Tag: univers

Soarele

Adnan Ash-Shareef   Eu jur pe locurile stelelor [de pe bolta cerească]! Şi acesta este un jurământ mare, dacă voiţi să ştiţi. (Al-Waqi’ah: 75-76). Acesta este singurul jurământ, pe care Domnul l-a calificat drept „mare”, dintre toate versetele sfinte în care a jurat pe creaţiile Lui. Următoarele informaţii astronomice despre poziţiile stelelor ne dau o […]

Adnan Ash-Shareef

 

Eu jur pe locurile stelelor [de pe bolta cerească]! Şi acesta este un jurământ mare, dacă voiţi să ştiţi. (Al-Waqi’ah: 75-76).

article-0-164140E4000005DC-985_634x425Acesta este singurul jurământ, pe care Domnul l-a calificat drept „mare”, dintre toate versetele sfinte în care a jurat pe creaţiile Lui. Următoarele informaţii astronomice despre poziţiile stelelor ne dau o imagine simplificată a măreţiei poziţiilor stelelor şi a importanţei lor deosebite în sistemul cosmic.

1. Poziţia Soarelui în raport cu Pământul

În numărul din luna iunie 1986 al revistei franceze Science et Vie citim: „Dacă poziţia Pământului în raport cu Soarele ar fi astfel încât raza orbitei sale în jurul Soarelui să fie mai mică cu 4% decât este în momentul de faţă, adică 144 milioane de kilometri în loc de 150 milioane de kilometri, temperatura Pământului ar creşte treptat, ajungând la 450 grade Celsius, iar apa s-ar evapora, ceea ce ar duce la absenţa vieţii pe Pământ, precum în cazul planetei Venus. Dimpotrivă, dacă poziţia Pământului faţă de Soare ar fi astfel încât raza orbitei sale în jurul Soarelui să fie mai mare cu 1% decât este în prezent, adică 151,5 de milioane de kilometri, în loc de 150 de milioane de kilometri, temperatura Pământului ar scădea treptat, ajungând la minus patruzeci de grade, apa de pe el ar îngheţa, iar posibilitatea existenţei vieţii ar dispărea, precum în cazul planetei Marte.

Oare poziţia Soarelui în raport cu Pământul este rezultatul hazardului sau a fost orânduită de cel Puternic şi Atoateştiutor care:

A creat toate lucrurile şi le-a orânduit cu bună rânduială. (Al-Furqan: 2)?

De ce nu a jucat hazardul acelaşi rol ca în cazul Pământului şi în legătură cu celelalte planete din Sistemul Solar? Neputincios este hazardul, ca şi celelalte teorii stupide, precum teza veşniciei, evoluţionismul, necesitatea şi natura, la care recurge, de multe ori, logica neputincioasă a unor învăţaţi, atunci când sunt întrebaţi cine se află în spatele sistemului perfect al tuturor creaţiilor lui Allah:

Mărire Lui! El este mai presus de ceea ce Îi fac ei asociaţi! (Az-Zumar: 67).

 

 Poziţia Soarelui în Calea Lactee

Soarele este un astru modest între cele o sută de miliarde de stele din Calea Lactee de care aparţine şi sistemul nostru solar. Una dintre binecuvântările lui Allah asupra noastră este şi faptul că poziţia Soarelui în cadrul Căii Lactee, respectiv situarea lui la periferia ei, este la o distanţă de treizeci de mii de ani-lumină de centrul ei. De curând a fost descoperit în centrul Căii Lactee un lucru uriaş, invizibil, care a fost numit „gaură neagră” şi supranumit „cimitirul stelelor” sau „canalul colector al stelelor”, care are o forţă gravitaţională ce-i dă posibilitatea să înghită mii de stele în fiecare zi, deoarece greutatea specifică a masei sale este de patru milioane de ori mai mare decât greutatea specifică a masei Soarelui. Dacă Soarele nu s-ar afla la o distanţă foarte mare de acest căpcăun numit „gaură neagră”, el ar deveni o pradă uşor de înghiţit. Găuri negre există, după cât se pare, în centrul majorităţii galaxiilor, iar astronomii consideră că quasarii îşi extrag energia din găurile negre de care sunt nedespărţiţi, în cele mai multe poziţii în care au fost localizaţi până în momentul de faţă.

