Plăcile tectonice ale Pământului

Adnan Ash-Sharif   În anul 1912, savantul german Alfred Wegener a lansat în lucrarea sa intitulată “Originea continentelor şi a oceanelor”, teoria pământului crăpat, iar în anul 1969, geofizicianul american Morgan a lansat teoria plăcilor sau bucăţilor de pământ, conform căreia pământul nu este fix şi solid, aşa cum socotesc numeroşi geologi, ci este un […]

Adnan Ash-Sharif

 

În anul 1912, savantul german Alfred Wegener a lansat în lucrarea sa intitulată “Originea continentelor şi a oceanelor”, teoria pământului crăpat, iar în anul 1969, geofizicianul american Morgan a lansat teoria plăcilor sau bucăţilor de pământ, conform căreia pământul nu este fix şi solid, aşa cum socotesc numeroşi geologi, ci este un ansamblu de bucăţi şi plăci uriaşe, fiecare dintre ele cu grosimea de circa 100 kilometri. Aceste bucăţi sau plăci sunt alcătuite din scoarţa terestră subţire şi dintr-o parte solidă situată dedesubtul scoarţei terestre – litosfera şi se sprijină pe un strat elastic de roci – astenosfera.

O dată cu descoperirea dovezilor ştiinţifice ale existenţei unor crăpături sau fisuri în toate straturile pământului şi nu doar în scoarţa sa exterioară, teoria crăpăturilor sau fisurilor pământului a devenit o constantă ştiinţifică de bază acceptată astăzi de majoritatea geologilor. Uscatul  globului terestru a reprezentat, cu aproximativ 250 de milioane de ani în urmă, un singur bloc, numit continentul gigantic, înconjurat de un singur ocean, dar datorită presiunii uriaşe din interiorul său şi a altor factori geologici s-a scindat cu circa 200 de milioane de ani în urmă, în trei bucăţi: una alcătuită din America de Nord, Europa şi Asia, numită Eurasia, o a doua alcătuită din America de Sud, Africa şi India, numită zona de mijloc, şi o a treia alcătuită din Australia şi continentul îngheţat din sud, numită Gondwana. În urmă cu aproximativ şaizeci şi cinci milioane de ani, America de Sud s-a separat de Africa, America de Nord s-a separat de Europa, India s-a îndreptat către Asia şi s-a lipit de ea, iar Australia s-a separat de continentul îngheţat din sud şi astfel continentele au căpătat forma cu care le cunoaştem astăzi. Studiile geologilor au demonstrat că scoarţa pământului şi o parte din învelişul său sunt străbătute de falii, care au fost împărţite în şase secţiuni principale numite plăci tectonice: placa americană, placa africană, placa asiatică, placa europeană, placa australiano-indiană şi placa arabă. Pe ele se sprijină continentele, oceanele şi mările. placi-tectonice

Pământul prezintă, astfel, crăpături în toate straturile sale. La adâncimea de 60-65 kilometri, se află discontinuitatea Moho, descoperită în anul 1909 de savantul iugoslav Mohorovici; la adâncimea de 700 de kilometri, se află discontinuitatea Repiti; la adâncimea de 2900 de kilometri se află discontinuitatea Gutenberg, numită astfel după savantul care a descoperit-o în anul 1913; iar la adâncimea de 5100 kilometri, se află discontinuitatea Lehman. În apropierea faliilor principale, se produc, în fiecare zi, noi falii parţiale, iar în jurul acestora se conturează si se distribuie cutremurele şi vulcanii. Este suficient să menţionăm că seismologia şi vulcanologia se bazează pe studiul geografiei faliilor tectonice şi al distribuţiei lor pe straturile pământului.

Teoria lui Vipner a dat răspuns următoarelor întrebări pe care savanţii şi leau pus de mai multe secole:

– De ce liniile litoralului continentelor au crestături asemănătoare, încât dacă s-ar apropia unele de altele, malurile lor s-ar îmbina şi-ar forma un singur ansamblu?

Răspunsul lor este că ele sunt părţi ale unui singur continent uriaş.

– De ce aceleaşi specii de plante şi animale se află în diferite zone ale continentelor?

Răspunsul este că ele s-au dispersat o dată cu îndepărtarea continentelor unul de altul.

