Tag: Allah

Adorarea

Gabriela Pendelete   Fiecare om trebuie să mediteze profund şi să-şi pună întrebările esenţiale „De ce am fost creat?” şi „Care este scopul meu în viaţă?” Dacă un om care este înzestrat cu raţiune şi voinţa nu îşi pune astfel de intrebari sau în mod deliberat le ignora, el este redus la conditia de animal, […]

Gabriela Pendelete

 

Fiecare om trebuie să mediteze profund şi să-şi pună întrebările esenţiale „De ce am fost creat?” şi „Care este scopul meu în viaţă?” Dacă un om care este înzestrat cu raţiune şi voinţa nu îşi pune astfel de intrebari sau în mod deliberat le ignora, el este redus la conditia de animal, care doar mananca şi cauta placerea. Ignoranta fata de orice din viata poate fi tolerata, insa nu este tolerabil ca un om sa fie indiferent sau orb la intrebarile esentiale ale propriei sale existente. Moartea, care survine pe neasteptate, îi va soca pe cei indiferenti şi nesabuiti şi îi va face constienti de faptul ca aceste intrebari pe care le-au ignorat ar fi trebuit luate mult mai în serios.

Pentru toti credinciosii, aceste intrebari nu sunt greu de raspuns, căci ei cred în faptul ca motivul şi scopul creatiei lor sunt cunoscute de Creator. Cel care face un lucru stie de ce face acel lucru în acel fel. Allah este Creatorul omului şi El este Cel care controlează viata omului. Este pur şi simplu firesc sa Îl intrebam pe El de ce a facut omul în acest mod. Trebuie sa Îl intrebam: „O, Allah, de ce ai creat omul? L-ai creat pe om sa se distreze şi sa manance? L-ai creat pe om sa munceasca pe pamant, sa manance din pamant, sa se intoarca în pamant şi asta-i tot? Ori l-ai creat pe om sa duca o viata de suferinta ce incepe cu un tipat la nastere şi se termina cu haraitul mortii? Atunci de ce l-ai mai inzestrat pe om cu putere, ratiune, spirit şi vointa?”
Allah ne ofera raspunsuri clare la aceste intrebari în Coran, Cartea Sa Vesnica; El l-a creat pe om khalifah – înlocuitor al Sau pe pamant. Putem sa tragem aceasta concluzie din cuvintele lui Allah despre Adam, şi raspunsul ingerilor către Allah, care implica faptul ca şi-au dorit statutul lui Adam:

Şi când Stăpânul tău le-a zis îngerilor: „Voi să pun pe pământ un înlocuitor [khalifa]”, i-au răspuns: „Să pui pe cineva care să facă stricăciune pe el şi să pricinuiască vărsare de sânge, când noi Ţie îţi aducem slavă şi pe Tine Te venerăm cu sfinţenie?”. Şi a zis: „Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi. (Al-Baqarah 2:30)

Prima cerinta pentru ca omul sa fie inlocuitorul lui Allah pe pamant este ca omul sa îl cunoasca cu adevarat pe Allah şi sa îl adore supus.

Allah este Cel ce a creat şapte ceruri şi tot atâtea pământuri. Între ele coboară porunca [Sa], pentru ca să ştiţi că Allah este cu putere peste toate şi că Allah cuprinde toate lucrurile cu ştiinţa [Sa]. (At-Talaq 65:12)

Acest verset face din recunoasterea lui Allah scopul creatiei pamantului şi cerurilor. Intr-un alt verset citim:

Eu nu i-am creat pe djinni şi oameni decât pentru ca ei să Mă adore. Eu nu voiesc de la ei întreţinere şi nici nu voiesc ca ei să Mă hrănească pe Mine. Ci Allah este Întreţinătorul [Ar-Razzaq], Stăpânul puterii, Cel Statornic [Al-Matin]. ( Adh-Dhariyat 51:56-58)

Daca meditam asupra universului, stim ca totul traieste şi lucreaza pentru o altceva: apa pentru pamant, pamantul pentru plante, plantele pentru animale şi animalele pentru om şi oamenii pentru…? Pentru cine traiesc şi muncesc oamenii? Aceasta este intrebarea.

Raspunsul pe care natura îl striga şi toate lucrurile îl indica este faptul ca omul este pentru Allah: sa Îl cunoasca, sa Îl adore, sa-şi implineasca datoriile fata de El şi numai fata de El. Nu este logic ca omul sa traiasca şi sa munceasca pentru orice altcineva în afara de Allah. Dacă toate lucrurile, superioare sau inferioare sunt supuse omului, şi omul le foloseste, nu se poate ca el sa traiasca şi sa munceasca pentru lucrurile care îl servesc.

