Tag: Muhammad

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

după Khalid Muhammad Khalid

 

Muhammad fiul lui ‘Abdullah a devenit Profetul lui Allah trimis oamenilor pe când se afla la jumătatea vieţii. La ce mister avea el acces încât să devină un om demn de slavă printre fiinţele umane! Şi ce mâini nobile a întins către cer de a deschis larg toate porţile milei, ale binecuvântării şi ale călăuzirii! Ce credinţă, ce virtute şi ce puritate! Ce modestie, ce iubire şi ce loialitate! Ce devotament faţă de adevăr şi ce respect pentru viaţă şi pentru cei vii?

Allah i-a oferit binecuvântările Sale pentru a fi demn de a purta stindardul Său şi de a vorbi pentru El, făcându-l ultimul dintre Profeţii Săi. Aşadar Îndurarea lui Allah revărsată asupra sa a fost mare. Dar, oricum ar vorbi minţile, inspiraţia şi condeiele despre el sau chiar dacă ar cânta imnuri de laudă pentru a-i evidenţia măreţia, toate par nesemnificative în faţa trăsăturilor sale superioare.

La scurt timp după apariţia vieţii, Allah a făcut ca toate ființele să-i aclame venirea şi a trimis profeţi oamenilor de pretutindeni care au adus cu ei principiile chemării divine şi ale credinţei, adevărul învăţăturilor Sale, gloria Sa, lumina mesajului şi compasiunea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!).

Ce i-a făcut pe acei nobili să devină oamenii săi, să asculte cuvintele sale şi să accepte religia sa? Abu Bakr, Talhah, Az-Zubair, ’Uthmaan Fiul lui ’Affaan, ’Abd Ar-Rahman Fiul lui ’Awf şi Sa’d Fiul lui Abi Waqqaas şi-au abandonat grabnic averea şi gloria pe care o aveau în comunitatea lor, primind poveri grele în viaţa plină de griji, suferinţă şi conflicte.

Ce i-a făcut pe cei slabi din comunitate să caute protecţia lui, grăbindu-se să răspundă chemării sale şi să adere la religia sa, deși au văzut că nu este un om înstărit şi nu are arme, iar răul se abătea asupra lui, urmărindu-l cu înverşunare, fără ca el să-l evite?

Ce l-a făcut pe tiranul preislamic ’Umar Fiul lui Al-Khattaab, care a plecat să-i taie nobilul său cap cu sabia, să se întoarcă pentru a tăia cu aceeaşi sabie, ascuţită prin credinţă, capetele duşmanilor şi ale persecutorilor Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)?

Ce a determinat elita oraşului şi pe nobilii bărbaţi să meargă la el şi să accepte să-i fie companioni, îmbrăţişând în mod voluntar dificultăţile şi frica, ştiind că lupta dintre ei şi Quraish va fi mai terifiantă decât însăşi teroarea?

Ce a făcut ca numărul acelora care au crezut în el să sporească şi nu să descrească, cu toate că a declarat zi şi noapte: „Nu dețin nici binele şi nici răul pentru voi. Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine sau cu voi.”?

Ce i-a făcut să creadă că lumea îşi va deschide porţile pentru ei, iar picioarele lor vor păşi peste aur şi peste cununile lumii? Şi că Sfântul Coran, pe care îl recitau în secret, va reverbera în tonalităţi puternice şi răsunătoare, nu doar în timpul propriei lor generaţii sau în peninsula lor, ci şi de-a lungul secolelor şi pretutindeni.

Ce i-a făcut să creadă în mesajul adus de către Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), deşi atunci când au privit în jurul lor nu au găsit nimic în afară de arșiță, pământ sterp şi pietre emanând vapori fierbinţi?

Ce le-a umplut inimile de certitudine, putere şi voinţă?

