Tag: credinta

Există viață după moarte?

  Al-Mawdudi   În legătură cu viaţa de apoi există următoarele concepţii în lume: 1. Unii oameni susţin că după moarte nu mai rămâne nimic din om şi că după viaţa pământească nu mai există o altă viaţă. După aceşti oameni, credinţa în viaţa de apoi, n-are nicio legătură cu realitatea. Ei afirmă că aşa […]

 

Al-Mawdudi

 

after-death-1În legătură cu viaţa de apoi există următoarele concepţii în lume:
1. Unii oameni susţin că după moarte nu mai rămâne nimic din om şi că după viaţa pământească nu mai există o altă viaţă. După aceşti oameni, credinţa în viaţa de apoi, n-are nicio legătură cu realitatea. Ei afirmă că aşa ceva nu este posibil şi că o asemenea concepţie este antiştiinţifică.
Această concepţie aparţine ateilor, care susţin că se bazează pe o abordare ştiinţifică a problemei şi că această concepţie a lor este susţinută şi de ştiinţele occidentale.
2. Alţii, pentru a justifica faptele lor, pe acest pământ, susţin că oamenii, după moarte, se nasc din nou. Dacă cineva a dus o viaţă nedemnă, a doua oară se naşte cu înfăţişare de animal sau plantă, sau cu înfăţişare de om rău, de om nedemn. Această concepţie apare în unele credinţe orientale.
3. Există o altă concepţie care este concepţia conform căreia se spune că morţii ar învia la sfârşitul lumii şi că toţi oamenii vor fi prezentaţi la judecata de apoi, adică la judecata divină unde se hotărăşte soarta lor: raiul şi fericire sau iadul şi osânda veşnică. Acum să analizăm fiecare concepţie în parte.
Cei din prima categorie care au, spun ei, de partea lor autoritatea şi sprijinul ştiinţei, suţin că nu există o altă viaţa după moarte. Ei susţin că nu au întâlnit pe nimeni care să fi revenit la viaţă, după moarte, ca oricine să vadă că oamenii după moarte se transformă în praf şi pulbere şi de aceea moartea constitue sfârşitul vieţii, neexistând nicio formă de viaţă după moarte. Să fim atenţi puţin la logica acestora. Ceea ce susţin ei are într-adevăr o bază raţională? În această situaţie când n-au întâlnit niciun caz de revenire la viaţă, ei logic ar trebui să spună că nu ştiu ce se întâmplă cu omul după moarte. În loc de această atitudine loială şi corectă, ei susţin sus şi tare că după moarte nu există nicio formă de viaţă şi când spun acest lucru ei nu uită să amintească că această afirmaţie a lor are o bază ştiinţifică. În realitate, toate aceste afirmaţii ale lor sunt pure speculaţii.
În această problemă ştiinţa nu poate să ne dea un răspuns afirmativ sau negativ, din contră, ne atrage atenţia că afirmaţiile legate de inexistenţa unei alte vieţi după moarte, sunt nefondate. Această atitudine a lor nu se poate asemui cu cea a unuia care, dacă nu a văzut niciodată vreun avion în viaţa lui, susţine că nu poate exista un asemenea aparat zburător făcut de mâna omului. Dacă un om sau chiar mai mulţi oameni n-au văzut cu ochii lor ceva, asta nu înseamnă că acel ceva nu există în realitate.
A doua concepţie susţine că oamenii se nasc şi mor de mai multe ori. Dacă în prima generaţie a trăit o viaţă nedemnă, atunci a doua oară se naşte animal, iar dacă în prima generaţie a trăit ca un animal, datorită bunei comportări, a doua oară se naşte om. Şi tot aşa viaţa şi moartea intră într-un cerc vicios, care nu poate să aibă nicio fundamentare raţională.
Acum să analizăm a treia concepţie. Prima argumentare de la care pleacă această concepţie este următoarea: Într-o bună zi această lume va avea un sfărşit. Allah va distruge acest univers şi în locul lui va crea un sistem superior.
Acest argument este corect fără posibilitatea de a fi contestat într-un fel. Cu cât ne concentrăm gândirea asupra esenţei acestui univers, cu atât ne dăm seama că el nu este dat o dată pentru totdeauna. Această concluzie se degajă din cel adevăr că resursele sale de energie nu sunt nelimitate. Este aproape cert că acestea se vor epuiza într-o zi. Tocmai de aceea oamenii de ştiinţă acceptă ipoteza că la un moment dat soarele se va răci şi îşi va pierde toată energia, că aştrii se vor ciocni între ei şi că toate sistemele universului se vor transforma într-un haos general.
Admiţând distrugerea completă a universului, trebuie să admitem implicit că va intra într-o altă etapă de evoluţie, superioară.