Este o inversiune ilogica şi irationala a ordinii şi lucrurilor, ca omul sa adore unele forţe ale naturii, manifestări ale acelor puteri sau unele fenomene naturale. Este absurd şi nedemn de un om sa adore soarele, luna, râurile, copacii, ori vaci, sub indiferent ce pretext. Natura şi orice putem numi logica existentiala dovedesc ca omul trebuie sa îl adore numai pe Allah. Cel mai înverşunat inamic al omului, diavolul, satana, cel care îl ispiteste pe om sa adore altceva.

Indemnul principal al fiecarui mesaj divin este:

Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui! (Al-A’raf 7:59).

Aceasta unica adorare este prima cerinta pe care Allah a impus-o omului, si cu capacitatea Lui absoluta a impregnat-o in textura naturii umane si a facut-o parte din caracterul uman. Cel Atotputernic a făcut acest lucru din momentul in care l-a înzestrat pe om cu minte cu care sa gandeasca, o inima cu care sa simta. El a creat universul cu semne prin care sa indrume acele minti şi inimi pe Calea Sa.

Oare nu am făcut Eu legământ cu voi, o, fii ai lui Adam, să nu-l adoraţi pe Şeitan, căci el vă este vouă duşman învederat, şi să Mă adoraţi pe Mine [pentru că] acesta este drumul drept?! (Ya-Sin 36:60-61)

Nu este deloc dificil sa vedem ca cea mai importanta misiune a trimisilor si profetilor lui Allah a fost aceea de a indeparta straturile de uitare, paganism si imitarea oarba din adevarata materie a naturii umane. Este pur şi simplu natural că primul indemn facut de trimisii lui Allah a fost: „Adoraţi-L pe Allah! Voi nu aveţi altă divinitate în afara Lui!” (Al-A’raf 7:59). Fiecare dintre trimisi a luptat cu cei care i se impotriveau pe acest temei:

Nu există altă divinitate în afară de Mine, deci adoraţi-Mă pe Mine! (Al-Anbiyaa’ 21:25) şi

Noi am trimis la fiecare comunitate un trimis [ca să le zică]: „Adoraţi-L pe Allah şi ţineţi-vă departe de Taghut. (An-Nahl 16:36)

_________________

Prof. Yusuf al Qardawi, Introduction to Islam

islamulazi.ro/forum

Source Link

Views: 4

Credința în Dumnezeu

  S. A. Mawdudi   Doctrina fundamentală a islamului este recunoaşterea unui singur Allah. Acest concept se redă prin următoarea propoziţie: La ilahe illAllah (Nu există altă divinitate în afară de Allah). Această scurtă propoziţie constitue fundamentul şi esenţa islamului. Ceea ce deosebeşte pe un musulman credincios, de un idolatru sau de un ateu constitue […]

 

S. A. Mawdudi

 
66915_140396696007911_126100417437539_213994_1097804_nDoctrina fundamentală a islamului este recunoaşterea unui singur Allah. Acest concept se redă prin următoarea propoziţie: La ilahe illAllah (Nu există altă divinitate în afară de Allah). Această scurtă propoziţie constitue fundamentul şi esenţa islamului. Ceea ce deosebeşte pe un musulman credincios, de un idolatru sau de un ateu constitue recunoaşterea şi mărturisirea acestei convingeri. Acceptarea sau negarea acestei formule de credinţă crează importante deosebiri între oameni. Cei care cred în această formulă formează o comunitate aparte, iar cei care cred au parte de nenumărate binefaceri pe pământ şi în lumea de apoi, iar cei care nu cred au parte, din contră, numai de nereuşite şi josnicii. Dar, diferenţierea existentă între credincioşi şi necredincioşi nu se stabileşte doar dintr-o simplă pronunţare a acestor cuvinte. Adevărata diferenţiere are loc prin acceptarea conştientă a semnificaţiei acestor cuvinte şi ataşamentul arătat faţă de această doctrină în viaţa practică.
Aşa cum repetând cuvântul mâncare nu ne putem astâmpăra foamea, iar printr-o simplă lectură a unei reţete nu ne putem vindeca, tot aşa repetând mecanic această sfântă formulă, fără să-i înţelegem semnificaţia şi utilitatea, nu putem afirma că ne putem schimba. Această propoziţie, care în limba arabă poartă denumirea de Kelimetul teuhid, nu-şi poate îndeplini menirea sa până când sensul ei nu este perceput în toată profunzimea lui.
Ne ferim de foc pentru că ştim că frige. Nu ne apropiem de otravă, pentru că ştim sigur că este ucigătoare. Tot aşa, cunoscând cu precizie sensul adevărat al tawhid-ului (monoteismului), fără îndoială că ne vom feri de necredinţă, ateism şi idolatrie.

