religie - Romania, the meaningless part. Simple possibilities: It is possible that employees of DRPCIV (Car Permits and Registrations, Romania), together with employees of the Romanian Car Registry, have knowingly registered a large number of stolen vehicles. It is possible that the vehicles in point 1 have had their color changed before being sold.

FEMEIA CA FIICĂ

FEMEIA CA FIICĂ În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Allah precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!” El vroia […]

FEMEIA CA FIICĂ

În vremurile preislamice, arabii erau mâhniţi şi supăraţi de naşterea fetelor, aşa că un tată, când era informat că soţia lui a dat naştere unei fete, spunea: „Ea nu este atât de binecuvântată de Allah precum un fiu; apărarea ei constă în plâns şi îngrijirea ei este prin furt!” El vroia să spună că ea nu-şi putea apăra tatăl şi familia decât ţipând şi plângând, nu luptând şi folosind arme. Ea nu putea, de asemenea, să fie bună şi să aibă grijă de ei decât luând bani de la soţul ei şi oferindu-i familiei. Tradiţiile arabilor i-au permis tatălui să îşi îngroape de vie fiica din cauza sărăciei actuale sau presupuse sau din cauza temerilor legate de o posibilă ruşine pe care ar putea s-o cauzeze aceasta când ar fi crescut. În acel context, Coranul îi acuză, zicând:

Şi când fetiţa îngropată de vie va fi întrebată pentru ce păcat a fost omorâtă… (At-Takwir 81:8-9).

Coranul descrie, de asemenea, starea în care se află bărbatul atunci când fiicele sunt născute:

Iar dacă vreunuia dintre ei i se vesteşte [naşterea] unei fiice, chipul lui devine negru şi el e plin de mânie, se ascunde de lume din pricina răului ce i s-a vestit. Să-l ţină el, în ciuda umilinţei, sau să-l îngroape în ţărână? Ce proastă judecată! (An-Nahl 16:58-59).

Unele reguli vechi îi dădeau tatălui dreptul de a-şi vinde fiica, pe când alţii îi permiteau să o înmâneze altui bărbat care putea chiar să o omoare sau să o posede.
Când a fost revelat Islamul, s-a poruncit ca o fiică, la fel ca un fiu, să fie tratată ca un cadou de la Allah, acordat de Allah oricui doreşte dintre adoratorii Săi:

A lui Allah este stăpânirea cerurilor şi a pământului. El creează ceea ce voieşte şi dăruieşte El copile cui voieşte şi dăruieşte El băieţi cui voieşte, sau dă El şi băieţi, şi copile şi-l face sterp pe cel pe care El voieşte. El este Atoateştiutor [şi] Atotputernic (‘Alim, Qadir). (Ash-Shura 42:49-50).

Coranul a ilustrat prin pildele sale cum unele dintre fiice pot avea o influenţă remarcabilă şi pot rămâne etern în memoria oamenilor, mult mai pregnant decât mulţi alţi bărbaţi. Avem un bun exemplu în povestea Mariei, fiica lui ’Imran, care a fost aleasă de Allah dintre toate celelalte femei şi purificată. Mama ei şi-a dorit să fie băiat, să-L servească pe Allah şi să fie unul dintre credincioşi:

Muierea lui ’Imran a zis: «Doamne, Îţi juruiesc [numai] Ţie ceea ce este în pântecul meu, devotat numai Ţie! Primeşte-l de la mine! Tu eşti Cel care Aude Totul, Atoateştiutor (As-Sami’, Al-’Alim)!». Şi când a născut, a zis ea: «Doamne, am zămislit o copilă!», dar Allah ştia bine ceea ce născuse ea. Şi un băiat nu este întocmai ca o copilă! «Eu i-am pus numele Maria şi o încredinţez pe ea şi pe scoborâtorii ei ocrotirii Tale, împotriva lui Şeitan cel izgonit!». Domnul ei a acceptat-o cu bună primire şi a lăsat-o să crească cu bună creştere şi a încredinţat-o lui Zaharia. Şi de fiecare dată când intra Zaharia la ea în templu, găsea lângă ea mâncare. Şi a întrebat-o el: «O, Maria, de unde ai aceasta?» Iar ea îi răspundea: «Ea este de la Allah!» Allah îl hrăneşte pe cel pe care El voieşte, fără socoteală! (Aal `Imran 3:35-37).

Coranul a condus o campanie fermă împotriva acelor oameni cruzi care ucideau copiii, indiferent dacă erau băieţi sau fetiţe. Allah spune în Coran:

Au pierdut aceia care şi-au omorât copiii, din neghiobie şi neştiinţă, şi care au oprit ceea ce Allah le-a dat pentru trai, născocind minciuni pe seama lui Allah! Ei sunt în rătăcire şi nu au fost bine călăuziţi. (Al-An`am 6:140).

Şi El mai spune:

Şi nu vă omorâţi copiii voştri de frica sărăciei! Noi le vom asigura cele de trebuinţă ca şi vouă. Omorârea lor este un păcat mare! (Al-Israa’ 17:31).

Profetul Islamului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus că Paradisul reprezintă recompensa persoanei care se comportă bine cu fiicele sale, are răbdare să le crească, le asigură educaţia morală şi ţine cont de poruncile lui Allah referitoare la ele, până ce fetele devin majore. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a păstrat locul de lângă el pentru un astfel de tată, în Paradis. Muslim a transmis de la Anas:

„Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave până ce au devenit majore, în Ziua Judecăţii, el şi cu mine vom fi aşa…» şi apoi şi-a pus două degete împreună.” Hadisul a fost redat de Al-Tirmizi în maniera următoare: „… «Oricine a susţinut şi a protejat două fete sclave, el şi cu mine vom intra în Paradis la fel ca acestea…» şi şi-a împreunat arătătorul cu degetul mijlociu.”