A doua argumentare a acestei concepţii este următoarea: Omul va căpăta din nou viaţă. Oare acest lucru este imposibil? Să zicem că acest lucru n-ar fi posibil, atunci cum de a fost posibilă actuala viaţă a omului? Este fără îndoială că Allah, care a creat omul pe lumea aceasta, va proceda la fel şi pe lumea cealaltă. Acest lucru nu este doar o probabilitate, ci o certitudine.
A treia argumentare: Toate faptele oamenilor sunt înregistrate cu precizie, fiind mai apoi prezentate lui Allah, în ziua judecăţii de apoi.
Autenticitatea acestui argument este confirmată chiar de ştiinţa însăşi. Mai mult se consideră că sunetul determină apariţia unor unde uşoare în aer şi că apoi dispare cu totul. În momentul actual se ştie că sunetul lasă nişte amprente asupra obiectelor cu care vine în contract şi că datorită acestor amprente acest sunet poate fi reconstituit. Discurile de gramofon sunt făcute conform acestui principiu.
Al patrulea argument se bazează pe faptul că în ziua judecăţii de apoi Allah va cere socoteală oamenilor pentru faptele lor din timpul vieţii, hotărând raiul şi fericirea pentru cei cu credinţă şi cei buni şi osânda veşnică pentru cei necredincioşi şi răi.
Oare în această idee există ceva care să vină în contradicţie cu logica? Deseori ne este dat să vedem că cineva, deşi făptuieşte numai fapte bune, totuşi nu beneficiază de pe urma acestei comportări a sa, dar, în acelaşi timp, ne este dat deseori să ne întâlnim cu oameni care, deşi câştigă enorm datorită comportării lor nedemne şi mârşave, nu sunt pedepsiţi de nimeni. Observând la tot pasul o asemenea nedreptate, involuntar ne gândim că odată şi odată primul va fi recompensat pentru faptele sale bune, iar cel de-al doilea va fi pedepsit aspru pentru faptele sale rele. La această judecată de apoi vor fi dezvăluite toate păcatele, fără excepţie, chiar şi acele păcate săvârşite cu gândul. În urma acestei judecăţi de apoi va fi hotărâtă soarta oamenilor în funcţie de comportamentul practic şi mental pe care l-au avut în trecerea lor pe pământ. În lumea de apoi, spre deosebire de lumea aceasta, lumea pământeană, nu există anomalii de felul celor existente pe pământ când un om de o valoare deosebită să fie în slujba unui prost sau un om cu o integritate morală aparte să fie batjocorit de unul lipsit de orice scrupule.
Ultimul argument al acestei concepţii este legat de probabilitatea existenţei raiului şi iadului.
Din moment ce Allah a putut să creeze soarele, luna, stelele şi pământul, atunci de ce n-ar fi putut crea raiul şi iadul?! Când toţi morţii vor învia la sfârşitul lumii şi vor răspunde, înaintea lui Allah pentru faptele bune şi rele pe care le-au făptuit în funcţie de gravitatea lor, Atotputernicul va hotărâ pentru unii recompensa, iar pentru alţii osânda şi de asemenea va stabili şi locul unde vor sta cei buni, cei fără păcate, adică raiul şi locul unde îşi vor ispăşii osânda veşnică cei răi, cei păcătoşi, adică iadul.
După analiza tuturor acestestor aspecte ale acestei chestiuni, credem că nimeni cu o gândire raţională şi nimeni de bună credinţă, nu va putea să nu admită , să creadă în existenţa unei vieţi după moarte. Mai mult, oamenii cred în viaţa de apoi, şi pentru că profetul Muhammed îi învaţă că nu trebuie să se îndoiască de existenţa ei şi că această credinţă este numai şi numai pentru binele nostru.
Principiile enumerate mai sus constituie cele cinci dogme fundamentale ale Islamului. Esenţa lor este concentrată într-o mică propoziţie numită Al-Kalimatul Tayyiba (Cuvinte de împăcare). Când un credincios pronunţă cuvintele La ilahe illAllah ( Nu există alt Allah înafara lui Allah) înseamnă că el nu recunoaşte nicio altă divinitate înafară de Allah. Şi dacă la aceste cuvinte adaugă şi cuvintele Muhammed un –rasulullah ( Muhammed este trimisul şi profetul lui Allah), înseamnă că el atestă şi acceptă faptul că Muhammed este trimisul lui Allah. Deci, alături de recunoaşterea ca profet a lui Muhammed, un musulman crede în Allah şi arată supunere devotată faţă de voia Lui, crede în toate cărţile sfinte vestite de Dumnezeu, în îngerii Lui şi în viaţa de apoi. Deasemenea, un bun musulman trebuie să respecte căile şi mijloacele de manifestare a credinţei şi a supunerii noastre faţă de Allah, definite şi cerute de profetul Muhammed. Aceasta este singura cale de mântuire şi izbăvire…

