Dan Michi
Vom intra în subiectul discuţiei noastre printr-o scurtă introducere în Islam, credinţa monoteistă care împarte acelaşi fundament cu alte două religii divine care au precedat-o: Iudaismul şi Creştinismul. Islamul recunoaşte supremaţia Preabunului Dumnezeu sau a lui Allah, Cel Care a creat şi stăpâneşte întregul Univers; Islamul îi respectă pe toţi trimişii lui Dumnezeu, împreună cu cărţile şi învăţăturile pe care le-au adus. Islamul susţine egalitatea dintre bărbat şi femeie în faţa Preaputernicului Dumnezeu. Islamul este cel care modelează sute de milioane de suflete, atenţionând întreaga omenire în legătură cu durata efemeră a vieţii pe Pământ şi accentuând asupra eternităţii celei care va urma. Şi nu în ultimul rând, tot Islamul oferă umanităţii un ghid complet de viaţă cu ajutorul Coranului, care reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, şi al învăţăturilor Profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!), ultimul trimis al lui Dumnezeu.
Misiunea acestuia a fost aceea de a scoate omenirea din starea de ignoranţă şi nedreptate în care se afla, atât de departe de ghidarea dumnezeiască pe care o primiseră prin intermediul unui lanţ de trimişi şi al unor cărţi divine. Când Profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) s-a născut în anul 571 e.n., omenirea trăia oprimată din toate punctele de vedere. Sclavia devenise un mod de trai. Femeile erau înjosite, iar fetiţele erau îngropate de vii, fiind considerate o ruşine şi un blestem. Drepturile omului, demnitatea, egalitatea, fraternitatea şi libertatea erau de mult timp apuse. Acesta era mediul pe care l-a întâlnit Islamul, al cărui înţeles înseamnă „pace” şi în care a trebuit să transmită mesajul unei judecăţi curate şi al justiţiei sociale. Şi a reuşit să doboare discriminarea bazată pe culoarea pielii, pe caste sociale, pe credinţă, rasă sau naţionalitate, instituind egalitatea, frăţia şi justiţia drept piloni de susţinere ai statului islamic.
Din acest moment, drepturile omului, care niciodată nu mai fuseseră exprimate atât de evident, au devenit parte integrantă din viaţa de zi cu zi a musulmanului şi o regulă dominantă a statului islamic, până când influenţele externe au condus diferitele segmente ale societăţii islamice departe de propriile sale valori şi prescripţii divine.
Poate că este puţin cam târziu în discursul nostru, dar pentru început să vorbim pe scurt despre ce înseamnă drepturile omului în Islam. Islamul a înzestrat umanitatea cu un set de reguli sociale care să determine viaţa umană într-un mediu al egalităţii, securităţii, justiţiei şi realizării de sine. Drepturile omului sunt, prin urmare, analizate în acest context, cu precădere de când ele au oferit indivizilor posibilitatea să se afirme şi să conlucreze pentru a-şi îndeplini rolurile pe care le au în această lume. Pe de altă parte, drepturile ar rămâne fără nici un suport logic, dacă nu ar fi însoţite şi de obligaţii.
În Islam, drepturile şi responsabilităţile se îmbină cu înţelepciune. Prin urmare, drepturile se termină acolo unde există riscul de a-l răni pe celălalt. În acest mod, dacă activităţile cu caracter industrial şi comercial sunt nu doar permise în Islam, ci chiar încurajate, fabricarea şi vinderea de droguri – nu, deoarece acestea sunt dăunătoare atât individului, cât şi societăţii. Educaţia, de asemenea, este mai mult decât permisă. Ea este un imperativ clar exprimat în versetele Coranului, însă tipărirea şi difuzarea materialelor care susţin exploatarea sexuală – nu. Ea ar corupe atât individul, cât şi societatea în care trăieşte. Afacerile financiare bazate pe profit şi pierdere sunt şi ele permise în Islam, dar nu şi cele care implică dobânda şi care ar putea să exploateze nevoile oamenilor, aducând avere celui care împrumută şi pierderi suplimentare celui care ia cu împrumut. În această schemă prezentată, Islamul menţine atitudinea demnă a oamenilor, aşa cum Preabunul Dumnezeu a spus în Coran:
Noi i-am cinstit pe fiii lui Adam …(Al-Israa’ 17:70).