Ibn ‘Abbas a transmis că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Un musulman care are două fiice, cu care se comportă bine când acestea îl acompaniază sau când el le acompaniază, este admis în Paradis.” Hadisul este consemnat de Bukhari în Al-Adab Al-Mufrad (77), de Ibn Abu Şeiba, 8/551, Ahmed care este corectat de şeicul Şaker (2104), Ibn Majah (3670) şi alţii.
Anumite tradiţii profetice au stabilit că o asemenea recompensă – adică răsplata cu intrarea în Paradis – este de asemenea garantată şi pentru fratele care îşi susţine şi îşi protejează surorile (două sau mai multe). În alte hadisuri se afirmă că aceste recompense sunt garantate oricui se comportă bine cu reprezentantele sexului feminin, chiar dacă este numai una. Abu Huraira a relatat: „Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: «Oricine a avut trei fiice şi şi-a demonstrat răbdarea în creşterea lor, mulţumirea lor şi nemulţumirea lor, Allah îl răsplăteşte cu Paradisul pentru mila lui asupra lor». Un bărbat a întrebat: «Şi cel care are două fiice, o, Trimis al lui Allah?». El a răspuns: «Şi cel care are două fiice, de asemenea.» Altul a întrebat: «O, Trimis al lui Allah, dar cel care are o fiică?» El a răspuns: «Şi cel care are o fiică, de asemenea.»” (Hadis consemnat şi perfecţionat de Al-Hakim, de acord fiind şi Az-Zeheby, 4/176). Ibn ‘Abbas a relatat: „Pe oricine a avut o fată care nu a fost îngropată sau insultată de către el, iar el nu i-a preferat pe fiii săi înaintea ei, Allah îl va primi în Paradis.” (Hadis consemnat de Abu Dawud, 5/5146, şi Al-Hakim care l-a corectat, 4/177; aprobat de Az-Zeheby.)
În relatarea de la Aişa, transmisă de imamul Bukhari şi imamul Muslim, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a spus: „Oricine suferă o nenorocire cauzată de păstrarea fiicelor lui, dar cu toate acestea le tratează bine, va fi protejat de ele de Focul Iadului”. (Al-Lu’lu’ wal-Mergean; consemnat de Bukhari şi Muslim / 1688). Prin aceste texte autentice, prin sporirea şi repetarea veştilor bune, naşterea fetelor nu mai este o povară înspăimântătoare şi nici un semn rău. Dimpotrivă, este un dar pentru care trebuie să mulţumim şi o îndurare pe care trebuie să ne-o dorim şi să o cerem, fiindcă este o binecuvântare de la Allah Atotputernicul şi o răsplată ce trebuie câştigată.
Astfel, Islamul a anulat pentru totdeauna obiceiul de a îngropa fetele care acum ocupă un loc foarte bun în inima tatălui lor. Acest fapt ne este arătat de ceea ce spune Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) despre fiica sa, Fatima: „Fatima este o parte din mine; cine o supără pe ea, mă supără pe mine”. Hadisul este consemnat de Al-Bukhari cu acordul lui Al-Masur Ibn Makrama, Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul său (4188). „Fatima este o parte din mine; ce mă întristează pe mine, o întristează pe ea şi ce mă mulţumeşte pe mine, o mulţumeşte pe ea.” Hadisul este consemnat de imam Ahmed, At-Tabarany şi Al-Hakim, cu acordul lui Al-Masur. Ibid. (4189). Vezi Ahmed 4/323, 332; At-Tabarany 20/25; Al-Hakim 3/158 care l-a îmbunătăţit şi apoi a fost aprobat de Az-Zeheby.
„Fără îndoială, fiica mea este o parte din mine; mă tem de ceea ce o sperie pe ea şi sunt vătămat de ceea ce o vatămă pe ea.” Hadisul este consemnat de toţi cei şase imami ai hadisului; în Mukhtasar As-Sunna de Al-Munzery, hadis (1987).
Putem aduce aici un exemplu din literatura islamică. Un poet scria următoarele versuri:
„De n-ar fi fost fetele gingaşe în blană pufoasă de pisică,
De la care au luat netezimea,
Eu aş fi fost într-o mare mare problemă
Pe acest pământ vast.
Cu siguranţă când copiii noştri sunt printre noi,
Ei sunt lumina ochilor noştri ce supravieţuieşte pe pământ;
Dacă vântul suflă asupra unuia dintre ei,
Ochii mei nu se vor mai închide niciodată.”
Controlul tatălui asupra fiicei nu depăşeşte limitele educaţiei morale; la fel şi în ceea ce îi priveşte pe fraţii ei. El îi spune să se roage când are şapte ani, dar o mustră dacă nu se roagă când împlineşte zece ani. El trebuie să o separe pe ea de fraţii ei la această vârstă; ei nu ar trebui să doarmă împreună în acelaşi pat sau să facă baie împreună aşa cum fac copiii mici. Tatăl o obligă să urmeze codul islamic al comportamentului în privinţa îmbrăcăminţii, împodobirii, a ieşirii din casă şi a vorbitului. El este obligat, conform religiei, să o întreţină până când se mărită. Nu are dreptul de a o vinde sau de a o face proprietatea unui bărbat în niciun mod. Islamul a interzis categoric vinderea oamenilor liberi, atât bărbaţi, cât şi femei. Dacă un bărbat liber a cumpărat sau a câştigat o fiică care a fost sclavă pentru un altul, ea trebuie eliberată imediat ce a intrat în posesia lui, conform legilor islamice, indiferent dacă el este de acord cu acest lucru sau nu.
Dacă fiica are proprii ei bani, tatăl ar trebui să îi păstreze pentru ea. Unui tată îi este interzis să îşi mărite fiica în schimbul căsătoriei cu fiica acelui bărbat, aceasta fiind numită în justiţie „căsătorie vacantă”, din cauza lipsei zestrei, întrucât zestrea este dreptul fiicei, nu al tatălui.
În plus, tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu un bărbat pe care aceasta nu îl vrea sau cu care ea nu este de acord. El trebuie să ştie opinia ei despre bărbatul cu care se va căsători, indiferent dacă ea este de acord sau nu. Dacă a mai fost măritată, trebuie să îşi dea acordul clar. Dacă este virgină şi copleşită de timiditate, atunci tăcerea ei este semn că este de acord. Dacă spune „nu”, atunci el nu are puterea de a o mărita cu cineva pe care ea nu îl doreşte.
Imamul Muslim şi imamul Bukhari au transmis de la Abu Huraira:

