Creatorul

Creatorul

 

forest scene with sunrays 2 CreatorulCreaţia este în mod fundamental consecinţa atributului divin de a fi creator. Un creator care nu creează reprezintă o contradicţie în termeni. Nu înseamnă că Dumnezeu are nevoie de Creaţia Sa. Dumnezeu este independent de toate nevoile. Creaţia este cea care are nevoie de El. Dar, precum măreţia unui scriitor devine evidentă în scrierile sale, perfecţiunea atributului creaţiei divine este manifestată în creaţie.

Creaţia în sens real Îi este proprie doar lui Dumnezeu. Deşi oamenii îşi atribuie actul de creaţie lor înşiși, ceea ce fac ei nu este creaţie adevărată. Omenirea pur şi simplu se foloseşte de ceea ce deja există, de ceea ce deja a fost creat de către Dumnezeu. O masă este făcută din lemn care provine de la arbori şi este terminată folosindu-se cuie şi şuruburi făcute din metal. Fiinţele umane nu au creat copacii sau pietrele.

De fapt, toate creaţiile umane pot fi reduse la simple elemente pe care oamenii nu pot să le facă. Chiar şi artistul „creează” semnele pe baza a ceea ce a văzut anterior. Nu este posibilă imaginarea a ceva ce nu a fost perceput prin simţuri. Aşadar toate gândurile artistului sunt reflecţii asupra a ceea ce a fost deja creat. Doar Dumnezeu creează din nimic. Acest lucru a fost şi încă este de neînţeles pentru unii.

Unii filosofi antici dar şi moderni, care nu au putut înţelege cum a reuşit Dumnezeu să creeze din nimic, au pretins că lumea creată şi componentele sale sunt cu toate în mod originar o parte din Dumnezeu. Ceea ce înseamnă, potrivit lor, că Dumnezeu a luat o parte din Sine şi a construit universul. Această concluzie se bazează pe compararea lui Dumnezeu cu omul care poate „crea” prin modificarea a ceea ce există deja. Dumnezeu neagă orice astfel de comparaţii care I-ar da Lui limitări umane. În capitolul Aș-Șura al revelaţiei finale, El afirmă:

,,Nu este nimic asemenea cu El. El este Cel care Aude Totul şi Cel care Vede Totul.” (Coran 42: 11).

Aşadar actul de creaţie este o consecinţă a atributului divin de a fi Creator. Dumnezeu se descrie pe Sine ca fiind Creatorul într-o serie de versete pe parcursul revelaţiei finale, pentru a evidenţia omenirii că totul Îi aparţine doar Lui:

„Allah este Creatorul tuturor lucrurilor şi El este peste toate Chezaş!” (Coran 39: 62);

,,În vreme ce Allah v-a creat pe voi, precum şi ceea ce faceţi voi…” (Coran 37: 96).

Omul trebuie să realizeze că nimic nu se petrece în acest univers fără permisiunea lui Dumnezeu. A căuta protecţie împotriva răului sau a obţine binele din oricare altă sursă în afară de Dumnezeu constituie o mare greşală. Din cauza ignoranţei, mulţi oameni încearcă să evite ghinionul şi să obţină norocul prin apel la farmece şi amulete, astrologie, chiromanţie etc. În consecinţă, în revelaţia finală, în capitolul Al-Falaq, Dumnezeu îndeamnă fiinţele umane să caute refugiu la El pentru a se proteja de rău:

„Eu caut adăpost la Stăpânul revărsatului zorilor, împotriva răului [venind] de la ceea ce El a creat.” (Coran 113: 1-2).

Allah, Dumnezeul cel Preaputernic, nu este rău. El este bun. El a creat o lume în care binele sau răul pot fi comise de către fiinţe cărora El le-a dat această libertate. Niciun lucru rău sau bun nu poate avea loc în această lume fără permisiunea lui Dumnezeu. De aceea este greşit să te orientezi către alţii, în afara lui Dumnezeu, pentru ajutor şi protecţie:

         „Nicio nenorocire nu-l loveşte pe om decât numai cu îngăduinţa lui Allah.” (Coran 64: 11).

Ultimul profet al lui Dumnezeu, Muhammad, a elaborat mai târziu acest concept, spunând: „Fii conştient că, dacă întreaga omenire se uneşte pentru a face ceva pentru a te ajuta, ei vor putea să facă ceva pentru tine doar dacă Allah ţi-a sortit deja. La fel, dacă întreaga omenire s-ar uni pentru a-ţi face rău, ei ar fi capabili să facă acest lucru doar dacă Allah ţi-a predestinat deja.”Source Link

Views: 7

Vindecarea febrei – 3

 

 

18b90394b6d20c3a735d4da03e573811 Vindecarea febrei - 3Ibn Majah a relatat că Abu Hureira a spus că Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a zis: „Febra este o izbucnire a fierbinţelii Iadului, aşadar îndepărteaz-o cu apă rece!”.