A fost fiul lui ‘Abdullah, cine altcineva ar fi putut face asta…

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Ei înşişi i-au văzut toate virtuţile şi tot ceea ce-l diferenţia de ceilalţi. I-au observat cinstea, puritatea, onestitatea, loialitatea şi curajul. I-au văzut superioritatea şi compasiunea. I-au remarcat puterea intelectului şi expresivitatea. Au văzut soarele strălucind precum strălucea adevărul şi distincţia sa.

Au auzit credinţa curgând prin venele sale atunci când Muhammad a început să-i binecuvânteze cu revelaţia zilnică pe care o primea. Ei au văzut toate acestea şi mai multe, faţă în faţă şi în practică, prin intermediul propriei lor viziuni şi percepţii.

Când un arab din acele zile vedea ceva, vorbea precum un expert. Arabii erau oameni ai percepţiei şi ai intuiţiei. Dacă unul dintre ei vedea urme de paşi pe drum, spunea: „Acestea sunt urmele de paşi ale persoanei cutare.” Mirosea respiraţia celui cu care vorbea şi realiza dacă spunea adevărul sau minţea.

Aceşti bărbaţi au fost contemporani cu Muhammad şi i-au fost alături încă de la venirea lui pe lume. Nu le-a fost ascuns nimic din viaţa sa. Perioada copilăriei, care nu este observată de către alţii în afară de oamenii din jurul copilului şi de către rudele apropiate, în cazul lui Muhammad a fost văzută şi observată de către toţi oamenii din Mekka. Aceasta s-a întâmplat întrucât copilăria lui nu a fost ca oricare alta. A atras atenţia asupra sa datorită semnelor timpurii de maturitate şi iniţiativă şi datorită respingerii jocurilor obişnuite ale copiilor în favoarea seriozităţii bărbaţilor.

De exemplu, oamenii din Quraish obişnuiau să spună despre Muhammad, nepotul lui ’AbdulMuttalib că stătea departe de locurile de joacă ale copiilor şi de petrecerile lor şi obişnuia să le răspundă ori de câte ori era invitat să participe: „Eu nu am fost creat pentru asta.”

Mai mult decât atât, când doica sa Halimah l-a dus înapoi la familia sa, ea le-a împărtăşit observaţiile, experienţele sale cu copilul şi ceea ce văzuse la el pentru a-i convinge că nu era un copil obişnuit. Ea credea că există un secret ascuns în el, cunoscut doar lui Allah, care ar putea fi dezvăluit într-o zi.

Cât despre tinereţea sa, câtă inocenţă! Era lucid şi rafinat. Preocuparea rudelor sale în ceea ce-l priveşte a sporit, vorbind despre el mai des şi lăudându-l mai mult. Maturitatea sa a fost pe deplin observată de fiecare ochi, ureche şi inimă. Mai presus de toate se afla conștiința comunităţii sale, conduita şi comportamentul său oferind un criteriu asupra adevărului, bunătăţii şi a frumuseţii.

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

La acea vreme, viaţa era una limpede şi luminoasă, din leagăn până în mormânt. Toate viziunile, paşii, cuvintele, mişcările, chiar şi visele, speranţele şi amintirile sale constituiau dreptul tuturor oamenilor din prima zi în care s-a născut. Ca şi cum Allah Cel Milostiv dorea să le spună oamenilor: „Acesta este Profetul Meu trimis vouă. Calea sa este una a raţiunii şi a intelectului şi aceasta constituie întreaga sa viaţă, încă de pe vremea când era în faşă.”

Numeroase binecuvântări nebănuite şi daruri i-au fost oferite, devenind din ce în ce mai modest, mai sobru şi mai evlavios, până când L-a întâlnit pe Allah la momentul stabilit, stând aşezat pe un covoraş care şi-a lăsat urmele pe corpul său.

Şi când l-au văzut, Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), ale cărui stindarde au acoperit victorios orizontul, a coborât din amvon şi a primit oamenii spunând, cu ochii în lacrimi: „Dacă am biciuit spatele cuiva, aici este spatele meu, deci lăsaţi-l să-şi ia revanşa. Dacă am luat banii cuiva, aici sunt banii mei, deci lăsaţi-l să ia din ei.”