3. Poziţiile unorstele în raport cu Pământul

Soarele se află la o depărtare de opt minute-lumină faţă de Pământ, adică o distanţă de aproximativ o sută cincizeci de milioane de kilometri, în vreme ce steaua cea mai apropiată de Pământ, după Soare, este situată la patru ani-lumină, adică aproximativ patruzeci de mii de miliarde de kilometri, iar lumina unor quasari are nevoie de paisprezece miliarde de ani pentru a ajunge la noi. Distanţele dintre stele sunt uluitoare, ca şi dimensiunile, viteza, numărul, alcătuirea şi modul lor de a acţiona.

Afară de acela care prinde din zbor şi care este urmărit de o stea căzătoare, strălucitoare. (As-Saffat: 10)

4. Poziţia stelelorîn raport cu trecerea timpului

Din cauza depărtării imense la care se află faţă de noi, stelele par fixe, dar în realitate ele nu sunt aşa; distanţele dintre poziţiile lor cresc în fiecare secundă, iar Universul se află, aşa cum am menţionat mai sus, într-o expansiune permanentă.

Constelaţia Fecioarei se îndepărtează de Calea Lactee cu o mie două sute de kilometri în fiecare secundă. (O constelaţie este un grup de galaxii care poate include şi două mii de galaxii).

Savanţii astronomi asemuiesc constelaţiile şi galaxiile cu un nor uriaş de fum ale cărui particule sunt risipite de vânt în toate direcţiile. Universul seamănă cu un balon imens pe a cărui suprafaţă sunt risipite stelele, planetele, galaxiile, iar acest balon se umflă treptat, pe măsura trecerii timpului, şi va continua să se extindă până ce Domnul (Mare este puterea Lui!) îl va înfăşura aşa cum se înfăşoară sulurile cu scripturi şi îl va face să redevină aşa cum a fost la început: o masă primară. A grăit Allah Preaînaltul:

În Ziua aceea vom închide Noi cerul, aşa cum se închid sulurile cu scripturi. Aşa cum am făcut Noi prima creaţie, o vom face din nou. Aceasta este o promisiune pe care Noi am făcut-o şi pe care o îndeplinim. (Al-Anbiyaa’: 104).

 

 

 

Centrul Cultural Islamic IslamulAzi

Source Link

Views: 2

Existența Creatorului

  Cum dovedeşte Universul existenţa lui Alllah (سُبْحَانَهُ وَتَعَالًى)? Prin însăși fenomenele care îl caracterizează! Primul fenomen – Apariţia Universului Primul fenomen care dovedeşte existenţa lui Alllah (سُبْحَانَهُ وَتَعَالًى) este chiar apariţia Universului, care are un Creator. Argumente Cu cât ştiinţa progresează mai mult, cu atât dovezile acestui fapt sunt mai exacte, mai profunde şi […]

 

Cum dovedeşte Universul existenţa lui Alllah (سُبْحَانَهُ وَتَعَالًى)?

Prin însăși fenomenele care îl caracterizează!


Primul fenomen – Apariţia Universului

Primul fenomen care dovedeşte existenţa lui Alllah (سُبْحَانَهُ وَتَعَالًى) este chiar apariţia Universului, care are un Creator.

Argumente
Cu cât ştiinţa progresează mai mult, cu atât dovezile acestui fapt sunt mai exacte, mai profunde şi mai convingătoare.

Spre exemplu: Legile termodinamicii, legile atomului, energia solară, fiecare dintre acestea oferă dovezi clare în acest sens.

Legile termodinamicii

Lecomte du Nouy, conducătorul secţiei de fizică de la Institutul Pasteur şi al secţiei de filosofie de la Universitatea din Sorbona, afirmă în lucrarea sa intitulată Soarta omenirii:

Carnot-Clausius„Unul dintre marile succese pe care le-a înregistrat ştiinţa modernă este corelarea legii Carnot-Clausius (numită şi cea de a doua lege a termodinamicii, considerată cheia înţelegerii materiei fără viaţă) cu teoria probabilităţilor.