De asemenea, în Sunan ni se spune că Abu Hureira a spus: „Febra a fost menţionată în prezenţa Trimisului lui Allah (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi un om a blestemat-o. Trimisul lui Allah a spus: «Nu o blestema, deoarece înlătură păcatele aşa cum focul îndepărtează impurităţile fierului!»” (Vezi şi Sahih Muslim).

Febra este de obicei urmată de o dietă în care sunt eliminate alimentele nepotrivite şi care necesită consumarea hranei şi a medicamentelor benefice. Corpul persoanei bolnave va fi curăţat de toate impurităţile, elementele şi substanţele toxice, febra având un efect purificator precum cel al focului care îndepărtează impurităţile fierului. Beneficiile febrei sunt deja cunoscute în lumea autorităţilor medicale.

În ce priveşte purificarea inimii de toate bolile şi impurităţile, doar „doctorii” inimii au acces la acest tip de cunoaştere. Aceşti experţi vor descoperi că tot ceea ce Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a declarat referitor la acest subiect este purul adevăr. Totuşi, atunci când bolile inimii devin cronice, există puţine speranţe că inima va mai fi vindecată vreodată.

Aşadar febra ajută corpul şi inima. A blestema un astfel de proces benefic reprezintă o nedreptate şi un păcat. Abu Hureira a spus: „Nicio boală care m-ar putea afecta nu-mi este mai dragă ca febra, deoarece pătrunde în fiece organ al corpului meu, iar Allah îi dă fiecărui organ partea cuvenită de răsplată.”

A folosi apă rece pentru a potoli febra în timpul verii şi în zonele afectate de caniculă este benefic, deoarece apa cea mai protejată de razele soarelui (cea mai rece) este cea utilizată chiar înaintea venirii zorilor. Pe de altă parte, chiar înainte de venirea zorilor, corpul manifestă cea mai mare putere, dat fiind că a beneficiat de partea sa de somn şi relaxare. În plus, atunci aerul este cel mai puţin poluat. Puterea corpului va potenţa puterea medicamentelor – apa în acest caz – şi împreună vor ameliora febra ce nu apare ca rezultat al tumorilor maligne sau al substanţelor toxice. Allah va stinge apoi fierbinţeala febrei prin Voinţa Sa.

 

 

sursa: femeiamusulmana.blogspot.comSource Link

Views: 8

Profetul Muhammad – 4

Profetul Muhammad – 4

Atacurile mekkanilor

 

Khurram Murad

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), după ce a ajuns în Medina, a format mai întâi o alianţă cu evreii, iar apoi s-a apropiat de toate triburile şi a încercat să-i convingă să semneze o alianţă sau cel puţin să accepte un pact de pace. Mulţi au fost de acord, iar micul grup izgonit din Mekka a dobândit o importanţă strategică.

Mekkanii, care plănuiseră anterior să-l ucidă pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), erau acum hotărâţi să anihileze această comunitate islamică, aflată în curs de formare. Eşuând în toate celelalte posibile demersuri, au decis să adopte o soluţie militară.

O armată din Mekka a înaintat spre Medina, în al doilea an după Hijra (emigrarea de la Mecca la Medina, anul 622), sub pretextul protejării caravanei lor comerciale.

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), în pofida numărului mic de oameni ai comunităţii sale şi a lipsei de arme, a hotărât să înfrunte ameninţarea acestora cu curaj. În ziua de 17 Ramadan, la Badr, cele două armate s-au întâlnit şi au purtat o bătălie în care 313 musulmani au învins puternica armată de 1000 de oameni din Mekka.

Şaptezeci dintre şefii triburilor mekkane, cei care fuseseră cei mai activi şi vehemenţi în persecutarea musulmanilor, au fost omorâţi. Mulţi alţii au fost luaţi prizonieri, urmând a fi eliberaţi mai târziu în schimbul unei răscumpărări. Pentru prima oară în istorie, prizonierii de război au fost trataţi bine, hrăniţi şi găzduiţi în aceleaşi condiţii în care trăiau şi cei care îi capturaseră.

mount uhudÎn cel de-al treilea an după Hijra, o armată puternică de 3000 de mekkani a înaintat din nou spre Medina, atât pentru a răzbuna înfrângerea de la Badr, cât şi pentru a încerca încă o dată să-i înfrângă pe musulmani. 700 dintre ei aveau platoşe şi 200 erau călare. Musulmanii erau 700 la număr. Cele două tabere s-au întâlnit în afara Medinei, lângă muntele Uhud. Victoria musulmană iniţială a suferit o schimbare de situaţie; detaşamentul musulman plasat pentru a apăra frontul din spate nu a respectat indicaţiile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) şi a abandonat locul în care i se spusese să rămână. Quraişiţii au atacat din spate şi victoria s-a transformat în înfrângere, generând astfel moartea a aproximativ 65 de musulmani. Oricum, cei din Mekka nu au reuşit să se prevaleze de situaţia favorabilă creată şi să învingă.