– De ce găsim fosile specifice zonelor ecuatoriale în regiuni cu climat foarte rece?

Răspunsul este că ele au fost transportate o dată cu continentele, atunci când acestea s-au deplasat dintr-o zonă climatică în alta. Astfel, continentul America s-a deplasat din sudul ecuatorului la Nord de el.

În plus, teoria a dat răspuns şi la întrebările referitoare la procesul de formare al uriaşelor lanţuri muntoase, precum Himalaya şi Anzii.

Pământul se află într-o stare de crăpare permanentă. Savanţii apreciază că peste 50 de milioane de ani el ar putea avea următoarea formă: Oceanul Atlantic se va extinde pe seama Oceanului Indian, iar continentul Australia se va deplasa spre Nord , însă, va evita o ciocnire violentă cu Asia. De-a lungul litoralului estic al Africii, o mare zonă se va desprinde de Africa. Cele două Americi se vor separa complet una de cealaltă şi nu va mai fi nevoie de canalul Panama. În mod asemănător, Asia se va separa de Africa şi nu va mai fi nevoie de canalul Suez, iar Marea Roşie va deveni un nou ocean.

Dar unde se vor sfârşi toate acestea ? Nimeni nu ştie acest lucru, în afară de Allah Preaînaltul, căci El este cu putere peste toate – Slavă Lui !

Comentariu:

Geologii nu au constatat că pământul prezintă falii decât în a doua jumătate a secolului XX, în vreme ce Coranul cel Sfânt a afirmat această constantă ştiinţifică principală din domeniul geologiei cu cincisprezece secole în urmă.

Oare este suficient, la sfârşitul secolului XX ca vorbele lui Allah PreaÎnaltul

“[Jur] pe pământul cu crăpături ”(At-Tariq:12),

să fie explicate prin crăpărea  pământului pentru a lăsa plantele să răsară, aşa cum continuăm să citim în cele mai multe comentarii? Şi oare această explicaţie se mai potriveşte cu  măreţia acestui verset de jurământ, după ce ştiinţa şi-a plecat capul în semn de supunere în faţa conţinuturilor sale?

Cuvintele lui Allah PreaÎnaltul “[Jur] pe pământul cu crăpături ” (AtTariq:12)” reprezintă un miracol ştiinţific coranic pe care avem datoria să-l facem cunoscut, să-l publicăm, să-l introducem în lucrările de istorie a ştiinţelor după care predăm copiilor noştri, astfel încât să înţeleagă măreţia Coranului cel Sfânt şi faptul că el este din punct de vedere strict ştiinţific Cuvântul lui Allah. Oare nu este păcat să le predăm studenţilor noştri istoria descoperirii din domeniul ştiinţelor naturale şi ei să se întreacă în memorarea numelor lui Copernic, Galilei, Keppler, Mendel, Wegener, Freud, Einstein, Hubbel, Gamow şi ale multor altora, uitând să le arătăm lor şi să arătăm lumii cum Coranul cel Sfânt şi Tradiţia nobilă i-au precedat, prin referirile lor la aceste constante ştiinţifice care sunt astăzi reguli şi legi în numeroase domenii ale ştiinţelor materiale? Această lucrare reprezintă o încercare modestă de a îndrepta o eroare intenţionată sau neintenţionată dar, Allah Preaînaltul ştie ce se află ascuns în suflete.

 

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 7

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică   Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu […]

Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

 

Lordul Solly Zuckerman este unul dintre cei mai renumiţi şi respectaţi oameni de ştiinţă din Marea Britanie. Ani de zile, el a studiat urmele fosile şi a condus investigaţii minuţioase. El a fost înnobilat datorită contribuţiilor sale aduse ştiinţei. Zuckerman este un evoluţionist. Prin urmare, comentariile sale asupra evoluţionismului nu pot fi privite ca preconcepute sau ca lipsite de substanţă. După ani îndelungaţi de cercetări asupra fosilelor incluse în scenariul evoluţiei umane, el a ajuns la concluzia că ceea ce se prezintă ca fiind arborele genealogic nu are niciun suport ştiinţific.