Legea islamică face referire la drepturi şi obligaţii sub un singur concept – hukm / lege − şi apoi îl integrează sub o noţiune şi mai generală de adl / justiţie. Din acest punct de vedere, toate fiinţele umane sunt Khulafah sau reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ, având atribuite o serie de calităţi pe care să le exercite pe durata vieţii lor. Fiind creaturile Preabunului Dumnezeu şi supuse Lui, fiinţele umane au fost înzestrate cu unele drepturi de către Creator, drepturi care sunt inviolabile în faţa celorlalţi semeni. În contrast cu aceasta, există drepturile seculare, oferite oamenilor astăzi, cu mare fanfară.
Într-un stat islamic, drepturile date de către Atotputernicul Dumnezeu rămân inalienabile, neputând să fie suspendate sau abrogate de către nimeni. Dumnezeu este Creatorul şi Susţinătorul Universului şi autoritatea Sa faţă de legea propusă garantează stabilitatea omenirii în toate aspectele vieţii, Dumnezeu fiind Atoateştiutor şi fără de eroare în judecată.
Islamul a prescris drepturi universale, fundamentale pentru umanitate, privită ca un întreg, drepturi care pot fi remarcate în orice situaţie. Sângele omenesc nu poate fi vărsat fără nici o justificare în faţa legii divine. Nimeni nu poate fi privat de viaţă, libertate şi drepturi în afara ei. Oprimarea femeilor, copiilor, vârstnicilor, bolnavilor sau a răniţilor nu este permisă. În această lumină, nemusulmanii care trăiesc în interiorul unui stat islamic au deplina protecţie a respectivului stat, deplina libertate a conştiinţei şi libertate religioasă, putând să relaţioneze cum doresc în interiorul limitelor trasate de lege, moralitate şi decenţă. Subliniind responsabilitatea protejării nemusulmanilor, profetul Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) a spus: „Acela care aduce vreun prejudiciu unui dhimmi (nemusulman) mă loveşte pe mine, iar acela care mă răneşte pe mine, Îl răneşte pe Dumnezeu.”
În Islam nu există drepturi divine acordate regilor, imamilor sau amirilor. Drepturile şi responsabilităţile unui khalifah (conducător) sau amir (lider) au doar caracter funcţional şi sunt subiect al analizelor şi schimbării de către oricine. Un khalifah este investit cu putere executivă doar cu scopul de a implementa voinţa colectivă a ummah (comunităţii islamice). Iar autoritatea unui stat nu este mai mult decât o extindere a forţei individului, ea însăşi putând face subiectul unui scrutin în orice moment.
În ceea ce priveşte securitatea vieţii şi a proprietăţii, instrucţiunile Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) date în mesajul său de adio sunt remarcabile: „Vieţile şi proprietăţile voastre vă sunt interzise unii altora până în clipa în care Îl veţi întâlni pe Dumnezeul vostru în Ziua Judecăţii.”
Protejarea onoarei este prescrisă şi ea în Coran:
O, voi, cei care credeţi! Să nu râdă un neam de alt neam, care s-ar putea să fie mai bun decât el, nici femeile [să nu râdă] de alte femei, care s-ar putea să fie mai bune decât ele! Nu vă ocărâţi şi nu vă batjocoriţi cu porecle unii pe alţii. Ce rău este numele urât şi ruşinos, după credinţă! Iar cei care nu se căiesc, aceia sunt nelegiuiţi. (Al-Hujurat 49:11).