Credincioşii l-au văzut în timp ce unchiul său, Al-’Abbas, îl ruga să-i ofere una dintre slujbele obţinute de către musulmanii obişnuiţi când acesta şi-a cerut scuze cu blândeţe, spunând: „Cu adevărat, unchiule, nu oferim acea slujbă cuiva care întreabă de ea sau cuiva căruia îi pasă de ea.”

Ei l-au văzut împărtăşind necazurile şi foametea care s-a abătut asupra oamenilor, impunându-şi sieşi şi semenilor săi un principiu veşnic valabil: „A fi primul care simte foame dacă oamenilor le este foame şi ultimul care să-şi potolească foamea când oamenii sunt înfometaţi.”

Da, primii credincioşi au fost mai recunoscători pentru discernământul lor, prin care au perceput lucrurile adecvat încă dinainte de venirea lor pe lume, mulţumindu-I lui Allah care i-a îndrumat către credinţă.

Ei au fost, de asemenea, conştienţi de faptul că viaţa era cea mai bună dovadă a adevărului Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), când el le-a spus: „Eu sunt Profetul lui Allah, trimis vouă.” Viaţa sa a fost cu adevărat remarcabilă. Distincţia şi puritatea constituie cea mai bună dovadă a adevărului marelui învăţător, a nobilului Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). Nivelul său de excelenţă şi de distincţie nu s-a diminuat şi nici nu s-a prăbuşit, rămânând constant din leagăn până la moarte.

Întreg parcursul vieţii sale demonstrează clar ca lumina zilei că omul care a dus o astfel de viaţă şi a transmis un astfel de mesaj nu căuta bunăstarea, banii sau puterea. Când acestea i-au fost oferite împreună cu statutul de conducător, el le-a respins pe toate şi a trăit până în ultima clipă cu devotament faţă de Allah, în căinţă şi cinste.

Nu a deviat niciodată de la scopul măreţei sale vieţi nici cât un fir de păr şi nu şi-a încălcat niciodată promisiunea faţă de Allah în privinţa adorării sau a căii lui Allah.

În cea de-a doua parte a nopţii, se trezea, făcea abluţiunea, obişnuia să rămână treaz invocându-L pe Allah, rugându-se şi plângând.

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Munţi de bunuri şi de bani au ajuns în posesia sa şi cu toate acestea nu s-a schimbat niciodată şi nu a luat din ei decât ca cel mai sărac și umil musulman. Apoi a murit, lăsându-şi armura amanet.

Toate regatele lumii au reacționat în urma apelului său şi cei mai mulţi regi ai pământului s-au înclinat în faţa mesajului său, prin care îi chema la Islam, cu evlavie şi adorare. Totuşi, el nu a manifestat nici un pic de aroganţă. Când i-a văzut pe oameni apropiindu-se încurcaţi şi derutaţi, cu evlavie şi admiraţie, el le-a spus: „Stați liniștiți, mama mea obişnuia să mănânce carne uscată în Mekka.”

Atunci când toţi inamicii credinţei şi-au lăsat deoparte armele şi au plecat capetele aşteptând ca el să-i judece şi în vreme ce zece mii de săbii ale musulmanilor străluceau în Ziua Cuceririi colinelor oraşului Mekka, el le-a spus simplu dușmanilor săi: „Risipiţi-vă, sunteţi liberi!”.

Chiar la apogeul victoriei căreia şi-a dedicat viaţa, și-a păstrat modestia. A mers cu alaiul victorios în Ziua Cuceririi aplecându-şi capul în aşa fel încât oamenii să nu-i poată vedea faţa, repetând imnuri de mulţumire către Allah cu voce slabă, lăcrimând, invocându-L cu smerenie pe Allah până când a ajuns la Ka’bah. Apoi a distrus idolii, le-a făcut ce le-a făcut şi a spus:

A venit Adevărul şi a pierit deşertăciunea! Deşertăciunea este sortită să piară! (Al-Israa’  17: 81).