„… «O văduvă nu se poate mărita decât dacă îşi dă consimţământul, nici o virgină până când nu îi este cerută permisiunea.» Ei au întrebat: «O, Trimis al lui Allah, cum îşi poate da ea consimţământul?» El a răspuns: «Prin tăcerea ei.»” Hadisul este consemnat în culegerea Al-Lu’lu’ wal-Mergean (895). A fost transmisă, de asemenea, o relatare a Aişei: „L-am întrebat pe Trimisul lui Allah: «Sunt femeile întrebate în legătură cu această chestiune?» El a răspuns: «Da.» Eu am continuat: «Virgina, când este întrebată, este ruşinată şi rămâne tăcută.» El a spus: «Tăcerea este permisiunea ei.»”

În Al-Lu’lu’ wal-Mergean, (895). Din acest motiv învăţaţii spun că femeia virgină ar trebui să ştie că tăcerea este consimţământul ei.
Khansaa’ bint Khaddam Al-Ansari a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi nu era virgină, iar ea ura această căsătorie. Când ea a mers la Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!), el a anulat mariajul. (Hadis consemnat de toţi cu excepţia lui Muslim). Ibn ’Abbas a relatat că o fată virgină a venit la Trimisul lui Allah şi i-a spus că tatăl ei a măritat-o, deşi ea nu dorea. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) i-a dat posibilitatea de a alege. Hadisul este consemnat de Ahmed (2469), îmbunătăţit de şeicul Şakker, Abu Dawud (2069), Ibn Majah (1875) şi Ad-Daraqatny vol. 3, (56).
Din aceste hadisuri avem dovada că tatăl nu este diferit de un alt bărbat; el este obligat să îşi întrebe fiica şi este necesar ca aceasta să fie de acord. Conform imamului Muslim şi a altora: „O virgină este întrebată”, ceea ce înseamnă că trebuie să îşi dea consimţământul. Conform Aişei, o fată a venit la ea, spunând: „Tatăl meu m-a măritat cu nepotul lui pentru a se înălţa pe sine prin acest act, iar eu nu sunt de acord.” ’Aişah a replicat: „Stai jos până ce va veni Profetul.” Ea i-a spus, iar el a trimis după tatăl ei care i-a dat libertatea de a alege. Ea a spus: „O, Trimis al lui Allah, am fost de acord cu ce a făcut tatăl meu, dar am vrut să ştiu dacă femeia are vreun cuvânt de spus în această chestiune.” (Hadis consemnat de Al-Nisaai în Cartea Mariajului; 6186-7).
Evident, hadisurile profetice au impus permisiunea virginelor şi a femeilor care au fost măritate anterior drept o condiţie a contractului marital. Dacă tatăl sau persoana în cauză mărită o femeie văduvă sau divorţată fără permisiunea ei, contractul este invalid şi revocabil, precum în povestea lui Al-Khansaa bint Khaddam. În privinţa virginei, ea are dreptul de a alege; dacă este de acord, îşi dă permisiunea; dacă nu, refuză, lucru care anulează contractul, precum într-unul dintre hadisurile amintite anterior. (Vezi Nail Al-Awtar, 6/254-256). Foarte interesant în legislaţia islamică este faptul că este stipulată consultarea mamei în ce priveşte căsătoria fiicei ei, aşa că mariajul poate fi săvârşit mulţumind toate părţile implicate. Ibn ’Omar a relatat că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!) a zis: „Luaţi permisiunea femeii cu privire la fiicele lor.” Hadisul este consemnat de Ahmed şi atribuit lui Ibn Omar (4905), cercetat de Ahmed Şaker, Abu Dawud (2095) şi alţii. În acest context, imamul Abu Suleiman Al-Kattaby, comentând acest hadis, în cartea sa Maalem as-Sunna, are anumite observaţii de adăugat, demne de luat în seamă, care ar trebui redate datorită integrităţii şi moralităţii lor. El scrie: „Consimţământul mamelor în chestiunea fiicelor lor nu îşi are rostul doar pentru că astfel au ceva de spus în contractul marital, ci şi pentru că astfel fetele se simt mai sigure, având o relaţie intimă cu mamele lor, favorizând o prietenie mai îndelungată şi afectuoasă prin aducerea fiicelor şi soţilor lor împreună, dacă contractul are la bază mulţumirea reciprocă şi dorinţa mamelor şi a fiicelor. În caz contrar, nu se va scăpa de consecinţele negative (adică fiicele vor fi stârnite împotriva soţilor lor), iar posibila cauză de nenorocire va cădea asupra lor.
În plus, mamele sunt mai apropiate de fetele lor; ele ascultă mai mult de ceea ce spun. Datorită acestor motive, consultarea lor privind căsătoria fiicelor este apreciată şi Allah ştie cel mai bine.”
El adaugă: „Ar putea fi şi un alt motiv pe lângă cele deja menţionate. O femeie poate ajunge să afle prin relaţia specială pe care o are cu fiica sa şi prin conversaţia privată cu ea despre o problemă ce ar putea invalida contractul. Poate fi din cauza unei boli ce o face să nu poată să îşi îndeplinească datoriile de soţie. Astfel înţelegem cuvintele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lui!): „Fata virgină nu ar trebui să se căsătorească decât cu permisiunea ei, exprimată prin tăcere.”; ei îi poate fi ruşine să îşi dea permisiunea şi să îşi arate dorinţa de a se căsători. Prin urmare tăcerea ei indică şi libertatea sa de a respinge o relaţie; ea poate rupe tăcerea dacă există un motiv ce este cunoscut numai de ea şi care nu îi permite să se căsătorească. Allah Atotputernicul ştie mai multe. (Vezi Mokhtasser As-Sunna de Al-Munzery; Maalem As-Sunna de Al-Khattab; Sfaturi de Ibn Al-Qayyim 3/39. Hadis cercetat de Ahmed Şaker şi Muhammed Hamid Al-Fiqy.)”