 

sursa: Liga Islamică și Culturală din România

Source Link

Views: 3

Dragostea

F Gulen   Dragostea este un elixir. Omul trăieşte cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiţi prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viaţă. Ne simţim şi ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Allah Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, […]

F Gulen

 

Dragostea este un elixir. Omul trăieşte cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiţi prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viaţă. Ne simţim şi ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Allah Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, acest sentiment care ne apropie unul de altul. Pământul s-ar preface în ruină fără dragostea care îl reînoieşte şi îl ţine viu. Djinnii şi oamenii au sultanii lor; albinele, furnicile şi termitele au regine; pentru fiecare dintre aceştia există un tron. Regii şi reginele preiau puterea în diferite feluri şi se urcă pe tronurile lor. Dragostea este sultanul care domneşte pe tronul inimilor noastre fără a fi trebuit să dea vreo bătălie. Limba şi buzele, ochii şi urechile ne sunt de preţ atâta vreme cât poartă steagul dragostei. Şi totuşi, dragostea are valoare în sine şi prin sine. Inima, sălaşul dragostei, este de nepreţuit prin dragostea pe care o adăposteşte. Poţi cuceri fortăreţe fără a vărsa o picătură de sânge, doar fluturând în faţa lor steagul dragostei. Sultanii devin ostaşi ai afecţiunii odată cuceriţi de ostaşii dragostei.

Suntem crescuţi într-o atmosferă în care izbânzile dragostei strălucesc în ochii noştri şi sunetul de tobe al dragostei răsună în inimile noastre. Inima ne tresaltă de bucurie când vedem ridicându-se steagul dragostei. Dragostea este atât de strâns înlănţuită de noi, încât vieţile ne sunt pe deplin subjugate de dragoste şi ne închinăm sufletele dragostei. Cât trăim, trăim cu dragoste. Şi când murim, murim cu dragoste. Cu fiecare răsuflare, o simţim parte a existenţei noastre. Ea ne apără de geruri, şi tot ea ne apără şi de arşiţă.

Dacă a mai rămas ceva curat şi încă neatins în această lume înecată în poluare, în care răul există pretutindeni, atunci este dragostea. Printre podoabele ofilite ale acestei vieţi, dacă mai există vreo frumuseţe care şi-a păstrat măreţia şi farmecul nepălite, atunci este tot dragostea. Nimic nu este mai real şi mai durabil decât dragostea, pentru toate naţiunile şi toate societăţile de pe acest Pământ. Ori de câte ori se aude susurul dragostei, mai dulce şi mai cald decât un cântec de leagăn, toate vocile şi toate instrumentele tac, şi toate se unesc într-o contemplare a tăcerii, pe care o cântă pe strunele lor cele mai profund muzicale.