 A fost un bărbat care şi-a dedicat întreaga viaţă unei chemări în urma căreia nu avea de obţinut niciun beneficiu personal, avere, rang, putere. Păstrarea numelui său în istorie era o opțiune care nici măcar nu a fost luată în considerare de către el de vreme ce credea doar în veşnicia vieţii de apoi, atunci când omul se află în Mâinile lui Allah.

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

De-a lungul acelor ani Profetul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost singur. A lăsat tot ceea ce deţinea în materie de confort, siguranţă şi viaţă stabilă. El s-a apropiat de oameni cu ceea ce nu le era familiar sau, mai degrabă, cu ceea ce ei au detestat. S-a apropiat de ei şi s-a adresat raţiunii lor, ceea ce a reprezentat o sarcină dificilă pentru cel care şi-a direcţionat discursul către minţile oamenilor şi nu către sentimentele lor. Profetul lui Allah, Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), a făcut mai mult decât atât, de vreme ce consecinţa apelului la raţiune poate fi admisă dacă împărtășești convenţii şi aspiraţii comune. Dar când îi chemi către un viitor îndepărtat pe care tu îl percepi, iar ei nu, în care tu trăieşti, iar ei nu, sarcina este una dificilă. Într-adevăr, a te adresa minţii lor şi a distruge esenţa vieţii lor din temelii, deşi procedezi astfel într-o manieră sinceră, onestă şi nu determinat de un anumit scop sau de mândrie, reprezintă un risc care nu poate fi asumat decât de către conducătorii oamenilor drepţi şi de către profeţi.

 

Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a fost eroul şi marele maestru al acelei situaţii. Forma de adorare a acelei ere era reprezentată de venerarea idolilor ale căror ritualuri erau practicate ca religie. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu s-a abătut din drumul său în urma niciunei manevre sau intrigi. Drumul neumblat şi dificila povară ar fi constituit scuze bune dacă şi-ar fi folosit mintea pentru a pregăti lumea pentru „monoteism” în loc să o surprindă cu el. Îi era cu putinţă şi era dreptul său de a se pregăti să izoleze comunitatea de idolii a căror adorare a fost o practică transmisă din generaţie în generaţie, vreme de secole. Ar fi putut începe prin a evita pe cât posibil o confruntare directă, ştiind că va atrage toată ura oamenilor săi, şi ar fi putut să îndrepte asupra lor toate armele pe care ei urmau a le aţinti spre el.

 

Totuşi, nu a făcut astfel. Acest lucru ilustrează faptul că el a fost un Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!). El a auzit o voce divină în sufletul său spunându-i să se înalţe… şi a făcut astfel, spunându-i să transmită mesajul… şi a făcut astfel, fără a utiliza forţa armelor şi fără a-şi abandona misiunea! I-a înfruntat din prima secundă prin esenţa mesajului său: „O, oameni, eu sunt Profetul lui Allah, pentru ca voi să-L adoraţi şi să nu-I atribuiţi parteneri. Aceşti idoli reprezintă deşertăciune. Ei nu vă fac rău şi nici nu vă aduc beneficii.”

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Încă de la bun început, el i-a înfruntat prin cuvinte simple şi clare şi de la bun început s-a confruntat cu lupta severă pe care a trebuit să o ducă până la stingerea sa din viaţă.

 

A fost o scenă în care un bărbat cu putere intelectuală deplină şi comportament desăvârşit, singur dar bine cunoscut de către oameni, le-a adresat celor din jur un apel ce putea dărâma munţii. Cuvintele izvorau din inima şi de pe buzele sale, umile, ca şi cum în ele ar fi sălăşluit toată puterea, voinţa şi viitorul şi de parcă ele ar fi exprimat destinul însuşi.