Adăugăm aici că e posibil ca mamei să-i fi mărturisit fiica secretul că inima ei aparţine altcuiva. Dacă acea persoană o cere în căsătorie şi este potrivită pentru ea, atunci el ar trebui să aibă prioritate, conform hadisului: „Nimic nu este mai bun pentru cei îndrăgostiţi decât căsătoria”. Hadisul este relatat de Ibn ‛Abbas şi consemnat de Ibn Majah (1847), Al-Hakim şi corectat în termenii islamici 2/160, fiind de acord Az-Zeheby şi Al-Baihaqi 7/78, Al-Tabarany, Tammam şi alţii. Este menţionat de Al-Albany în Cele autentice (624).
Dacă tatăl nu are dreptul de a-şi mărita fiica cu cineva pe care ea nu îl place, atunci nici fiica nu are dreptul de a se căsători fără permisiunea lui, conform hadisului transmis de Abu Musa: „Niciun mariaj fără un păzitor.” Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2085), At-Tirmizi (1101), Ibn Majah (1881), Ahmed 4/394, 413, 418. Alte cuvinte menţionate în hadis sunt transmise de Al-Munzery în Mokhtasser As-Sunna şi de Ibn Al-Qayyim; vezi hadis (2000). Cu acordul Aişei: „Orice femeie care se mărită fără acordul tutorelui ei are mariajul nul.” Acest lucru a fost spus de trei ori. Hadisul este consemnat de Abu Dawud (2083) şi (2084), At-Tirmizi (1102), care l-a îmbunătăţit, şi Ibn Majah (1879).
Abu Hanife şi discipolii săi cred că o fată are dreptul de a se mărita chiar şi fără acordul tatălui sau al tutorelui său, cu condiţia ca soţul să fie potrivit pentru ea. Hadisul anterior nu este menţionat în scrierile lor, dar ei se prevalează de ceea ce se află scris în Coran referitor la căsătorie, în pasajul în care Allah cere să fie împiedicate femeile de la căsătoria cu soţul anterior până când nu se căsătoresc cu un alt bărbat.
În aceste versete şi în altele, mariajul este atribuit femeilor. Allah interzice împiedicarea unei femei care doreşte să-şi caute pe cineva cu care să se mărite, cât timp este capabilă să facă aceasta; acest lucru trebuie acceptat. Abu Hanife a pus o condiţie: mariajul ei trebuie să fie cu un soţ potrivit, altfel persoanele responsabile au dreptul să obiecteze la căsătorie. Dacă o femeie se mărită cu acordul tutorelui ei, dar nu în prezenţa sa, este permis de anumiţi jurişti, deşi consensul general impune prezenţa tutorelui ca o condiţie – altfel mariajul este nul.
Ibn Qudama a spus: „Dacă contractul este validat de un conducător, atunci nu este permis să fie anulat. Judecătorul are aici un punct de vedere special: contractul este anulat când este împotriva unui text. Conducătorul are prioritate, pentru că este o chestiune negociabilă, şi astfel verdictul său nu este anulat. Textul (adică «Nicio căsătorie fără un tutore») a fost interpretat în mai multe feluri şi este aprobat de unii şi respins de alţii.”
Aceasta este opinia lui Ibn Qudama ce are cunoştinţe profunde şi este cinstit, fie ca Allah să fie mulţumit de el! Cu toate acestea, pentru a fi realizată cu tact, căsătoria ar trebui săvârşită cu acordul tuturor părţilor implicate: tatăl, mama şi fiica, pentru a nu da naştere bârfelor, duşmăniei şi certurilor, întrucât Allah a permis căsătoria pentru a susţine iubirea şi mila.
Este necesar ca tatăl să aleagă pentru fiica sa un bărbat bun, care o face fericită şi care îşi găseşte fericirea alături de ea. Tatăl ar trebui să se concentreze asupra moralităţii şi credinţei bărbatului, nu asupra lucrurilor materiale şi lumeşti. El nu ar trebui să pună obstacole în calea căsătoriei, dacă un bărbat potrivit îi cere mâna fiicei sale. În hadis se afirmă: „Dacă persoana care te mulţumeşte în privinţa moralităţii şi credinţei vine la tine, las-o să se căsătorească [cu fiica ta]. Dacă nu faci asta, vei crea răzvrătire pe pământ şi vei răspândi corupţia”. Hadisul este relatat de Ibn Omar şi consemnat de At-Tirmizi, Ibn Majah (1967), Al-Hakim a cărui îmbunătăţire a fost acceptată de Az-Zeheby 2/165, cu acordul lui Abu Huraira; Al Baihaqi 7/82, cu acordul lui Abu Hatim Al-Mazay; Ibn Adeyy, îmbunătăţit în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul ei (270).
Astfel, Islamul l-a învăţat pe tată că fiica lui este o „fiinţă umană”, înainte de orice altceva. Ea nu este o „marfă” ce poate fi dăruită şi dată celui care plăteşte mai mult, precum fac mulţi taţi ignoranţi şi avari ce continuă această practică şi astăzi. În hadis se spune: „Este norocul unei femei să îşi uşureze angajamentul, zestrea şi să îşi uşureze pântecul – adică naşterea”. Hadis relatat de Aişa, consemnat de Ahmed 6/77, Ibn Hayyan (4095), Hakim 2/181, care l-a îmbunătăţit în termeni islamici, şi aprobat de Az-Zeheby şi perfecţionat în Sahih al-Jame’as-Saghir şi suplementul lor (2235).
________