 

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 2

Sensuri ale expresiei „La ilaha illallah” – partea 1

  A. A. Mawdudi   În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi […]

 

A. A. Mawdudi

 

la ilaha 1În limba arabă cuvântul ilah inseamnă divinitate, adică acea făptură în faţa căreia, datorită măreţiei şi puterii sale, ne simţim datori să ne închinăm şi să ne supunem cu evlavie. Cuvântul ilah pe lângă multe alte sensuri, mai semnifică şi ceva tainic, misterios, adică o făptură nevăzută, necomprehensibilă. Cam acelaşi lucru semnifică Huda în persană. Deva în hindi, God în engleză şi Dumnezeu în română. Şi în celelalte limbi ale lumii există, de asemenea, cuvinte semnificând acelaşi lucru.
Pe de altă parte, cuvântul lui Allah semnifică numele original şi personal al lui Allah. La ilaha illallah semnifică: nu există altă divinitate în afară de Allah.
Din vremurile cele mai vechi oamenii au avut obiceiul să-şi aleagă zeii şi să se roage lor. Chiar şi în epoca contemporană, comunităţile existente în lume, atât cele primitive cât şi cele civilizate au zeii lor şi se închină lor. Acest lucru demonstrează că omul, prin factura sa, este înclinat să creadă şi să roage la divinitate. În sufletul lui există ceva care-l determină să se comporte ăn acest fel.
Aici se pune o întrebare: ce este acel ceva şi de ce omul se simte obligat să se comporte astfel? Răspunsul la această întrebare îl aflăm cercetând poziţia omului în această lume. Studiul omului şi al naturii din această perspectivă, arată că omul este neputincios, dezarmat în faţa unei situaţii. Puterea omului nu este nelimitată. Din contră, în multe situaţii este slab şi neajutorat. Este dependent de nenumărate alte forţe şi fără sprijinul acestora nu poate să se descurce de unul singur. Pentru a-şi perpetua existenţa sunt necesare foarte multe lucruri. În foarte multe cazuri el nu poate să le dobândească de sine stătător. Câteodată el le dobândeşte destul de uşor, dar în multe cazuri nu poate ajunge la ele. Are la îndemână mai multe căi şi mijloace pentru a dobândi, dar uneori reuşeşte, iar alteori nu. Se întâmplă aşa pentru că nu întotdeauna el este capabil de reuşită, întrucât tot timpul este întâmpinat de obstacole de tot felul. Astfel, diferitele calamităţi spulberă, într-o clipă, tot ce a agonisit el o viaţă întreagă, diferitele întâmplări şi situaţii nefaste îl descurajează, în permanenţă este ameninţat de boli, nelinişti şi nenorociri care-l împiedică să fie fericit. Luptă să scape de strânsoarea acestor situaţii, dar nu întotdeauna el are sorţi de izbândă. Există o sumedenie de lucruri cere îl sperie prin măreţia lor, ca munţii, râurilr, animalele sălbatice. El este martor neputincios în faţa cutremurelor, uraganelor şi în faţa altor asemenea dezlănţuiri ale naturii. Urmăreşte norii negrii de pe cer şi vede cum aceşti nori însoţiţi de tunete şi fulgere se transformă într-un adevărat potop. Observă mişcarea permanentă a soarelui, lunii şi a altor aştrii. Înţelege cât de neînsemnat şi mic este el în contrast cu acestea. El se simte slab, mic şi neajutorat, gândindu-se, pe de o parte la aceste minuni, iar pe de altă parte având conştiinţa slăbiciunii sale.
Fără îndoială că primele sentimente religioase la om au apărut ăn aceste condiţii. Omul este predispus să mediteze asupre puterii care dirijează aceste forţe. Gândul la măreţia acestei puteri îl face să se supună ei şi să-i implore ajutorul. Mai mult, el caută, prin diferite mijloace, să-i intre în voie, pentru a se bucura de ajutorul ei. Se teme de această putere şi face tot ce-i stă în putinţă ca să-i câştige bunăvoinţa, pentru a se feri de mânia ei.
Omul primitiv s-a închinat la lucruri de care se teme datorită imensităţii lor, la lucruri vitale pentru existenţa sa, sau, din contră, la lucruri care îi amărau viaţa. De aceea obiectele închinăciunii lui erau copacii, animalele, râurile, munţii, focul, ploaia, aerul şi alte multe asemenea lucruri. Acesta este stadiul cel mai obscur al ignoranţei.