Mekkanii au plănuit atunci să lanseze un atac final în Medina pentru a rezolva problema definitiv. Toate triburile beduine, evreii şi ipocriţii din Medina şi-au unit forţele cu triburile din Mekka. În al cincilea an după Hijra, 24000 de oameni au avansat spre Medina. Era posibil fie să se lupte împotriva lor pe câmp deschis, fie să se apere din Medina, care nu avea ziduri. Musulmanii au ales să se apere săpând şanţuri de jur împrejurul Medinei. După ce au făcut faţă asedierii Medinei timp de 25 de zile, din cauza disensiunilor interioare, a lipsei de provizii, a vremii reci şi a vânturilor puternice, armata din Mekka a fost forţată să se retragă. Acesta a fost momentul decisiv din istoria confruntării cu mekkanii. Medina nu a mai fost atacată din acel moment niciodată.

Încă de la început, evreilor li s-au acordat toate drepturile cetăţeneşti, însă, cu toate acestea, ei continuau să comită acte de trădare şi înşelăciune. Unii dintre ei au trebuit să fie expulzaţi, iar alţii au fost omorâţi în urma deciziei unui judecător numit chiar de ei. Niciodată generaţiile următoare de evrei nu au fost trase la răspundere pentru fărădelegile evreilor din Medina. De peste 2000 de ani ei sunt însă culpabilizaţi de către lumea creştină pentru crucificarea lui Iisus (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). În schimb, musulmanii i-au tratat întotdeauna corect şi amabil pe evrei.

În anul următor, al şaselea după Hijra, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), împreună cu 1400 de adepţi, a călătorit la Mekka pentru a îndeplini Umra (pelerinajul), conform mai multor tradiţii din vremea respectivă. Erau neînarmaţi, dar conducătorii quraişiţi, în pofida tuturor tradiţiilor acceptate şi prestabilite, le-au refuzat intrarea. Oricum, quraişiţii decăzuseră atât de mult din punct de vedere moral şi politic, încât au trebuit să semneze un tratat de pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) − tratatul Hudaybiyah.

Deşi termenii tratatului erau extrem de nefavorabili şi chiar umilitori pentru musulmani, s-au obţinut câştiguri imense prin această înţelegere. Cei care au fost exilaţi din Mekka şi atacaţi de trei ori erau recunoscuţi acum ca o forţă egală, trataţi cu respect şi luaţi în serios. Pacea a fost o oportunitate pentru cei şovăitori şi neutri, chiar ostili în a mărturisi Islamul; mulţi au presimţit victoria iminentă a Islamului. Rezultatul a fost că mulţi oameni din Mekka şi din triburile arabe fie au îmbrăţişat Islamul, fie au făcut pace cu Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

De îndată ce Tratatul de la Hudaybiyah a fost semnat, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a trimis scrisori mai multor conducători arabi şi ne-arabi învecinaţi, inclusiv lui Chosroes din Iran şi lui Heraclit din Imperiul Bizantin. El i-a chemat la religia islamică şi i-a asigurat că nu râvnea la regatele sau bogăţiile lor. Ei le puteau păstra, dacă se dăruiau pe sine pentru a-L servi şi adora pe Unicul Dumnezeu.

Quraişiţii au încălcat curând Tratatul de la Hudaybiyah şi a venit astfel timpul să se acţioneze împotriva ostilităţii lor continue. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat spre Mekka şi a capturat oraşul. Cucerirea Mekkăi a făcut dovada unor acte de milă, generozitate şi iertare fără precedent; niciun strop de sânge nu s-a vărsat. Tuturor celor care au rămas în case li s-a garantat protejarea vieţii şi a proprietăţii. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a iertat pe toţi cei care, toată viaţa, îi fuseseră cei mai crunţi duşmani, care îl persecutaseră şi plănuiseră să-l omoare, care îl scoseseră afară din Mekka şi înaintaseră de trei ori spre Medina pentru a-i înfrunta pe musulmani.

Imperiul Bizantin învecinat se pregătea acum să atace şi să distrugă comunitatea din Medina. În orice caz, când Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a înaintat către Tabuk la graniţa de nord, hotărârea fermă şi curajul său lau făcut pe duşman să îşi piardă încrederea şi să se retragă.

 

 

Sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul AziSource Link

Views: 10