Sursa: Statutul femeii in Islam, Sheikh Yusuf Al-Qardawi, Editura Femeia Musulmană, București 2010

Source Link

O ÎNȚELEGERE ASUPRA ISLAMULUI

O înțelegere cuprinzătoare asupra Islamului Credeţi că puteţi să recunoaşteţi un musulman după haine sau naţionalitate? Mai gândiţi-vă o dată! Aproape un sfert din populaţia globului este musulmană. Deşi unii cred în mod greşit că toţi musulmanii sunt arabi (şi vice-versa), arabii constituie numai 18% din totalul populaţiei musulmane din lume. Musulmanii pot fi […]

O înțelegere cuprinzătoare asupra Islamului

Credeţi că puteţi să recunoaşteţi un musulman după haine sau naţionalitate? Mai gândiţi-vă o dată!

Aproape un sfert din populaţia globului este musulmană. Deşi unii cred în mod greşit că toţi musulmanii sunt arabi (şi vice-versa), arabii constituie numai 18% din totalul populaţiei musulmane din lume. Musulmanii pot fi întâlniţi pretutindeni, din Africa de Vest până în Europa de Est şi din China până în Filipine, iar numărul lor este într-o continuă creştere în Occident. Sunt musulmani de toate rasele, practicând toate meseriile şi aparţinând tuturor condiţiilor sociale; ei şi-au adus o contribuţie semnificativă în toate domeniile de activitate, de la ştiinţe la matematică şi de la artă la ştiinţele umaniste, încă de la începuturile Islamului.

În zilele noastre nu există niciun loc pe pământ unde influenţa şi contribuţia benefică a acestora să nu se manifeste.

În pofida mass-mediei părtinitoare, majoritatea musulmanilor fac parte din familii iubitoare şi stabile şi nu au nicio legătură cu terorismul sau alte acte violente.

Ce este Islamul?

Cuvântul Islam provine din limba arabă, din rădăcina aslama care înseamnă pace şi supunere; un musulman practicant se străduieşte să se supună cu întreaga sa fiinţă lui Dumnezeu, prin aceasta obţinând pace atât în această viaţă, cât şi în Viaţa de Apoi. Supunerea în faţa voinţei lui Allah nu înseamnă că o persoană nu mai trebuie să gândească sau că trebuie să renunţe la liberul său arbitru; precum un cetăţean care respectă legea, o persoană care respectă poruncile lui Dumnezeu beneficiază, alături de ceilalţi, de respectarea poruncilor divine, continuând să-şi folosească liberul arbitru cu înţelepciune.

Aşadar conceptul islamic de supunere este unul activ; un musulman se străduieşte să îşi sporească cunoştinţele, să-şi dezvolte caracterul şi face tot ceea ce trebuie cum poate mai bine, după care acceptă că rezultatul eforturilor sale este în cele din urmă în mâinile lui Allah.

În ce cred musulmanii?

Un singur Dumnezeu

Islamul se bazează pe credinţa într-o Putere Supremă, Dumnezeu Milostivul şi Creatorul Universului, o divinitate care nu are familie sau asociaţi, numită Allah. Musulmanii preferă să folosească cuvântul arab Allah pentru a-L numi pe Dumnezeu, pentru că acest cuvânt nu are forme de plural, de feminin şi nici nu permite forma de diminutiv, forme care altfel ar putea să fie asociate cu concepţiile politeiste (de exemplu: dumnezei, zeiţe, semi-zei). Deşi ne referim la Dumnezeu utilizând pronumele „El”, se înţelege că Dumnezeu nu are nevoie de nimeni ca să existe şi este dincolo de aceste noţiuni de dualitate şi gen; cele 99 de nume ale lui Allah menţionate în Coran conţin mai multe atribute ale Sale; de exemplu: Allah este Milostiv, Iertător, Protector, Allah este Milos şi Drept, Atoateştiutorul şi Atoatevăzătorul, Prieten şi Îndrumător, Unicul demn de adorare şi devoţiune.

Profeţia

Islamul ne învaţă cum credinţa într-o Putere Superioară, completată de un cod etic universal (rezumat într-o maximă simplă: „Crede în Dumnezeu şi fii bun!”) compun religia naturală a omenirii. Această religie (sau mod de viaţă), în diversele sale manifestări, a fost explicată de către profeţii care au fost trimişi de Allah fiecărei naţiuni şi comunităţi la un moment dat. Profeţii i-au îndemnat pe oameni să se străduiască să aibă o relaţie directă şi personală cu Domnul lor şi au constituit un exemplu binecuvântat pentru modul în care trebuie să trăim. Când oamenii au uitat sau au denaturat mesajul, El a trimis un alt Profet să le reamintească oamenilor de mesajul originar. Coranul menţionează numele a douăzeci şi cinci de profeţi; dintre aceştia, cinci au un statut superior: Noe, Avraam, Moise, Iisus şi Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra lor!). Fiecare profet a primit revelaţie divină, iar unora le-au fost date scripturi. Musulmanii cred că Allah a revelat cărţile sfinte ale evreilor şi creştinilor, în forma lor originară, dar textele propriu-zise care s-au păstrat au fost în timp modificate. Coranul, revelat profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) prin îngerul Gavriil, deţine statutul unic de a fi ultima revelaţie a lui Allah pentru omenire; tocmai de aceea El a promis să îl păstreze intact până la sfârşitul lumii. Ceea ce este interesant este faptul că savanţii au demonstrat că Sfântul Coran este singura scriptură care are o singură variantă (în arabă) identică cu textul care a fost revelat acum mai bine de 1400 de ani. De asemenea, Coranul este singura scriptură care poate fi memorată în întregime de credincioşi de toate vârstele, indiferent de limba lor maternă.