Zuckerman a prezentat şi un concept interesant denumit „spectrul ştiinţelor“, ce se întindea de la cele considerate a fi ştiinţifice, la cele pe care le considera a fi neştiinţifice. Conform spectrului lui Zuckerman, cele mai ştiinţifice domenii – care există, depinzând de date ştiinţifice şi concrete – ar fi fizica şi chimia. După ele, ar urma ştiinţele biologice şi cele sociale. La cel mai îndepărtat capăt al spectrului, adică partea considerată a fi cea mai „neştiinţifică“, s-ar afla „percepţia extrasenzorială“– concepte precum telepatia şi „cel de-al şaselea simţ“– iar, în final „evoluţia omului“. Iată cum a explicat Zuckerman deducţiile sale:

evolutionismulblank Evoluţionismul: o credinţă neştiinţifică

„Atunci noi ne mutăm în afara registrului adevărului obiectiv, în domeniile presupusei ştiinţe biologice, precum percepţiile extrasenzoriale sau interpretarea istoriei fosilelor umane, acolo unde totul este posibil pentru cel care crede – şi unde cel care crede cu fervoare este uneori capabil să creadă în acelaşi timp în mai multe lucruri contradictorii.“

Robert Locke, editorul revistei Discovering Archeology, o importantă publicaţie despre originile omului, descrie în această revistă modul în care „căutarea strămoşilor omului conferă mai multă ardoare decât lumină“, citându-l pe renumitul paleoantropolog Tim White: „Suntem cu toţii frustraţi datorită tuturor întrebărilor la care nu suntem în stare să oferim un răspuns.“

Articolul lui Locke trece în revistă impasul teoriei evoluţioniste asupra originilor omului şi propaganda lipsită de temei ce se răspândeşte în jurul acestui subiect:

„Probabil că niciun alt domeniu al ştiinţei nu este mai plin de litigii decât cel al căutării originilor omului. Paleontologii de elită nu cad de acord nici măcar asupra celor mai de bază trăsături esenţiale ale arborelui genealogic uman. Noi ramuri cresc cu surle şi trâmbiţe, pentru a se vesteji şi muri în faţa unor noi descoperiri de fosile.“

Source Link

Views: 1

Despre vânt în Coran

  VÂNTURILE SUNT UN AER CARE SE MIŞCĂ   “Şi în schimbarea vânturilor se află semne pentru un neam de oameni care pricepe” “Şi în schimbarea nopţii şi a zilei şi în hrana pe care Allah a pogorât-o din cer  şi a înviat pământul cu ea, după ce el a fost mort,  şi în schimbarea […]

 

VÂNTURILE SUNT UN AER CARE SE MIŞCĂ

 

“Şi în schimbarea vânturilor se află semne pentru un neam de oameni care pricepe”

“Şi în schimbarea nopţii şi a zilei şi în hrana pe care Allah a pogorât-o din cer  şi a înviat pământul cu ea, după ce el a fost mort,  şi în schimbarea vânturilor, se află semne pentru un neam de oameni care pricepe”(AlJathiya: 5).

În dicţionare, cuvântul tasrif înseamnă schimbare, iar, schimbarea vânturilor înseamnă transformarea lor din vânturi cu mişcare mică, aşa cum este briza, în vânturi cu mişcare rapidă, aşa cum sunt vijeliile. Dar cuvântul tasrif,  are şi alte sensuri decât schimbare, aşa cum le putem deduce din versetele următoare:

windyTasrif înseamnă „îndepărtare”, în versetele lui Allah PreaÎnaltul: ”Şi El face să coboare din cer, din munţii Lui, grindină şi loveşte cu ea pe cine doreşte El şi o îndepărtează de la cine voieşte El”(An-Nur: 43).

Tot tasrif înseamnă „trimitere” în versetele lui Allah PreaÎnaltul: „Şi [adu-ţi aminte) când am abătut Noi către tine o ceată de djinni ca să asculte  Coranul” (Al-Ahqaf: 29).

Dar tasrif înseamnă şi „distribuire”: „Noi am răspândit-o printre ei, pentru ca ei să-şi aducă aminte [de Noi], însă cei mai mulţi oameni tăgăduiesc totul, afară de nerecunoştinţă” (Al-Furqan: 50).

Şi înseamnă şi „diversificare”: „Noi tâlcuim în acest Coran tot felul de pilde pentru oameni” (Al-Kahf: 54).