 

Reacţia celor din Quraish a venit prompt precum flăcările răvăşite de un vânt violent. Nenorocirile au început să se abată asupra unui suflet neobişnuit cu altceva în afară de graţie absolută. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a început să predea primele sale lecţii cu autoritate deplină şi sinceritate uluitoare. Imaginea acestei scene este recunoscută în toate locurile şi în toate timpurile, precum şi în istorie. Cei cu conştiinţa trează din Mekka, apropiindu-se de el, erau mulţumiţi şi plini de admiraţie. Au văzut în el un bărbat nobil şi măreţ; au văzut doar loialitate, statornicie şi nobleţe.

 

A fost măreaţă scena la care au asistat în ziua în care nobilii din Quraish au mers la Abu Taalib, spunând: „Cu adevărat, nu putem tolera o persoană care ne insultă părinţii, îşi bate joc de visele noastre şi găseşte cusur zeităţilor noastre. Fie îl opreşti, fie vă înfruntăm pe amândoi, până când una dintre părţi va fi distrusă.”

 

Abu Taalib a trimis un mesaj nepotului său, spunând: „Nepotul meu, oamenii tăi m-au abordat şi au vorbit despre chestiunile tale. Trebuie să te gândeşti la mine şi la tine şi să nu mă împovărezi cu ceea ce nu pot îndura.”

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Care a fost în acest caz atitudinea Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!)? Singurul bărbat care s-a aflat alături de el părea că-l va abandona sau mai degrabă părea incapabil să se confrunte cu tribul Quraish care se pregătea din ce în ce mai mult de luptă. Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu a ezitat să-i răspundă, rămânând la fel de hotărât ca înainte. Nu! Nici măcar nu a căutat cuvinte pentru a-şi arăta fermitatea. Era deja acolo, ridicându-se cu scopul de a oferi una dintre cele mai importante lecţii întregii omeniri şi de a-i prezenta cele mai înalte principii ale sale. El a spus: „O, unchiule, pe Allah, nu voi abandona niciodată această chestiune înainte ca Allah să poruncească sau ca eu să mor, nici dacă ei îmi vor pune Soarele în dreapta şi Luna în stânga!”

 

Abu Taalib şi-a redobândit curajul şi pe cel al strămoşilor săi laolaltă, a strâns mâna dreaptă a nepotului său în mâinile sale şi a spus: „Spune ce vrei, pentru că, jur pe Allah, nu te voi forţa niciodată să faci ceva.”

 

Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) nu depindea de unchiul său în privinţa protecţiei şi a siguranţei, deşi unchiul său era capabil să i le ofere, ci el era cel care le oferea oamenilor din jurul său siguranţă, protecţie şi statornicie.

 

Perseverenţa sa în privinţa adevărului, stăruinţa în privinţa mesajului şi răbdarea sa în perioada marilor nenorociri erau cu toate de dragul lui Allah şi nu pentru beneficiul său personal. Toate acestea erau conectate pentru a atrage minţi strălucite şi pentru a trezi oameni conştienţi care să urmeze lumina care îi chema şi să se grăbească către onestul şi adevăratul Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), care a venit pentru a purifica sufletele şi pentru a îndruma. Oamenii l-au văzut în momentul în care răul îl ataca din toate părţile. Refugiul pe care l-a căutat la unchiul său, Abu Taalib, şi la soţia sa, Khadiijah, i s-a refuzat, pentru că amândoi au murit la interval de numai câteva zile unul de celălalt.

 

Oricui doreşte să-şi imagineze proporţiile persecuţiei şi ale războiului lansat de către tribul Quraish împotriva Profetului neînarmat îi este de ajuns să ştie că însuşi Abu Lahab, care i-a fost cel mai înverşunat rival şi inamic, a fost atât de impresionat de ceea ce a văzut, încât a anunţat că îl va proteja pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), îl va ajuta şi va înfrunta orice agresiune împotriva lui. Însă Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a refuzat protecţia şi a rămas devotat mesajului său.