Viaţa de Apoi

Deşi oamenii par a avea o înclinaţie naturală de a uita şi de a păcătui, Islamul susţine o imagine generală pozitivă despre om (omul a fost creat pentru a fi reprezentatul lui Dumnezeu pe pământ) şi ne învaţă cum credinţa şi aprecierea binelui sunt inerente naturii umane. În plus, copiii se nasc într-o stare de puritate şi nu „moştenesc” păcatul. Încercarea vieţii este ca omul să facă tot ce poate mai bine şi să reziste răului din lume şi din interiorul său, astfel încât să poată sta în faţa lui Allah cu o inimă curată în Ziua Judecăţii. Aceia care reuşesc vor fi răsplătiţi în Paradis, dar cei care şi-au neglijat sufletele vor fi condamnaţi în Iad. Fiecare persoană este responsabilă pentru propriile sale fapte şi nu se poate baza pe bunătatea altora pentru a fi iertat de păcate. Deşi la sfârşit nimeni nu poate să fie mântuit decât prin mila lui Allah, este necesară credinţa, însoţită de fapte bune, pentru ca împreună acestea să cântărească mai greu în balanţă decât faptele rele. Răsplata va fi oferită în funcţie de eforturi. Raiul este un loc al frumuseţii şi al perfecţiunii fizice şi spirituale, unde oamenii vor avea tot ceea ce inimile lor doresc şi unde vor fi binecuvântaţi cu vederea lui Allah Preaînaltul.

Care sunt obligaţiile unui musulman?

(1) Primul pas este afirmarea cu toată convingerea că „nu există altă divinitate în afară de Allah şi Muhammad este Trimisul Său” (shahadah). Acesta este primul stâlp al Islamului şi, atunci când această afirmaţie se face în faţa martorilor, marchează intrarea în Islam a respectivei persoane. Un musulman sincer îşi asumă de asemenea îndeplinirea altor patru acte de adorare care completează cei cinci stâlpi ai Islamului. Acestea sunt:

(2) Rugăciunea (salah). Fiecare credincios trebuie să împlinească cinci rugăciuni în fiecare zi, în anumite momente ale zilei (în zori, la prânz, după-amiaza, la apus şi seara); rugăciunile obligatorii durează 5-10 minute şi presupun implicarea trupului, a minţii şi a sufletului, fiind împlinite în grup, cât mai des posibil. Rugăciunile regulate îl ajută pe om să stabilească o legătură directă cu Dumnezeu şi constituie mijloace de purificare a sufletului; procesul rugăciunii poate fi asemănat cu conectarea la o sursă de putere menită să reîncarce fiinţa noastră. Rugăciunile realizate în grup, unde credincioşii stau umili umăr la umăr, ajută de asemenea la depăşirea barierelor artificiale de rasă, etnie sau condiţie socială.

(3) Dania (zakat). Musulmanii sunt obligaţi să doneze minim 2,5% din economiile lor anuale, sub formă de bani sau produse. Aceste donaţii sunt colectate de către comunitate anual şi sunt distribuite celor care au nevoie de ele. Cuvântul zakat înseamnă purificare şi creştere; averea unei persoane nu este pură până ce nu este împărţită cu cei mai puţin înzestraţi; dărnicia ne conduce spre o creştere spirituală.

(4) Postul (sawm Ramadan). În timpul lunii Ramadan, cei credincioşi se abţin de la mâncare, băutură, relaţii sexuale între răsăritul şi apusul soarelui; de asemenea, ei trebuie să îşi controleze temperamentul şi vorbele. Se mănâncă înainte de răsărit şi după apus. Postul în luna Ramadan ne învaţă abstinenţa şi compasiunea pentru săraci, ne clădeşte voinţa şi credinţa în Dumnezeu; Ramadanul reprezintă o perioadă în care musulmanii îşi reîntăresc legăturile cu Creatorul lor şi cu comunitatea din care fac parte.

(5) Pelerinajul la Mekkah (Hajj). Fiecare musulman care este capabil din punct de vedere fizic şi financiar trebuie să viziteze Mekkah o dată în viaţă, în timpul perioadei de Hajj. Pelerinajul pune într-o altă perspectivă realitatea vieţii umane: oferă o reamintire a sacrificiilor şi eforturilor profeţilor, întăreşte legăturile de frăţie între comunităţile musulmane internaţionale care vin din toate colţurile lumii pentru a se alătura unicei „conferinţe islamice anuale”; de asemenea, Hajj-ul îl pregăteşte pe musulman pentru călătoria mult mai profundă ce urmează să o facem cu toţii spre Lumea de Apoi.

Nu doar o religie, ci un mod de viaţă

Sunt multe alte acte de adorare care sunt recomandate în Islam, cum ar fi rugăciunile benevole, citirea Coranului, munca voluntară pentru comunitate etc.; pe lângă acestea, orice faptă pe care omul o face pentru a-L mulţumi pe Allah se transformă în act de adorare. În contrast cu acestea, există lucruri pe care Allah le-a interzis datorită răului pe care îl provoacă oamenilor şi societăţii; acestea includ minciuna, furtul, nerespectarea părinţilor, legăturile extramaritale, drogurile, alcoolul, jocurile de noroc, precum şi alte comportamente dăunătoare sau lipsite de moralitate. Îndrumările privind aceste interziceri se află în Şaria – Legea Sfântă care a fost concepută pe baza învăţăturilor din Coran şi ale profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Şaria este unică prin faptul că nu îşi limitează îndrumarea la chestiuni de religie; ea se adresează tuturor aspectelor vieţii, inclusiv aspectelor privind justiţia socială, politica, comerţul, relaţiile internaţionale, viaţa de familie, chiar şi asupra celor privind drepturile animalelor şi mediul înconjurător.

