatie de mai multe ori, mi s-a parut foarte buna comparatia unui trup fara credinta cu a unei case fara curent electric (casa dupa standardele de locuire  din prezent).

Ce rost are omul in aceasta lume daca nu are un scop anume? Desigur omul intrece cu mult conditia animalelor in aceasta privinta… sau ar trebui macar. Omul este format din trupul sau, insa, dincolo de oase si carne, are si un suflet. Cu totii cunoastem care este hrana trupului, care sunt necesitatile acestuia si conditiile in care el ar trebui sa traiasca. Insa toate acestea sunt valabile nu doar  pentru oameni, ci si pentru celelalte finite vii. Insa ceea ce ridica omul mai presus de acest statut este doar credinta. Un om cu credinta “vede” dincolo de acest statut, nu se limiteaza la el si se ridica la un alt nivel – acela de rob al Celui Datator de Viata!

Source Link

Views: 3