Din acest verset se remarcă poziţia superioară acordată onoarei individuale şi protejarea ei de orice urmă de defăimare. Dreptul de a riposta împotriva regimului dictatorial este şi el instituit în Coran:
Lui Allah nu-I place rostirea de vorbe urâte în auzul lumii, doar dacă cineva este nedreptăţit. (An-Nisaa’ 4:148).
Iată cum, în Islam repararea nedreptăţii este un drept divin. Iar primul calif, Abu Bakr (r.a.), a spus chiar în primul său discurs după moartea Profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!): „Să mă sprijiniţi când am dreptate, dar să mă corectaţi când greşesc; daţi-mi ascultare atât timp cât urmez ordinele lui Dumnezeu şi ale Profetului Său, dar depărtaţi-vă de mine când voi devia de la ele!” Iar pentru libertatea conştiinţei şi a convingerilor există în Coran un verset încărcat de semnificaţie:
Nu este silire la credinţă! (Al-Baqarah 2:256).
Din perspectiva nevoilor primare există versetul:
Şi în averea lor se află un drept pentru cerşetor şi pentru cel nevoiaş. (Adh-Dhariyat 51:19);
resursele devin o obligaţie care se stinge prin ajutorarea celor aflaţi în nevoi, a celor săraci şi obligând la formularea unei politici publice axată pe o mai mare redistribuire a avuţiei naţionale între state astfel încât nimeni să nu rămână lipsit de satisfacerea nevoilor de bază.
Referitor la drepturile femeilor şi la rolul familiei naturale ca structură de bază şi preţioasă a societăţii, haideţi să ne întoarcem la predica de adio a profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!), în care a spus următoarele:
„O, oameni! Aveţi frică de Dumnezeu în ceea ce priveşte femeile! Cu adevărat, voi le-aţi luat prin grija lui Dumnezeu şi vi le-aţi făcut legiuite prin cuvintele lui Dumnezeu. Ele au obligaţia să-şi onoreze drepturile conjugale şi să nu facă lucruri necuviincioase. Voi însă aveţi obligaţia de a le asigura condiţii bune de trai, adică hrană şi îmbrăcăminte corespunzătoare.”
Aici trebuie notat că aceste cuvinte au aparţinut Trimisului Preabunului Dumnezeu, fiind rostite în secolul al VII-lea, când, în afara zonei Islamului, poziţia femeii în societate era, cu unele excepţii, destul de modestă şi chiar degradantă. Islamul, prin vocea Profetului Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) i-a înălţat statutul, numind-o „partener şi ajutor apropiat” al soţului. În Coran există mai multe versete care-i conferă femeii o poziţie egală în societate, cu drepturi proprii, inclusiv dreptul de moştenire. Recunoaşterea valorii femeii nu doar în sânul familiei, ci şi în afara ei, îşi găseşte întruchiparea în Aişa, soţia Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) care, după moartea sa, a rămas una dintre cele mai importante autorităţi în materie de a înregistra hadisuri (colecţie de vorbe şi fapte ale Profetului care formează sursa secundară a legislaţiei islamice din zilele noastre). Această schimbare rapidă în modul de tratare a femeilor în Islam a avut loc, aşa cum am menţionat, într-o perioadă în care poziţia femeii era mult sub cea ocupată de bărbat şi efectul a fost aşezarea femeii pe o nouă treaptă în societatea islamică.
Desigur, au existat şi excepţii, unele chiar în acele timpuri. Este şi cazul primei soţii a Profetului (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!), Khadija. Ea a fost un excelent om de afaceri şi un antreprenor care l-a angajat pe Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) drept coordonator al caravanelor sale comerciale. Ulterior s-a căsătorit cu el, pe parcursul acestui mariaj Profetul (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) primind şi profeţia. Fiind pentru o perioadă angajatorul lui Muhammad (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) şi posedând o avere însemnată, Khadija nu se număra printre femeile sărmane, cum erau cele mai multe din societatea arabă. În acest caz şi în alte situaţii similare intervine înţelepciunea cuvintelor Trimisului lui Dumnezeu (Pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa!) care au stabilit că femeia este un „partener şi ajutor apropiat” al soţului. Pe această cale, în Islam s-au pus bazele unei poziţii emancipate a femeii, în toate domeniile economice şi sociale.