Marele fizician Boltzmann a confirmat că:

„evoluţia materiei lipsite de viaţă corespunde unei evoluţii din ce în ce mai probabile a materiei, care se caracterizează prin sporirea simetriei şi a echilibrului forţei. Aşadar Universul înclină spre echilibru şi spre dispariţia tuturor asimetriilor existente în momentul de faţă, astfel încât, în final, toate mişcările se vor opri şi se va aşterne întunericul total.”

Eduard Loskill a subliniat că această lege a termodinamicii confirmă că Universul are un început:

„S-ar putea ca unii să considere că acest Univers s-a autocreat, în vreme ce alţii socotesc că această convingere în legătură cu caracterul etern al Universului nu este mai credibilă decât convingerea că există un Dumnezeu etern, însă cea de a doua lege a termodinamicii d e m o n strează că opinia respectivă este greşită. Ştiinţele d e m o n strează cu toată claritatea că acest Univers nu poate fi etern. Are loc o trecere continuă de la corpurile calde la corpurile reci, iar o evoluţie în sens invers nu poate avea loc în mod spontan. Aceasta înseamnă că Universul se îndreaptă către o situaţie în care temperatura tuturor corpurilor se egalizează şi în care sursele de energie se epuizează. Atunci nu vor mai avea loc procese chimice sau fizice şi nu va mai exista vreo formă de viaţă în acest Univers. De aceea noi concluzionăm că acest Univers nu poate fi etern; în caz contrar, energia lui ar fi fost consumată cu mult timp în urmă şi orice activitate ar fi încetat să existe.”

In felul acesta oamenii de ştiinţă au ajuns, poate fără să aibă intenţia acestei d e m o n straţii, la concluzia că Universul are un început şi au confirmat, astfel, existenţa lui Alllah (سُبْحَانَهُ وَتَعَالًى), fiindcă ceea ce are un început nu putea să înceapă de la sine, ci trebuie să fi avut un impuls iniţial sau un Creator.

Savantul biofizician Frank Allen a demonstrat şi el caracterul neetern al Universului prin aceeaşi lege, afirmând:

„Deseori se spune că acest Univers material nu ar avea nevoie de un Creator, dar dacă admitem că acest Univers există, atunci se pune întrebarea cum de există şi cum a apărut.
Există patru posibile răspunsuri la această întrebare:
a. fie că acest Univers este doar o închipuire şi o iluzie, dar acest lucru vine în contradicţie cu chestiunea pe care am admis-o în legătură cu existenţa lui;
b. fie că acest Univers a apărut automat din neant;
c. fie că este etern şi nu are un început;
d. fie că are un Creator.

a. Prima posibilitate nu ne ridică nicio problemă, în afară de cea a percepţiei şi a simţurilor, ceea ce înseamnă că felul în care noi percepem acest Univers şi schimbările care se produc în el nu reprezintă decât o închipuire sau o iluzie, fără niciun suport real. Opinia că acest Univers nu ar avea o existenţă efectivă, că el ar fi doar o imagine în minţile noastre şi că noi am trăi într-o lume iluzorie nu merită să fie discutată.

b. Cea de a doua opinie, după care lumea – inclusiv materia şi energia – a apărut singură, din neant, opinie care nu este mai puţin stupidă decât prima şi nici ea nu necesită să fie subiect de discuţie sau analiză.

c. Cea de a treia opinie, conform căreia acest Univers este etern şi nu are un început, se întâlneşte cu opinia potrivit căreia acest Univers are un Creator într-un singur punct, adică are un caracter etern. Aşadar, fie că atribuim calitatea eternităţii unei lumi moarte, fie că o atribuim unui Dumnezeu viu care creează.