Creaţia este aprinderea firului din miezul lumânării dragostei, firul prin care te faci „cunoscut şi văzut”. Dacă Allah nu ar fi iubit creaţia, nu am avea luni, nu am avea sori, nu am avea stele. Cerurile sunt toate poeme de dragoste, a căror rimă este Pământul. Impactul adânc al dragostei se simte în natură şi, în relaţiile dintre oameni, steagul dragostei se înalţă spre a fi văzut de toţi. Dacă există în societate vreo monedă care să nu-şi piardă valoarea, atunci este dragostea şi, încă o dată, valoarea dragostei se regăseşte în sine. Dragostea cântăreşte mai mult decât aurul cel mai curat. Aurul şi argintul îşi pot pierde valoarea pe o piaţă sau alta, într-un loc sau altul, dar porţile dragostei rămân închise în faţa pesimismului şi nimic nu poate schimba armonia şi statornicia intrinsecă a dragostei. Chiar şi în clipa de faţă, numai oamenii cufundaţi în ură, mânie şi duşmănie încearcă să se împotrivească şi să lupte împotriva dragostei. Ce ironie … Singurul leac care le poate aduce alinare acestor suflete sălbatice este dragostea. Dincolo de comorile lumeşti, sunt multe alte cufere pe care numai cheile mistice ale dragostei le pot deschide. Nici o altă valoare pe acest pământ nu poate învinge dragostea şi nu se poate nici măcar măsura cu ea. Strângătorii de aur, de argint, de monezi sau de alte obiecte de preţ sunt întotdeauna învinşi în acest maraton de adepţii devotaţi ai dragostei şi ai afecţiunii. Când vine ziua, în ciuda măreţiei şi splendorii vieţii lor, adunătorii de comori lumeşti îşi văd cuferele goale şi focurile stinse în vatră. Dar candela dragostei arde mereu, dând lumină şi răspândind-o în inimile şi în sufletele noastre.

Fericiţii care au îngenunchiat în faţa altarului dragostei şi care şi-au închinat viaţa răspândirii dragostei nu găsesc loc în vocabularul lor pentru cuvinte cum ar fi ura, mânia, uneltirea, resentimentul, şi nu se lăsat pradă duşmăniei nici dacă viaţa le-ar fi în joc. Capetele şi le ţin plecate cu smerenie, dragostea le umple întreaga fiinţă, nu întâmpină cu bucurie nimic altceva decât dragostea. Când îşi înalţă capetele, duşmănia fuge şi se ascunde, ura se zvârcoleşte cu furie sub loviturile dragostei.

Singurul farmec care poate desface uneltirile Satanei este dragostea. Trimişii şi profeţii au putut stinge focurile urii şi ale indiviei aprinse de faraoni, de Nimrozi şi de alţi tirani; şi au făcut-o prin dragoste. Sfinţii au încercat să adune sufletele neascultătoare şi răzvrătite, împrăştiate precum paginile rupte ale unei cărţi; au folosit dragostea drept mijloc de a induce în ceilalţi comportamentul uman. Puterea dragostei a fost îndeajuns de mare pentru a rupe vrăjile lui Harut şi Marut[1] şi a stinge flăcările Iadului. Iată de ce, omul înarmat cu dragoste nu are nevoie de altă armă. Într-adevăr, dragostea este destul de puternică pentru a opri glontele şi chiar ghiuleaua de tun.