Mai înainte, în acest discurs, am menţionat că drepturile omului au fost pentru prima dată stabilite în mod evident, odată cu sosirea Islamului, dar că ele au avut de suferit datorită influenţelor externe. Să detaliem acum acest aspect. Când s-a întâmplat această tragedie, dintr-o varietate de cauze istorice şi socio-politice, mai multe segmente ale societăţii islamice, în special cele care deja fuseseră afectate în mod treptat sub regulile coloniale din Asia, Africa sau de oriunde altundeva, s-au confruntat cu deteriorarea sistemului de valori moştenit. Rolul şi statutul femeii în domenii precum educaţia, dreptatea socială şi drepturile omului au avut de suferit. Sărăcia, analfabetismul, cultura şi moralitatea diferită, în general, au invadat societăţile islamice în acelaşi mod precum în cazul altor civilizaţii anterioare. Lumea islamică a căzut pradă unor situaţii care au determinat-o să-şi piardă abilitatea de a-şi reveni sau de a controla evenimentele. Iar rezultatul se poate observa chiar în zilele noastre în unele dintre statele islamice.
Întrebarea care se ridică: poate fi făcut Islamul responsabil pentru această stare? În căutarea unui răspuns, cineva va avea nevoie să se întoarcă către alte religii, în mod special către cele două care au precedat Islamul, şi să se informeze, spre exemplu, dacă poate fi Creştinismul blamat pentru câteva colonizări discutabile din Asia, Africa sau din alte părţi ale lumii, petrecute în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, colonizări care au violat în permanenţă drepturile omului. Sau poate să fie tras la răspundere Creştinismul pentru cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea, pentru pierderile imense de vieţi omeneşti şi materiale? Sau poate fi Creştinismul blamat pentru producerea şi propulsarea bombelor atomice asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki care, printre altele, au încălcat şi drepturile omului? Ori religia creştină este cea care a introdus Holocaustul pe porţile Europei, cel care a afectat în mod brutal drepturile omului? Poate Iudaismul, ca religie, să fie făcut responsabil pentru devierea din comportamentul evreilor, când Moise s-a aflat pe muntele Sinai, aproape de Dumnezeu? Sau, oare, poate fi ţinută ca responsabilă religia iudaică pentru suferinţele pe care poporul palestinian le îndură din partea forţelor de ocupaţie israeliene astăzi, care încalcă în mod abuziv drepturile omului?
Răspunsurile nu sunt greu de găsit şi, în mod normal, ele se rezumă la unul singur: NU! Aşadar, acelaşi algoritm de judecată trebuie aplicat şi în ceea ce priveşte responsabilitatea Islamului în raport cu deficienţele din sfera respectării drepturilor omului care se pot observa în unele state islamice astăzi şi pe care le recunoaştem deschis.
Totuşi, cauzele acestor deficienţe ţin mai degrabă de circumstanţe sau de condiţiile sociale, istorice, ancorate în neglijenţa practicii coloniale, decât de practica islamică.
Ajunşi în acest punct al discuţiei, îmi vine în minte un lucru interesant pe care doresc să îl împărtăşesc cu dumneavoastră: „Religia nu poate greşi. Acest lucru îl fac doar oamenii.”
Iată de ce, aşa cum este importantă asigurarea unor măsuri la nivel naţional şi internaţional care să împiedice revenirea la colonialism, imperialism, comunism şi alte curente „ismice” distructive sau la producerea şi utilizarea armelor de distrugere în masă, tot aşa de imperativă este şi asistarea tuturor ţărilor, inclusiv a celor islamice afectate, în calea eforturilor acestora de a readuce, cât mai repede posibil, bucuria manifestării drepturilor omului pe care Preabunul Dumnezeu, prin intermediul religiilor Sale divine, le-a conferit umanităţii.