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Oricine l-a văzut pe Profet (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în ziua At-Taa’if a fost convins că vede un exemplu al adevărului şi al loialităţii. El şi-a întors faţa către tribul Thaqiif, chemându-i la Allah, Unicul şi Cel Biruitor. Acolo, nobilii comunităţii l-au înconjurat, fiind mai vicleni decât tovarăşii lor din Mekka. I-au instigat pe copii şi pe huligani împotriva lui şi au încălcat cele mai sacre dintre obiceiurile arabilor, ospitalitatea şi protecţia aceluia care solicită ajutor. Ei şi-au trimis huliganii şi tinerii pe urmele Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), să arunce cu pietre în el. Acesta era cel pentru care Quraish s-a oferit să colecteze bani pentru a-l face cel mai bogat dintre ei şi pe care să-l desemneze conducătorul şi regele lor! Totuşi, a refuzat, spunând: „Eu nu sunt decât slujitorul lui Allah şi Profetul Său!” Acum îl vedem în At-Taa’if, retras într-o livadă, pentru ca zidurile sale să-l protejeze de urmărirea huliganilor. Mâna sa dreaptă era întinsă înspre cer, rugându-se la Allah în vreme ce mâna sa stângă îl proteja de pietrele aruncate. Se adresa Creatorului şi Domnului său, spunând: „Dacă nu eşti furios pe mine, nu-mi pasă de alte lucruri; faptul că îmi oferi Îndurarea Ta este un lucru prea generos din partea Ta.”

Aşadar a continuat să ceară iertarea lui Allah şi să-L invoce: „O, Allah, Ție mă tânguiesc de slăbiciunea forţei mele, de incapacitatea mea de a găsi o cale şi de umilirea mea de către oameni! O, Preamilostivule, Tu eşti Domnul celor slabi, Tu eşti Domnul meu. Cui mă încredinţezi? Unei rude îndepărtate care mă ignoră sau unui inamic care are putere asupra mea? Dacă Tu nu eşti furios pe mine, nu-mi pasă de alte lucruri, dar faptul că îmi oferi îndurarea Ta este un lucru prea generos din partea Ta. Caut refugiu în lumina feţei Tale care înlătură întunericul şi compensează greutăţile acestei lumi şi ale următoarei. Nu fi furios sau nemulţumit de mine! Implor binecuvântarea Ta până când vei fi mulţumit de mine. Nu există forţă sau putere decât prin Tine.”

 

Oamenii l-au văzut întorcându-se din At-Taa’if la Mekka fără vreun sentiment de deznădejde sau înfrângere, ci mai plin de speranţă, mai optimist şi mai dedicat. Mai mult decât atât, el s-a prezentat pe sine triburilor venind la ele în propriile lor localităţi şi zone. Într-o zi a mers la tribul Bani Kindah, într-o altă zi la tribul Bani Haniifah, apoi la tribul Bani ’Aamir şi, astfel, de la un trib la altul. Le-a spus tuturor: „Eu sunt Profetul lui Allah trimis vouă. El vă porunceşte să Îl adoraţi pe Allah, să nu Îi atribuiţi parteneri şi să abandonaţi idolii pe care îi adoraţi.” La casele triburilor din apropiere, Abu Lahab obişnuia să-l urmeze, spunându-le oamenilor: „Nu-l credeţi, pentru că el vă cheamă la deşertăciune.”

 

Oamenii l-au văzut pe Profetul lui Allah (Pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) în situaţii critice, când căuta credincioşi şi adepţi, fiind însă întâmpinat cu nerecunoştinţă şi duşmănie. L-au văzut refuzând orice târguri şi refuzând să primească un preţ lumesc pentru credinţă.