O soluţie pentru problemele actuale

În ciuda manierei negative în care musulmanii sunt descrişi în media, mulţi oameni sunt surprinşi să afle, după investigaţii mai profunde, că Islamul oferă o soluţie pentru nevoile lor sociale, personale şi spirituale. Acesta oferă o credinţă bazată pe raţiune, eliberată de superstiţii sau de nevoia de a plasa intermediari între sine şi Dumnezeu; Islamul promovează în mod activ fraternitatea între toţi oamenii, indiferent de rasă, şi armonia; îndrumările sale în domeniul economic încurajează schimburile corecte între bogaţi şi săraci, capital şi muncă. Sistemul său politic (în forma sa originară, pură) se bazează pe o preocupare profundă pentru dreptate şi drepturile omului şi oferă îndrumarea prin care oameni de religii diferite pot trăi împreună în armonie. În plus, modelul său în ceea ce priveşte viaţa de familie oferă o alternativă prăbuşirii modelului de familie din societatea occidentală şi previne consecinţele sale dezastruoase: dezintegrarea socială şi haosul.

Parabola pomului bun

Imaginea unui pom sănătos, veşnic verde, care oferă umbră şi fructe delicioase şi înmiresmate tot timpul anului este o parabolă a unui musulman moderat. Sursa acestei parabole este Coranul:

Nu vezi ce pildă a dat Allah pentru cuvântul bun? El este ca un pom bun, cu rădăcina neclintită şi cu ramuri [ce se înalţă] în cer! El dă fructe tot timpul – cu voia Domnului său. (Ibrahim 14:14-15).

Dacă ne imaginăm că acel copac reprezintă un musulman care se străduieşte sincer să întruchipeze idealurile islamice, atunci sămânţa acestui copac este shahadah. Afirmarea unicităţii lui Allah pătrunde şi colorează fiecare celulă, astfel încât fiecare gând, cuvânt şi acţiune este formată sub matricea acestei înţelegeri. Rădăcinile, cele care hrănesc copacul şi îi oferă stabilitate, pot fi asemuite cu stâlpii credinţei: credinţa în Allah, în profeţii Săi, în cărţile Sale, în îngeri, Ziua Judecăţii şi destin. Trunchiul, care se întinde de la rădăcini până la ramuri, creşte prin credinţa în Allah şi în Trimisul Său. Cinci ramuri reprezintă cinci stâlpi ai credinţei: ele îi dau copacului forma şi manifestarea (comportamentul). În plus, frunzele reprezintă manierele islamice (cum ar fi salutul islamic sau hainele decente şi modeste). Ele sunt acelea care fac copacul atrăgător şi uşor de recunoscut de la distanţă; totodată ele oferă umbră altor fiinţe. Cu toate acestea, în cele din urmă, scopul copacului nu este împlinit până ce nu face roade. Roadele copacului sunt reprezentate de un caracter bun: calităţi precum cinstea, răbdarea, curajul, mila, iubirea, precum şi alte lucruri pe care ni le dorim de la un prieten, soţ / soţie sau coleg; adică acele lucruri care ne fac oameni.

Source Link

CREDINŢA – O FORŢĂ REVOLUŢIONARĂ

Muhammed Al-Ghazali O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor necesar din care se revarsă forţa pentru faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său astfel încât, dacă nu […]

Muhammed Al-Ghazali

O credinţă puternică şi fermă este ca un izvor necesar din care se revarsă forţa pentru faptele dorite, curajul râvnit şi capacitatea de a îndura necazurile şi de a înfrunta pericolele. Ea creează în om un sentiment de nerăbdare şi un ataşament adânc faţă de idealul său astfel încât, dacă nu reuşeşte să-şi atingă obiectivul propus, nu ezită să-şi bea partea din cupa morţii.

Când credinţa se strecoară în inima omului şi prinde în ea rădăcini adânci, scoate la iveală doar astfel de rezultate. Ea umple inima şi mintea omului cu o asemenea forţă ce acoperă şi influenţează toate celelalte trăsături ale lui. Dacă îşi deschide gura, vorbeşte cu încredere şi siguranţă. Când începe un lucru, îl face cu interes deplin şi sinceritate. Dacă porneşte într-o călătorie, destinaţia se află înaintea ochilor săi. Dacă se bucură de judecată dreaptă, atunci şi lumea inimii este locuită de entuziasm şi curaj nestăvilit. Ezitarea nu-şi găseşte loc în inima sa şi nici vitejiile nu-l urnesc din calea sa, nici nu-l abat de la ţinta pe care şi-a propus-o. Nu este de mirare dacă se adresează tututor precum a zis un poet Urdu: „Vino-ncoace, o, tiranule! Să ne încercăm măiestria, / Tu încearcă-ţi săgeata, eu îmi voi încerca ficatul (curajul)”. Şi îi provoacă pe ceilalţi, atfel:

Lucraţi voi după atitudinea voastră şi voi lucra eu [după atitudinea mea] şi [curând] veţi afla voi / asupra cui va veni chinul care îl înjoseşte şi asupra cui se va coborî osânda veşnică!
[Az-Zumar 39:39, 40]

Acest accent provocator, acest spirit independent în fapte şi acţiuni, această încredere de sine în înţelegerea adevărului şi tradiţiei sunt calităţi ce-l desemnează drept o persoană marcantă în viaţă. El îi tratează pe oameni în lumina faptelor văzute şi trăite de el. Dacă îi află pe oameni procedând cu dreptate şi sinceritate, el îşi întinde mâna pentru cooperare, iar dacă îi vede că fac greşeli, se retrage şi îşi menţine conştiinţa vie şi trează.