Odată cu începerea risipirii ignoranţei şi lărgirii orizontului lor de cunoaştere, oamenii încep să-şi dea seama că aceste lucruri la care s-au încheiat şi au crezut, nu au o poziţie mai privilegiată decât a lor, din care cauză nu se pot aştepta la vreo protecţie din partea lor. Astfel, ei au considerat că nivelul apelor unui râu şi creşte, şi descreşte, iar uneori râul se şi usucă, munţii semeţi pot fi mutaţi din loc, de către om, productivitatea solului, de multe ori, nu depinde de el însuşi, ce de ploaie. Dar şi existenţa ploii are în vedere anumite condiţionări. Ea, la rândul ei, depinde de nori şi de curenţii care transportă aceşti nori. Curenţii de aer, de asemenea, depind de alte fenomene. Evoluţia tuturor aştrilor este în strictă dependenţă de unele legi imuabile.
În faţa acestor realităţi gândirea umană încearcă să descopere care este totuşi legea aceea supremă care orânduieşte întregul univers. Câtă organizare şi armonie există în acest univers! Desigur că acest echilibru perfect existent între aceste puteri şi fenomene se datorează unei legi, unei voinţe supreme. În faţa acestei unităţi şi subordonări ale tuturor acestor puteri şi fenomene unei singure voinţe supreme, omul a renunţat să se mai roage unor aşa zişi zei, concentrându-şi atenţia asupra unei singure divinităţi, care era deasupra tuturor acestor zei. El a înţeles că dacă ar fi existat mai mulţi zei independenţi unul de celălalt, acest echilibru al unuversului ar fi fost afectat grav.
Observând cu atenţie tot ce se întâmplă în jurul său şi în natură, în general, omul a ajuns la concluzia că şi lucrurile ca şi focul, apa, anumite animale etc., la care se închina înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute înainte, se află sub autoritatea unei puteri absolute. El începe să privească lucrurile şi mai în profunzime, punându-şi diferite întrebări.
Câtă perfecţiune există în faptul că soarele răsare şi apune cu o precizie greu de imaginat şi câtă armonie şi concordanţă există în manifestarea ciclică a unor fenomene ca zi şi noapte, anotimpuri, ploaie şi vânt etc..
Omul a denumit această putere supremă Allah, Permeşvar, God, Huda-i Hudagan, Dumnezeu. Dar, din cauză că bezna ignoranţei încă persistă, oamenii nu renunţă uşor la zeii care se închinau închinau înainte de a-l descoperi pe Allah. Oamenii se gândesc că pentru a câştiga bunăvoinţa lui Allah, înainte de toate trebuie să câştige bunăvoinţa zeilor mai mărunţi. Aici se pot imagina treptele ierarhice ale unui mister, unde, pentru a ajunge la ministrul plin, trebuie să treci pe la mai multe trepte ierarhice în structura ministerului respectiv. Astfel după această concepţie, zeii mai mici sunt folosiţi ca mijloc care asigură apropierea de zeul cel mare.
Odată cu lărgirea orizontului de cunoaştere al omului, creşte şi nemulşumirea lui din cauza numărului mare de zei. Oamenii mai instruiţi studiază mai în profunzime aceste lucruri şi din ce în ce mai mulţi dintre aceştia ajung la concluzia că aşa-zişi zei, cu înfăţişare de om, nu posedă însuşiri divine, mai mult, ei îşi dau seama că aceştia sunt nişte creaturi mai neajutorate decât omul. Dar ideea de monoteism mai poartă în ea unele rămăşiţe ale ignoranţei. Tocmai de aceea unii oameni cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi că are o reşedinţă determinată. Unii cred că Allah coboară pe pământ, sub înfăţişare de om, iar alţii nutresc convingerea că Allah, după ce pus la punct toate treburile universului, acuma se odihneşte undeva retras. Oamenii mai cred că pot intra în voia lui Allah doar prin intermediul unor sfinţi şi spirite şi că până nu se câştigă bunăvoinţa acestora nu se poate face nimic. Mai sunt o serie de oameni care cred că Allah este o fiinţă în carne şi oase şi găsesc de cuviinţă să şină undeva la verdere figura lui, pentru a se închina. Aceste idei denaturate au continuat să existe multă vreme şi nu au dispărut aşa uşor. Aceste obiceiuri mai persistă şi astăzi în rândul unor categorii de oameni.
Tawhid’ul este o chintesenţă a tuturor ideilor transmise oamenilor de Allah, prin intermeiul profeţilor, privind noţiunea de Allah. La început acest mesaj a fost transmis, pe pământ, prin intermediul lui Adam. Acelaşi mesaj l-au transmis oamenilor Noe, Avraam, Moise şi Isus. Mesajul transmis oamenilor de Muhammed a fost acelaşi ca al precedesorilor săi. Acest mesaj este cea mai mare valoare. Ştiinţa cuprinsă în acest mesaj este simplă, categorică şi cu desăvârşire ferită de ignoranţă. Omul a greşit şi a păcătuit devenind idolatru, numai atunci când nu a vrut să ştie de acest mesaj al profeţilor. Însă Teuhid-ul risipeşte toţi norii ignoranţei şi luminează orizontul cu raza adevărului.

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 11