 

În acele zile arzătoare, s-a prezentat la Bani ’Aamir fiul lui Sa’sa’ah şi a stat acolo, vorbind despre Allah şi recitând unele dintre cuvintele Sale. Ei au întrebat: „Crezi că dacă noi te-am susţine în chestiunile tale şi apoi Allah te-ar ridica deasupra celor care ţi s-au opus ţie, noi vom prelua aceasta după tine?” El (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a răspuns, spunând: „Această problemă se află în mâinile lui Allah. El o oferă oricui doreşte El.” Acolo şi atunci s-au risipit, spunând: „Nu avem nevoie de aceasta.” Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) i-a părăsit, căutând credincioşi care nu cumpără sau schimbă credinţa lor pe lucruri neînsemnate.

 

Subit, a apărut persecuţia precum o furtună dezlănţuită şi a lovit toţi musulmanii. Politeiştii nu cunoşteau nelegiuirea, dar o comiteau împotriva musulmanilor. Acum a avut loc o surpriză neaşteptată. Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a poruncit tuturor musulmanilor să emigreze în Abisinia.

 

Omul şi Profetul au coexistat în persoana lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) într-un mod minunat. Cei care au avut îndoieli cu privire la mesajul său nu au avut niciun dubiu în ceea ce priveşte distincţia sa, puritatea fiinţei sale sau puritatea omeniei sale. Allah a ştiut unde să plaseze mesajul Său şi l-a ales pe acela care reprezenta maximum pe care omenirea îl putea atinge în privinţa măreţiei, nobleţei şi onestităţii. Oamenii l-au auzit dojenindu-i pentru orice exagerare de a-l glorifica sau a-i afirma supremația. Le-a interzis chiar să se ridice în picioare atunci când intra într-o încăpere. El a spus: „Nu vă ridicaţi precum fac nearabii atunci când vor să se slăvească unul pe celălalt.”

Profetul Muhammad – model pentru companionii săi

Când s-a petrecut eclipsa de soare în ziua în care fiul său, Ibraahim, a decedat, musulmanii au spus că aceasta a fost determinată de tristeţea pentru pierderea lui. Dar Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!), onest, s-a grăbit să respingă şi să nege această presupunere, înainte ca ea să devină o legendă. A stat printre musulmani şi li s-a adresat după cum urmează: „Soarele şi Luna sunt două semne ale lui Allah. Eclipsa nu este determinată niciodată de moartea sau naşterea cuiva.”

 

Oamenii aveau încredere în el şi realizarea a ceea ce i-a fost încredinţat merita mai mult decât gloria întregii lumi. Era sigur că a venit pentru a schimba modul de viaţă al omenirii şi că nu era un Profet doar al tribului Quraish sau doar al arabilor, ci era Profetul lui Allah trimis tuturor oamenilor de pe pământ!

Preamilostivul Allah a descris cât de departe va ajunge misiunea Profetului şi cât de departe va flutura stindardul său. Muhammad a înţeles adevărul credinţei pe care a afirmat-o, nemurirea de care va avea parte cât timp Allah va moşteni pământul şi pe cei care îl ocupă. Cu toate acestea, nu a văzut în sine, în religia sa, sau în succesul său fără precedent mai mult decât o cărămidă din construcţia noii lumi! Acest bărbat puternic s-a ridicat pentru a evidenţia această idee într-una dintre afirmaţiile sale: „Relaţia dintre profeţii care au venit înaintea mea şi mine este precum aceea a unui om care a construit o casă şi a decorat-o adecvat, fără a pune însă o cărămidă într-unul dintre colţurile sale. Acest lucru i-a făcut pe oameni să meargă în jurul ei şi să îşi exprime uimirea, spunând: «Nu va fi aşezată această cărămidă?» Eu sunt o astfel de cărămidă şi eu sunt ultimul dintre Profeţi.”

Acesta a fost învăţătorul omenirii şi ultimul dintre profeţi. El a fost o lumină văzută de către oameni, a trăit printre ei ca fiinţă umană şi apoi, după plecarea sa din această lume, a fost perceput de către întreaga lume drept adevăr şi amintire.

Source Link

Views: 0