Trimisul lui Allah a spus: „Fiecare dintre voi va trebui să înceteze să umble cu orice călător. Să nu spună că se află alături de ceilalţi şi dacă ceilalţi fac fapte bune, atunci face şi el la fel, iar dacă ceilalţi fac fapte rele, atunci şi el li se alătură. Să vă pregătiţi să cooperaţi cu ei dacă fac fapte cinstite şi să vă feriţi dacă fac fapte josnice”. (consemnat de Tirmizi)

Însă cel slab devine sclavul tradiţiilor şi obieceiurilor comune. Comportamentul unui astfel de om este condus de lucrurile care sunt comune societăţii. Dacă aceste obieceiuri şi practici sunt greşite şi instructive, atunci el cară povara necazurilor acestei lumi şi a celei ce va să vină.

Numeroase feluri de inovaţii au devenit obişnuite printre oameni, cu ocazia sărbătorilor sau doliului. Ei acordă mai multă atenţie acestor fapte inovatoare decât realităţile religiei.

Un drept-credincios nu manifestă însă nici un interes faţă de astfel de lucruri care, din perspectivă religioasă, nu sunt susţinute de nici o dovadă. El întâmpină împotrivire şi dificultăţi dacă se opune obieciurilor populare şi tradiţionale, dar este evident că nu trebuie să-i pese de părerea nimănui, în ceea ce priveşte lucrările lui Allah. El trebuie să-şi atingă idealul. Săgeţile criticii şi înţepăturile limbii nu-i pot sta în cale.

Minciuna, care uneori este „succes”, este ulterior manevrată de indivizi puternici ce apoi distrug statutul şi rangul. Nici aceasta nu poate rezista multă vreme cu ajutorul şi sprijinul aliaţilor ei, fiindcă mulţi duşmani care astăzi o îmbrăţişează, fiind înşelaţi de minciună, mâine vor deveni suporteri ai celorlalţi duşmani. Ei le aprobă ţintele şi obiectivele, după ce le află caracterul şi îşi promit sprijinul după ostilităţi puternice şi duşmănoase.

Ibn Abbas a povestiti că Trimisul lui Allah a zis: „Allah nu este mulţumit de cel ce a căutat să facă pe plac oamenilor, nemulţumindu-L pe El, iar acei oameni sunt şi ei nemulţumiţi, deoarece au făcut pe plac celui ce şi-a atras nemulţumirea lui Allah. Allah este mulţumit de cel ce, nemulţumindu-i pe oameni, i-a făcut Lui pe plac şi i-a făcut acestuia vorbirea minunată şi faptele frumoase în ochii celorlalţi”. (consemnat de At-Tabarani).

Un musulman trebuie să se ţină pe lângă ceea ce el crede că este adevărat şi să nu ia în seamă insultele, bătaia de jos şi necazurile cu care se confruntă. El trebuie să adopte un comportament care să-i permită întotdeauna să încerce să obţină răsplata (sewab) de la Allah. Dacă aceia care cred în superstiţii şi lucruri absurde îşi bat joc şi râd de cei credincioşi, atunci un drept-credincios trebuie să fie puternic şi să-şi apere drepturile cu hotărâre.

Iar când te văd, nu te iau ei decât în derâdere: Acesta este cel pe care l-a trimis Allah ca Trimis? / Puţin a lipsit să ne ducă pe noi în rătăcire de la zeii noştri, dacă noi nu ne-am fi ţinut de ei cu statornicie! Însă ei vor şti, când vor vedea chinul, cine este mai rătăcit de la drum. [Al-Furqan 25:41, 42]

Fără îndoială, un musulman trebuie să simtă în personalitatea lui, forţa credinţei, iar, în mintea sa, apăsarea şi teama credinţei. Dacă lucrurile din jurul său nu-l influenţează, atunci el este precum o stâncă ce nu tremură sub biciuirea valurilor mării. Ce rău pot face oamenilor aceştia unuia care simte în inima sa, forţa credinţei şi încrederii, iar în virtutea legăturii cu Domnul său şi a statorniciei în religia sa, simte înlăuntrul său o nouă hotărâre şi un curaj proaspăt? Chiar dacă toţi aceştia se reped şi-l atacă, nu vor fi în stare să-i facă nici un rău.

Ibn Abbas povesteşte că odată călărea în urma Profetului . Acesta a zis: „O, Copile! Adu-ţi aminte de Allah şi El va avea grijă de tine. Adu-ţi aminte de Allah, pe El îi vei afla pretutindeni. Recunoaşte dreptul lui Allah, la bunăstarea ta şi El te va recunoaşte că eşti la ananghie. Dacă ai nevoie de ceva, cere lui Allah. Dacă îţi trebuie ajutor, caută ajutorul lui Allah, căci nimeni nu te va putea ajuta dacă Allah nu îngăduie să fii ajutat şi ei nu vor avea nici o putere. Şi dacă alţii vor să-ţi facă rău, însă Allah nu a hotărât acest lucru pentru tine, ei nu-ţi vor putea atinge nici măcar un fir de păr din cap. Cerneala de pe condei s-a uscat şi filele au fost adunate.”

Forţa unui musulman îşi trage seva din credinţa pe care o nutreşte în Unicitatea lui Allah. Deopotrivă, celelalte calităţi îl împiedică să accepte vreo ocară sau insultă în lumina aceasta, fiindcă un musulman este respectat şi i se acordă un rang înalt pe baza legăturii sale cu cerurile. În propria sferă de credinţă, el are forţa unei întregi comunităţi. Acestea sunt cuvintele lui Allah, ce vorbesc pentru el:

Spune: Oare să-mi iau eu alt aliat decât Allah, Creatorul cerurilor şi al pământului? El este Cel Mare care îi hrăneşte [pe toţi] şi căruia nu I se dă hrană”. „Spune: Mi s-a poruncit mie să fiu primul care primeşte Islamul! Şi să nu fii dintre politeişti!
[Al-An`am 6:14]

_______

Caracterul Musulmanului, Muhammed Al-Ghazali, Editura Femeia Musulmana, Bucuresti, 2010

Source Link