d. Nu există nicio dificultate de raţionament în acceptarea celei de a patra dintre aceste posibilităţi, mai mult decât în acceptarea celei de a treia, deoarece legile termodinamicii dovedesc că elementele componente ale acestui Univers îşi pierd în mod treptat căldura, îndreptându-se în mod inevitabil către o zi în care corpurile se vor caracteriza printr-o temperatură extrem de scăzută, numită zero absolut; o zi în care energia va dispărea şi viaţa va deveni imposibilă, iar producerea acestei stări, în care energia va dispărea şi temperatura corpurilor va scădea până la zero absolut, este inductivă odată cu trecerea timpului. Soarele arzător, stelele strălucitoare şi pământul plin de forme de viaţă reprezintă dovada clară a faptului că originea Universului este legată de un timp care a început într-un anumit moment şi, în consecinţă, apariţia Universului nu reprezintă o întâmplare. Aceasta înseamnă că la originea Universului trebuie să se afle un Creator etern, care nu are un început, Atoateştiutor, înzestrat cu o putere fără limite, şi că acest Univers a fost creat de Mâinile Sale. Aşadar legea menţionată anterior confirmă faptul că Universul, de vreme ce are căldură, nu poate să fie etern, întrucât căldura nu mai poate exista după răcirea lui şi, dacă ar fi fost etern, ar fi fost rece.”

sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 1

Fenomenul Voinţei

A. Ipotezele privind formarea Universului Există trei ipoteze care pot fi menţionate atunci când se vorbeşte despre Univers, ipoteze menite să-i justifice existenţa şi starea sa actuală: 1- Să fie creat de către Allah – concepţia celor credincioşi; 2- Să fie creat din atomii, particulele şi elementele materiei în mod intenţionat, voit şi prin preocuparea […]

A. Ipotezele privind formarea Universului

Există trei ipoteze care pot fi menţionate atunci când se vorbeşte despre Univers, ipoteze menite să-i justifice existenţa şi starea sa actuală:

1- Să fie creat de către Allah – concepţia celor credincioşi;

2- Să fie creat din atomii, particulele şi elementele materiei în mod intenţionat, voit şi prin preocuparea lor, adică elementele iniţiale ale materiei să fi gândit, să fi pus la cale şi să fi convenit asupra creării variatelor forme şi structuri ale acestei lumi, a elementelor pe care le vedem astăzi – o posibilitate pe care nu o susţin nici credincioşii şi nici materialiştii;

3- Universul, cu tot ceea ce se află în el, să se fi format întâmplător, adică particulele electrice din care sunt compuşi atomii din acest Univers să fi apărut întâmplător, adică pozitivitatea, negativitatea sau neutralitatea electronilor a fost o întâmplare, nucleele atomilor s-au format la fel de întâmplător, mişcările eliptice ale electronilor tot întâmplătoare, şi aşa mai departe, astfel încât materia este ceva care s-a format întâmplător sub toate aspectele ei, de la atom la Univers cu tot ce conţine el, inclusiv omul; aceasta fiind concepţia materialiştilor.

Având în vedere că a doua concepţie nu este acceptată nici de credincioşi şi nici de materialişti suntem în situaţia de a analiza cele două concepte privind formarea Universului. Aşadar, fie că Universul a fost creat prin Voinţa Creatorului, fie că este un rezultat al hazardului.

B. Demnonstraţii

Ceea ce vrem să demonstrăm este: care dintre cele două ipoteze poate fi dovedită şi care nu, având în vedere că întâmplarea în sine este uneori posibilă, iar alteori imposibilă din punct de vedere raţional.

Iată un exemplu prin care vom încerca să d.emonstrăm posibilitatea şi imposibilitatea acestor ipoteze.

Un om ia o scândură şi înfige în ea un ac. In urechea acului introduce un al doilea ac.

Un alt om vede aceste două ace şi întreabă cum a fost introdus cel de al doilea în urechea primului, iar cineva, cu are credibilitate în faţa lumii, îi spune că un om l-a introdus cu propria-i mână în urechea primului ac. Un alt om, cu aceeaşi credibilitate în faţa celorlalți, spune că un copil orb l-a adus şi a nimerit întâmplător în urechea primului ac.