Un pas important în această direcţie a fost făcut de către Organizaţia Conferinţei Islamice, cea care la Cairo, în august 1990, a adoptat în unanimitate Declaraţia drepturilor omului în Islam.
Mi-ar plăcea să-mi iau libertatea de a aduce în faţa dumneavoastră câteva dintre articolele sale, deoarece sunt reprezentative pentru discursul de astăzi.
Articolul 1
a) Toţi oamenii formează o singură familie, ai cărei membri sunt uniţi prin supunere în faţa lui Dumnezeu şi care provin din Adam şi Eva. Toţi oamenii sunt egali din punct de vedere al demnităţii, obligaţiilor şi responsabilităţilor de bază, fără nici o discriminare pe criterii de rasă, culoare, limbă, sex, credinţă religioasă, afiliere politică, poziţie socială sau alte considerente.
b) Toţi oamenii sunt creaturile lui Dumnezeu, iar cei mai iubiţi de către El sunt aceia care sunt cel mai de folos restului comunităţii. Nici unul nu este superior celuilalt decât în pietate şi în plinirea de fapte bune.
Articolul 5
a) Familia reprezintă baza societăţii, iar căsătoria – cărămida sa. Bărbaţii şi femeile au dreptul la căsătorie şi nici o restricţie legată de rasă, culoare sau naţionalitate nu poate să-i împiedice să-şi exercite acest drept.
b) Bărbatul este responsabil pentru sprijinul şi bunăstarea familiei.
Articolul 17
a) Oricine are dreptul să trăiască într-un mediu curat, departe de vicii şi de corupţia morală, un mediu care trebuie să cultive auto-dezvoltarea şi care să stea drept garant al statului şi al societăţii în general, în exercitarea drepturilor.
b) Oricine are dreptul la îngrijire medicală şi protecţie socială, precum şi la toate înlesnirile pe care le oferă societatea şi statul, în limitele resurselor de care dispun.
c) Statul trebuie să asigure dreptul individual la o viaţă decentă care să permită satisfacerea tuturor nevoilor de bază şi secundare, incluzând hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, educaţie, asistenţă medicală şi alte nevoi primare.
Iar în problematica guvernării şi a democraţiei, articolul 17 prevede:
a) Autoritatea implică responsabilitate, abuzul sau gestionarea ei într-un mod tendenţios fiind interzise în mod categoric, astfel încât drepturile fundamentale ale omului să poată fi garantate.
b) Oricine are dreptul să participe direct sau indirect la activităţile privind administrarea ţării sale sau să îndeplinească o funcţie publică conform prevederilor Şariei.
Acestea mă conduc către concluzia acestei prezentări. Declaraţia drepturilor omului în Islam reprezintă primul pas în revigorarea drepturilor şi obligaţiilor pe care Preaînaltul Dumnezeu le-a lăsat pentru oameni, cei care le conduc pe toate celelalte creaturi ale Sale de pe Pământ. În faţa realităţilor şi constrângerilor care îngrădesc mersul în această direcţie, adoptarea acestei declaraţii înseamnă câţiva paşi făcuţi înainte pe un drum lung şi dificil. Îmi place să cred că aceşti câţiva paşi ne sunt suficienţi să înţelegem că merită să continuăm această călătorie.
__________
www.islamulazi.ro
Source Link
Views: 2
E.Levi-Provenscal afirma in lucrarea sa “Spania musulmana in secolul X”: “Secretarul insarcinat cu protejarea nemusulmanilor era deseori crestin sau evreu, iar functiile erau detinute de cretini si evrei si ei lucrau pentru stat in treburile administrative si militare, iar unii evrei il reprezentau pe calif in misiuni in statele Europei occidentale”.