Category: Considerații ale noilor musulmani

 Alina Isac Alak

A purta hijab a fost iniţial un simplu experiment; am intenţionat doar să îmi reconfirm „practic” convingerea că religia şi implicit islamul îşi află valoarea şi semnificaţia în primul rând prin trăirea şi transformarea interioară pe care o generează/incumbă. Rugăciunea, postul, cunoaşterea erau priorităţile mele; hijabul îl acceptam doar la nivel ideatic, dar practica sa mi se părea superfluă şi formala, inutil restrictivă (cât timp exista modestie, moralitate şi credinţă în suflet).

 Totuşi, un an mai târziu, fiind într-o dispoziţie ludică, am hotărât să văd cum m-aş simţi purtând hijab în public – convinsă fiind însă de suficienţa realizărilor spirituale – şi am rămas uimită de „dezgolirea” sufletească produsă. Prima impresie – aproape fizică – care m-a izbit a fost că, deşi eram în mijlocul agitaţiei stradale obişnuite, în mine se lăsase pace şi linişte şi parcă o mie de mâini s-au retras de pe mine, lăsându-mă să mă reîntorc la mine şi să văd cu claritate ce este al meu, ce îmi aparţine şi ce este al altora. Strict psihologic, am realizat că, deşi intelectual mă credeam eliberată de dependenţa faţă de tiparele feminine modelate conform normelor masculine tributare concepţiilor patriarhal-misogine, de tendinţa de a încerca să impresionezi şi să fii acceptată social mai întâi prin înfăţişarea/apariţia/aparenţa ta, în intimitate condiţionările încă mă dominau. În mine încă mai era înrădăcinată o vulnerabilitate feminină construită prin care sentimentul identităţii şi respectului de sine se intersectau puternic cu percepţia celorlalţi asupra imaginii mele corporale, prin care eu, mai mult sau mai puţin conştient, mă modelam şi expuneam conform expectaţiilor şi normelor contingente validate de cultură şi societatea noastră doar pentru că trupul reprezintă intrarea /poarta în sfera valorii pentru o femeie. Sună banal aplicat unui studiu social, dar dezvăluit în propria fiinţă „emancipată” e destul de cutremurător şi înjositor.

Purtând hijab, am simţit că trupul meu a fost pus între paranteze şi scos din dialogul public, că am redobândit controlul asupra lui şi a redevenit strict „proprietatea” mea; trupul şi-a recăpătat caracterul privat şi implicit valoarea. Trupul meu, trupul femeii în islam, nu mai este pentru toţi şi cum vor toţi, nu mai este de „uz” comunitar prin accesibilitatea privirii şi permisivitatea comentariilor, ci redevine un element individual lipsit de orice semnificaţie în interacţiunea şi evaluarea socială. Pur şi simplu trupul nu contează pentru ceilalţi – acei ceilalţi nesemnificativi, „stradali”, din viaţa mea; în spaţiul public, trupul se retrage din prim-plan şi rămâne personalitatea mea. E o modalitate de a le „impune” celorlalţi să te trateze în primul rând ca pe o persoană şi nu ca femeie mai mult sau mai puţin atractivă. A purta hijab nu înseamnă că trebuie sa devii urâtă, ci doar ca trupul îşi pierde relevanţa şi devine indiferent celor oricum indiferenţi ţie cărora le-a fost interzis accesul la el. În spaţiul public mă interesează să fiu acceptată, apreciată, evaluată conform inteligenţei, cunoaşterii şi caracterului meu; aceasta nu înseamnă că mă identific cu un „eu” destrupat, ci doar că sunt o persoană cu un trup care nu vrea să spună nimic în acest context.