Citind cele două explicaţii care vi se pare cea mai credibilă?

Fără îndoială, oricine că va înclina să-l creadă prima explicaţie deşi, ţinând cont de faptul că amândoi oamenii sunt oneşti, există şi posibilitatea ca întâmplarea relatată în cea de-a doua explicaţie să fie adevărată.

Dacă acelaşi om vede şi un al treilea ac introdus în urechea celui de al doilea, posibilitatea ca cea de a doua explicaţie să fie la fel de valabilă ca prima se reduce simţitor, iar dacă se ajunge la un lanţ de zece astfel de ace, unul introdus în urechea celuilalt, atunci explicaţia ca acel copil orb să fi nimerit de 10 ori din întâmplare devine practic, ridicolă şi incredibilă.

Cu cât complexitatea unui anumit fenomen sau lucru creşte, cu atât explicaţia producerii sau formării lui prin intermediul întâmplării devine imposibilă.

Astfel, e imposibil să poată fi acceptată o explicaţie în care hazardul alcătuiește un corp, apoi o multitudine de corpuri similare, toate coordonate de un anumit principiu.

Continuând exemplul de mai sus este imposibil să crezi că un copil orb a putut să aranjeze în ordine acele care au fost gravate cu linioare de la 1 la 10 şi că apoi, în această ordine, au fost introduse unul în urechea celuilalt; şi tot din întâmplare locul copilului poate fi luat de anumite elemente naturale cum ar fi apa…deja absurd!

Care va fi atitudinea celui care a cerut explicaţia?

Oare va da el crezare celui care susţine hazardul sau va fi mai înclinat să creadă în existenţa unei esenţe înzestrate cu voinţă şi văz, esenţă care să fi realizat această operaţiune?

Fără îndoială că omul înzestrat cu raţiune va înclina să creadă în existenţa unei esențe înzestrată cu anumite atribute care a făcut toate acestea.

Să presupunem că într-o tipografie există un milion de litere puse la grămadă într-o cutie. Cineva, din întâmplare, răstoarnă cutia cu litere şi ele se împrăştie pe podea.
Apoi vine zețarul şi-ţi spune că s-au alcătuit, din întâmplare, zece cuvinte fără nicio legătură între ele.

In acest caz, afirmaţia zeţarului este foarte credibilă.

Dar dacă acelaşi zeţar îţi spune că cele zece cuvinte formate din întâmplare alcătuiesc o frază care exprimă o idee, excluzi această posibilitate, dar nu o socoteşti imposibilă.

Insă dacă îţi va spune că toate literele din cutia răsturnată s-au combinat şi au alcătuit, în urma amestecării lor din această întâmplare, o carte de cinci sute de pagini, conţinând un poem amplu şi respectând toate normele gramaticale şi prozodice, fără îndoială că vei socoti imposibil un astfel de lucru, iar această imposibilitate este generată de aceeași lege a întâmplării.

Charles Evans Hughes_in_National_Portrait_Gallery_IMG_4575Matematicianul elveţian, Charles Eugen Jay, a calculat, în funcţie de cele 92 de elemente chimice care se regăsesc în universul cunoscut de noi până acum, probabilitatea formării întâmplătoare a unei singure celule de proteine şi a ajuns la fabuloasa probabilitate de este de 1: la (10), adică de 1 : la 10 înmulţit cu 10 de 160 de ori, adică un cât extraordinar de mic, mai exact aproape imposibil.

Trebuie știut că proteinele sunt alcătuite din lanţuri lungi de aminoacizi, iar asta înseamnă practic imposibilă formarea unei celule de proteină, din întâmplare.

Cercetătorul englez G. B. Leetz a calculat modalităţile prin care s-ar putea compune atomii unei molecule simple de proteină şi a constatat că numărul lor ar fi de (10 000 000); în felul acesta devine imposibil, din punct de vedere raţional, să se petreacă toate aceste întâmplări pentru a se crea o singură moleculă de proteină.

sursa: rasarit.com

Source Link

Views: 3