Până în secolul al XVII-lea, cele mai multe informaţii ale omului despre vânturi au fost greşite. Se credea că ele sunt provocate de fâlfâitul aripilor îngerilor sau de mânia zeilor ori că ar fi gemete ale pământului sau ale norilor, în vreme ce în Revelaţie schimbarea vânturilor reprezintă un semn pentru neamul de oameni înzestraţi cu raţiune. Următoarele informaţii îi vor oferi musulmanului neştiutor posibilitatea să înţeleagă sensurile versetelor sfinte ale lui Allah şi să reflecteze la ele:

Vânturile apar sub efectul căldurii solare care încălzeşte aerul făcând să i se reducă greutatea şi să se ridice în atmosferă pentru ca aerul rece, mai greu, să-i ia locul. Ele nu se distribuie pe suprafaţa globului pământesc în mod haotic, ci urmează, asemenea tututor făpturilor lui Allah, o rânduială bine întocmită, pe care omul a început să o descopere începând din secolul al XV-lea şi continuă să o cerceteze şi astăzi.

În zonele ecuatoriale, unde razele soarelui cad perpendicular pe pământ, aerul se încinge şi se înalţă în atmosferă, lăsând loc aerului zonelor înalte şi reci. În felul acesta, se formează în apropierea ecuatorului vânturile regulate nord-estice, în emisfera nordică a globului pământesc  şi sud-estice, în emisfera sudică a globului pământesc. Aceste vânturi numite „alizee” au fost descoperite de Cristofor Columb în secolul al-XV-lea, ele fiind vânturile care l-au ajutat să descopere Lumea nouă şi să revină în Spania.

În regiunile de mijloc ale globului pământesc, vânturile ecuatoriale se transformă în vânturi vestice.  În zonele polare, unde ajunge la pământ cea mai redusă cantitate de căldură solară, există vânturile estice, care sunt cele mai violente de pe suprafaţa pământului, viteza lor putând să ajungă până la 450 de kilometri pe oră. Aceste vânturi se nasc sub efectul mutării aerului rece din regiunile polare în regiunile temperate şi ecuatoriale ale globului pământesc.

 

 „ŞI NOI TRIMITEM VÂNTURILE CARE FECUNDEAZĂ”

 

“Şi Noi trimitem vânturile care fecundează şi trimitem apă din cer pe care vo dăm de băut, însă voi nu o puteţi strânge”(Al-Hijr: 22).

Secretele  ştiinţifice ale coborârii ploii din nori  şi rolul vânturilor în acest proces nu au fost cunoscute decât la sfârşitul secolului al XIX-lea  şi începutul secolului al XX-lea, o dată cu descoperirile savanţilor Coulier (1875), Atiken (1881), Wegener (1911)  şi ale altora care au demonstrat că vânturile, cu praful pe care îl poartă, sunt factorul principal în producerea  ploilor. În fiecare centimetru cub de vânturi există 5.000 de mici nuclee de particule de praf, fum şi sare, în jurul cărora se condensează picăturile de apăminuscule, din care se compun norii în straturile reci din atmosferă. Dacă nu ar exista nucleele purtate de vânturi, particulele minuscule de apă care alcătuiesc norii nu s-ar putea transforma în picături vizibile. Fiecare picătură din apa de ploaie este mai mare de aproximativ 15 milioane de ori decât o picătură minusculă din apa norilor.

Vânturile joacă, de asemenea, un rol de fecundare în procesul fulgerului care se produce în interiorul norilor ce tună, întrucât conduc norii încărcaţi cu particule cu sarcină electrică negativă, unindu-i cu norii încărcaţi cu particule cu sarcină electrică pozitivă, aşa după cum vom detalia în comentariul ştiinţific la cuvintele lui Allah PreaÎnaltul: “Şi, printre semnele Lui este [acela] că El vă arată vouă fulgerul, cu teamă [de trăsnet]  şi cu nădejde [în ploaie]”(Ar-Rum: 24).

Vânturile împreună cu insectele şi păsările joacă rolul cel mai important în procesul de polenizare al florilor, întrucât ele poartă polenul şi seminţele lor la distanţe mai mici  sau mai mari, ajungând în unele cazuri până la mii de kilometri.

 

 

Sursa: Revista franceză „Știința și viața”, martie 1991

Source Link

Views: 2