Unde are rost sa mă dezvălui şi sa las trupul sa se exprime? În familia mea, în fata soţului meu, în faţa celor pe care eu îi aleg, care înseamnă ceva pentru mine. În islam trupul este valorizat spiritual; şi prin trup îmi fac rugăciunea, iar rugăciunea coboară şi în trup; trupul este „amana”, dar inviolabil, sacru de la Dumnezeu de care trebuie să ai grijă şi pe care trebuie să îl respecţi, preţuieşti. Trupul în căsătorie nu este simplu instrument sexual, ci dar pentru soţul tău, dar care, în pofida corporalităţii sale, este investit cu valoare şi semnificaţie spirituală şi (dar nu doar) prin acest „management” selectiv operat asupra expunerii sale. Oamenii pe care îi iubesc şi care mă iubesc au acces la mine în integralitate; ceea ce e trăit şi asumat drept valoros şi personal nu e exhibat tuturor – altfel devine ignobil. Iar toată intensitatea erotică specifică dezvăluirii trupului nu se disipează nediscriminativ în privirile trecătorilor, ci se acumulează pentru singura persoană care cu adevărat contează. E dreptul meu de a avea control asupra trupului meu şi e un drept indubitabil necesar manifestării respectului de sine, valorizării pozitive autentice a propriei persoane şi a dezvoltării în condiţii de „libertate” a identităţii personale.

 Revenind la experimentul meu: purtând hijab prima oară, dincolo de sentimentul general, limpede, de „uşurare”, eliberare şi restaurare a demnităţii şi curajului de a fi ceea ce eşti, m-am simţit „atemporală”, deprivată de multe din determinările socio-culturale – şi de altă natură – care s-au alipit de mine în decursul devenirii personale, înceţoşându-mi percepţia propriului sine; m-am simţit liberă să văd ce este în mine fără interferenţa proiecţiilor celorlalţi, liberă să fiu eu şi să mă descopăr, liberă de a rămâne centrată în mine, nedusă de curentul în care toţi ceilalţi se agită. De aceea am continuat să port hijab atunci.

De ce port hijab astăzi? Pentru că atunci când mă acopăr cu hijabul pentru a ieşi afară îmi readuc aminte de Dumnezeu şi mă bucur că pot să îmi reafirm angajamentul supunerii (aslama); un simplu gest şi eşti conştientă din nou de ceea ce este esenţial în viaţă; lucrurile sunt repuse la locul lor şi îşi recapătă semnificaţia adecvată valorii proprii; îţi reaminteşti că puritatea, moralitatea, virtutea nu sunt concepte demodate şi perimate, ci realităţi şi cerinţe spirituale adânc înrădăcinate în natura ta originară în absenţa cărora nu poţi accede la plenitudinea fiinţei tale.

Hijabul şi alte „formalităţi” cărora le minimalizam relevanţa şi utilitatea anterior s-au dovedit a fi catalizatori esenţiali în disciplina spirituală islamică întrucât asigură continuitatea trăirilor religioase din timpul rugăciunii şi în afara încetării formale a acesteia, rezolvă clivajul – adesea prezent în religii – dintre sfera spirituală şi cea practică şi menţine constanta evoluţiei spirituale evitând scindarea interioară şi dihotomia cunoaştere – faptă. Cunoaşterea ajută trupul, se manifestă prin trup, iar trupul reaminteşte, reactivează şi reiterează cunoaşterea spirituală. Individul redevine unitar, iar pacea (islamul) infuzează sufletul, făcându-l capabil să transceandă frivolităţile, conflictele şi contradicţiile aparente mundane.

P.S: NU am fost forţată să port hijab de către soţul meu; dimpotrivă, el m-a făcut conştientă că a purta hijab de dragul lui sau fără a internaliza şi aprofunda spiritual semnificaţia acestui gest de acoperire (care nu se limitează la vestimentaţie, ci implică o anume atitudine şi viziune asupra femeii) este o ipocrizie – în consecinţă, e mai onest să nu port. Se pare că în anumite religii vălul a devenit un simbol al autorităţii bărbatului asupra femeii şi de aici ostilitatea şi aprehensiunea faţă de vălul islamic. Cu toate acestea – iar aici deschidem o discuţie mult mai lungă – în islam, vălul/hijabul este o exprimare a obedienţei faţă de divinitate; mai mult, autoritatea bărbatului nu are validitate decât în măsura în care coincide cu ceea ce presupun dictatele coranice, iar criteriul superiorităţii unei persoane, fie ea femeie sau bărbat, îl constituie doar evlavia.

_________

femeiamusulmana.blogspot.com

Views: 0