dragosteaPreocuparea noastră pentru tot ce ne înconjoară şi dragostea pentru omenire —cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a cuprinde întreaga creaţie—depind de putinţa de a ne înţelege propria esenţă, de a ne descoperi pe noi însine şi de a simţi legătura cu Creatorul. Descoperindu-ne adâncurile fiinţei şi potenţialul ascuns în esenţa noastră, vom înţelege că şi în alţii se regăseşte acelaşi potenţial. Şi pentru că aceste valori interioare sunt direct legate de Creator, vom simţi înflorind admiraţia pentru bogăţia pe care o ascunde înlăuntrul său tot ceea ce a fost creat şi vom începe să privim orice fiinţă într-un alt mod şi dintr-o cu totul altă perspectivă. Ne înţelegem şi ne preţuim unul pe altul în funcţie de capacitatea noastră de a recunoaşte calităţile şi bogăţia interioară care se regăsesc în fiecare om. Cuvintele Profetului redau esenţa acestui concept: „Credinciosul este oglinda altui credincios”. De aici, putem spune: „Omul este oglinda altui om”. Dacă ajungem să înţelegem şi să preţuim bogăţia ascunsă în străfundurile fiecăruia, vom înţelege că această bogăţie vine de la El şi că frumuseţea şi dragostea din acest univers îi aparţin Lui. Sufletul care pătrunde aceste sensuri va vorbi în limbajul inimii, tălmăcit nouă de Rumi: „Veniţi, veniţi şi alăturaţi-vă nouă, căci suntem oameni ai dragostei pentru Allah! Veniţi, intraţi pe poarta dragostei şi aşezaţi-vă lângă noi. Să ne vorbim unul altuia cu inimile. Să ne vorbim tainic, fără ca urechea să audă şi fără ca ochiul să vadă. Să râdem împreună în tăcere, fără ca buzele să ni se mişte, să râdem precum trandafirii. Ca gândul, să ne privim unul pe altul fără cuvinte, făra sunet. Pentru că suntem la fel, să ne chemăm unul pe altul cu inimile, nu cu buzele, nu cu limba. Şi, luând în mâinile noastre mâinile celorlalţi, să vorbim”.

O înţelegere atât de profundă a unor astfel de sentimente şi valori umane se întâlneşte rareori în cultura de azi. Nu le regăseşti uşor nici în filosofia greacă, nici în gândirea latină, şi nici în filosofia occidentală. În gândirea islamică, suntem fiecare o manifestare diferită a aceleiaşi Unicităţi, un aspect diferit al aceleiaşi realităţi. Oamenii care s-au reunit în jurul unor puncte de vedere comune, cum ar fi Unicitatea lui Allah, Profetul şi religia, sunt asemeni mădularelor aceluiaşi trup. Mâna nu se ia la întrecere cu piciorul, limba nu se ia la sfadă cu buzele, ochiul nu vede greşeala urechilor, inima nu se înfruntă cu mintea.

Pentru că suntem mădularele aceluiaşi trup, să punem capăt acestei dualităţi care zădărniceşte unirea dintre noi. Să dăm cale liberă unirii între oameni. Este calea cea mai însemnată prin care Allah le dă oamenilor izbândă în această lume şi prin care preschimbă această lume într-un Paradis. Aşa se deschid porţile Cerurilor larg ca să ne primească. Să dăm la o parte grabnic toate gândurile şi simţămintele care ne îndepărtează unul de altul şi să alergăm unul către celălalt, cu braţele deschise.

 

[1] Doi îngeri despre care se vorbeşte în Coran (Al-Baqara 2 : 102) şi care i-au învăţat pe oameni magia, sfătuindu-i să nu o folosească nechibzuit.

Source Link

Views: 2

Drepturi ale individului

    A. A. Mawdudi   Este un adevăr de necontestat faptul că omul constituie cel mai crud şi cel mai nedrept duşman al său personal. La prima vedere acest lucru s-ar părea ceva incredibil. Cum de este posibil ca omul să fie nedrept faţă de el însuşi, mai ales că o sumedenie de exemple […]

 

 

A. A. Mawdudi

 

individual_iconEste un adevăr de necontestat faptul că omul constituie cel mai crud şi cel mai nedrept duşman al său personal. La prima vedere acest lucru s-ar părea ceva incredibil. Cum de este posibil ca omul să fie nedrept faţă de el însuşi, mai ales că o sumedenie de exemple arată că el se iubeşte mult pe sine. Cum de poate fi propriul său duşman? Apar destul de ilogice aceste afirmaţii, dar la o gândire mai aprofundată ne dăm seama că lucrurile, din păcate, stau aşa.
Partea cea mai slabă a omului este că el nu poate rezista, întotdeauna, unor tentaţii, devenind victima acestora, cu toate consecinţele ce decurg din această situaţie. Sunt oameni care sunt cuprinşi de patima băuturii. Aceştia după ce consumă băuturi alcoolice îşi pierd judecata şi echilibrul. Cei care sunt cuprinşi de acest viciu nu mai ţin cont de nimic, mergând până la distrugerea lor biologică. Există oameni care, consumând alimente în cantităţi exagerate, îşi periclitează propria sănătate. Unii oameni sunt sclavii propriei lor pasiuni sexuale, din care se degradează în ultimul hal.
În acelaşi timp mai există un soi de oameni care sacrifică totul în numele aşa-zise înălţări spirituale. Ei neglijează, în întregime, cerinţele lor fizice, ţin sub control strict pasiunile, îşi leapadă îmbrăcămintea, îşi abandonează casa şi familia, refugiindu-se în munţi, în păduri. Aceştia sunt animaţi de convingerea că lumea nu are niciun sens pentru ei şi nutresc un sentiment de degust faţă de orice este pământesc.
Aceste exemple reprezintă dovezi, de necontestat, ale slăbiciunii umane, care de cele mai multe ori îi conduc la distrugerea personală. Asemenea dovezi de slăbiciune ne este dat să întâlnim la tot pasul.
Islamul propovăduieşte numai şi numai binele şi prosperitatea omului. Scopul lui este de a stabili un echilibru şi o stabilitatea în viaţă. Tocmai de aceea este necesar să arătăm că Șari’ah are un rol aparte în modelarea sufletului fiecărui musulman.
Șari’ah interzice cu desăvârşire orice lucru care prejudiciază grav existenţa fizică, intelectuală şi morală a omului. Se consideră haram (spurcat, nepermis) consumarea sâgelui, băuturile alcoolice, cărnii de porc, cărnii animalelor de pradă otrăvitoare şi murdare şi de asemenea consumarea mortăciunilor, întrucât toate acestea au efecte nocive asupra stării fizice intelectuale, morale şi spirituale ale omului. Interzicând consumarea tuturor acestora, islamul îndeamnă, în acelaşi timp oamenii să consume alimente şi băuturi curate, salubre şi folositoare.
Islamul interzice goliciunea şi îndeamnă oamenii să se îmbrace decent. Condamnă lenevia şi viaţa fără muncă, propovăduind necesitatea de a munci pentru asigurarea celor trebuincioase traiului.
Islamul nu îndeamnă nici la înăbuşirea pornirilor, dorinţelor sexuale. Cere doar ca aceste porniri să se afle tot timpul sub control, subliniind în acest sens importanţa căsniciei.
Islamul interzice cu desăvârşire înrădirile morale şi intelectuale pe care şi le impune omul singur. Permite, chiar porunceşte ca fiecare om să se bucure de binefacerile vieţii, îndemnându-l să lupte pe căi cinstite, să dobândească o viaţă cât mai plăcută.
Nu e neapărat nevoie să părăseşti această lume pentru înălţarea spirituală, puritatea morală, apropierea de Allah, se realizează aici, pe pământ şi de aceea el trebuie să trăiască, supunându-se legilor Lui. Calea izbăvirii nu se află în afara greutăţilor vieţii, ci se află în miezul acestor greutăţi şi în modul cum noi ne achităm de datoriile noastre faţă de Allah.
Islamul interzice cu desăvârşire sinuciderea şi îi înştiinţează pe oameni că viaţa lor aparţine lui Allah. Viaţa este darul dat de către bunul Allah oamenilor, pentru ca ei să se bucure de ea o perioadă de timp determinată. Ea nu ne-a fost dată pentru ca noi s-o prăpădim fără niciun rost.

 

sursa: islam.ro

Source Link

Views: 2